Sublinieri : Acum
Ceea ce stim iese la iveală când dezbatem, când cităm, când contrazicem, când comemorăm, când aniversăm, când aduncem România lângă noi sau când sărbătorim Canada, când strâmbăm din nas la cacofoniile lumii sau jubilăm la reusitele ei, când îi lăudăm pe destepti sau îi înjurăm pe prosti, când detestăm lachelismul politic sau admirăm euforici câte o rară aparitie ratională (vorbeam de politică) si când ne asezăm la “un pahar” de vorbă, spunem bancuri si redevenim “copiii” bunei dispozitii, ai râsului, ai seninătătii….măcar pentru câteva clipe!
Ceea ce stim !
Ori ne închipuim că stim ?
Pentru că atunci când « acum » devine moment al trecerii, al păsirii dintr-un an într- altul ne surprindem bombardati de întrebări la care răspundem confuz, fie că recapitularea se împiedic în semne de suspensie, fie că perspectiva ni se pare neavenită : nu întelegi mare lucru din ceea ce a fost, cum dracu să ai idee ce va veni !?
A fost un an ciudat, 2009, zic eu : o bâlbâială de orator luat de valul cuvintelor pierzându-le sensul pe parcursul discursului, un amalgam de intentii cenzurate de imposibilitâti, ideatică trâmbitare a « bunului » în contextul extinderii « răului » si concluzia analitică (atâta câtă e în stare) dezamăgeste asternând premizele a ceea ce va fi pe cărarea stiută, bătătorită, a nesigurantei si, de ce n-as zice-o, a fricii că « nimic nu se schimbă » si nici « nu se transformă »
Eh ! Pretentios si într-un fel, fără sens, pentru că la început de an, cel putin, ograda proprie ne este mult mai aproape decât « satul » global, în fond îmbătrânim cu un an si dacă e important că pasim înainte e si mai important să ne uităm în jur, în jurul acela imediat când viata se concretizează dincolo de toate întrebările noastre, destepte sau cretine, viata asa cum curge cu noi sau (trist uneori) fără noi.
E ianuarie si avem în luna asta câteva fixatii despre care, eu cel putin, nu pot să nu amintesc (că de aia sunt fixatii, nu ?) : redeschidem « Maiastra(ti) carte » si asteptăm ca Nicăpetre s ne citeasc – încă - « Glossa », aruncăm o privire la « Hanul lui Mânjoala » sperând să-i vedem « stăpânul » , întoarcem gândul către euforia momentului când « aflăm » că toti suntem români, călătorim, deci, intens, punctând clipele, comemorăm sau aniversăm chiar dacă stim pericolul diluării adevărului ascuns în ele.
« În orice om o lume Îsi face încercarea
Bătrânul Demiurgos se opinteste-n van ;
În ori ce minte lumea îsi pune întrebarea
Din nou : de unde vine si unde merge floarea
Dorintelor obscure sădite în noian ? »
EL are, ca totdeauna, dreptate, timpul întrebărilor e inepuizabil, cel al răspunsurilor e confuz, există, însă, acea înscriere în permanentă pe care o acceptăm chiar si când n-o întelegem si către care ne regăsim, probabil, fortele : poezia Eminescu ne dă încrederea că suntem, ochiul marmurei atinsă de mâna lui Nicăpetre ne priveste cu detasarea geniălitatii, zâmbetul caragelian, retinut de tristetea constatărilor, regenerează , pasii pozitivi ai istoriei coboară stacheta neputintei .
Zicea Nicăpetre: “Trăiesc starea ce-mi zice că parcurgând acelasi drum a doua, a treia oară, descopăr frumuseti si întelesuri ce mi-au scăpat la prima trecere când priveam doar cărarea pe care călcam”
Exist, deci, avem, deci, în aceste câteva fixatii ”câmpul deschis” al explorării, lectia unui « acum » extrapolat fără limită, picătura aia de sperantă din care ne compunem si din care, dacă vrem, învărtăm câte ceva, dacă nu……NU!
|
Maria Cecilia Nicu 1/14/2010 |
Contact: |
|
|
