Umor englezesc
Una e să vorbesti limba unui popor, iar alta e să-i întelegi mentalitatea. Pe mine una ma fascinează de-a dreptul umorul britanic. Expresie condensată a felului lor de a gândi, întruneste două extreme aparent imposibil de mixat: pe de-o parte detaliul minim observat cu o ascutime de brici, aproape indecentă, iar pe de altă parte privirea de ansamblu dintr-un punct atât de îndepărtat - “din avion” cum s-ar zice pe la noi – încât anulează din start ideea că noi am putea avea cumva ceva de-a face cu chestiunea în cauză.
Iată un exemplu: Deunăzi mă aflam într-un magazin de artizanat, străduindu-mă din răsputeri să extrag un cos de răchită aflat la baza unei piramide foarte înalte. Cosul dorit l-am obtinut, dar piramida s-a dărâmat cu un zgomot asurzitor. Nici nu mă dezmeticesc bine si deja aud în spatele meu o voce stinsă si tânguitoare:
“Gracious God! You almoust gave me a heart attack!” (Dumnezeule Mare! Era să fac atac de cord.). Mă întorc înmărmurită si văd un englez vârstnic, tremurând din tot corpul. Mă scuz în repetate rânduri si mă asigur că n-a pătit nimic, că mă rog e iarăsi totul bine.
Câteva clipe mai târziu, în timp ce stăteam la coadă la casă, mă bate cineva usor pe umăr. Mă răsucesc pe călcâie si văd o englezoaică veselă care mă întreabă nonsalant:
“Are you the Lady who almost made me to a rich widdow?” (Dumneavoastră sunteti Doamna care era să mă facă o văduvă bogată?).
Cu altă ocazie mă aflam în sala de festivităti a unui hotel cu prestigiu. Tocmai tipărisem rezultatele finale ale turneului de bridge pe care îl monitorizasem pe calculator. Abia asteptam să se termine festivitatea de premiere si să putem merge cu totii la Festivalul Berii, ca să sărbătorim cum se cuvine. Bucuroasă că mi-am terminat treaba, am însfăcat plasa cu costumul tirolez si m-am repezit în toaleta damelor ca să mă îmbrac adecvat.
Îmbrăcatul corsetului e o filozofie întreagă. Am desfăcut fermoarul până la capăt, mi-am băgat capul în deschizătura pentru decoltee si mi-am strecurat mâinile în mânecile care lasă umerii goi. Si atunci s-a întâmplat nenorocirea! Am rămas întepenită, cu mâinile protăpite în sus pe lângă urechi si cu sânii itindu-se obraznici pe sub marginea dantelată a bluzei. O privire rapidă în oglinda imensă m-a convins că arătam chiar mai rău dec cum mă simteam: o caricatură schimonosită, cu fata rosie de efort si cu o privire speriată. Nici gând să ies asa în lobby-ul hotelului si să cer ajutor! Unde mai pui că în graba mare lăsasem telefonul mobil împreună cu poseta, lângă calculator. Nu-mi rămânea decat să astept să vină cineva să mă salveze.
Nu trecu multă vreme si pe usa toaletei intră o damă britanică bine pusă la punct, cu aspect de femeie acră. De cum m-a zărit a rămas pe loc ca trăsnită, fixându-mă cu o expresie perplexă. M-am scuzat pe un ton protocolar, pe cât posibil:
“Mă tem că sunt imobilizată în această situatie jenantă. Credeti că-mi puteti da o mână de ajutor? Multumesc lui Dumnezeu ca v-a scos în calea mea! »
Doamna cu pricina nu s-a formalizat prea mult si, în doi pasi si trei miscări m-a eliberat din chingile corsetului. Apoi a început să râdă nestăvilit, în cascade si hohote atât de curgătoare încât mi-a fost imposibil să nu mă molipsesc si eu. Am sfârsit amândouă prăbusite pe marmura lustruită a podelei, sprijinite una de alta ca două păpusi stricate, zguduindu-e de râsete si tinându-ne de burti. N-am mai râs asa homeric eliberator de pe vremea scolii primare!
După ce ne-am mai linistit oleacă, Doamna englezoaică mi-a spus cu lacrimi în ochi:
“Sunt venită în Spania de o săptămână si practic nu am zâmbit si nu am râs deloc de când sunt aici. Am venit cu sarcina tristă de a vinde casa în care a locuit tatăl meu si de a derula mostenirea lăsată de el după ce a murit brusc săptămâna trecută.
Între noi fie vorba, eu nu cred că Dumnezeu m-a trimis pe mine ca să te scot pe tine de la ananghie, ci tu ai iesit în calea mea ca să mă eliberezi din corsetul mult prea strâmt în care mă sufocam eu de la o vreme încoace.”
Sunt convinsă că suntem cu totii capabili de a vedea lucrurile cu aceeasi detasare cu care le văd britanicii, mai ales atunci când ne aflăm în situatii pasibile de a ne acapara complet, cufundându-ne în tristeti anoste cotidiene. Cred că putem fi si noi la fel, pentru că se vede treaba că întelegem perfect umorul lor subtil. Există deci sansa să posedăm si noi undeva o genă capabilă de a relativiza totul asa gratios cum fac ei.
Câtă vreme sunt încă pe post de învătăcel, mă bucur în fiecare zi de micile lor comentarii intercalate si nu mă mai mir când partenerul meu de tenis se scuză politicos dacă marchează câte un punct la adversar, răzând muchia fileului la mustată: “Oh, lucky me. I´m so sorry!”, pentru ca mai apoi să se întoarcă elegant pe călcâie si să-mi soptească pisicher, făcându-mi cu ochiul: “Actually, no. I´m not.”
Gabriela Călutiu-Sonnenberg Benissa, ianuarie 2010
|
Gabriela Călutiu-Sonnenberg 1/14/2010 |
Contact: |
|
|
