An Nou în umbra Kogaionului
(Fragment din romanul
Femeia în fata lui Dumnezeu)
Trecuseră dincoace de stâncile care o dată pe an se băteau ca berbecii, capete n capete.
Unul după altul mergeau si ridicau, fluturau pânzătura cu zurgălăi de os prinsi în toate cele patru colturile, si toate acele însemne ale străvechii lor Patrii.
Ei veneau în ceată din pustietate după treizeci de zile lumină si treizeci de nopti, iar fumul de la vetre, itindu se dinspre satul din vale, le atâta simturile, îi făcea să fie nerăbdători până si cu ei însisi.
Sparseră copcă mare în gheata dintre maluri, îsi lepădară pe rând, bundele din blănuri cu iz de sălbăticiune, cămăsile din fibră albă si neîncheiate în nasturi.
Sudoarea se ridica în aburi din trupurile tinere, vălătuci albi ce se dizolvau imediat în tărie.
Asezară cu grijă ciubărul pe piatra rotundă, si l umplură cu apa în care schijele de gheată se lăsară pe doagă, pentru ca mai apoi, împinse de o fortă nebănuită, să se ridice, să plutească la suprafată .
Cineva aruncă înăuntru mănunchiuri de ierburi ale căror uleiuri volatile se răzvrătiră, iesiră din vegetalele tesuturi ca musculitele trezite din betie, umplură cu miros bun nările oamenilor tineri.
Nu vorbea nimeni.
Nu aveau încă dezlegare la cuvinte si n mutenia asumată de bunăvoie, până si ciripitul păsărilor, acelora fără culoare si nume, părea deosebit de periculos, gata să dea găuri în acoperisul albastru de aer.
Ca la un semn, toti îsi ridicară privirile într acolo, nu la stol, ci la Soarele care li se arăta pentru prima dată în anotimpul acela sub forma unei monede din aur tânăr si moale ca iarba din fata dobitoacelor.
Între cer si pământ, o altă pasăre, poate zăganul, plană nestingherită, ca si cum ar fi fost alcătuit din cenusă nu din două aripi despărtite si totodată legate pe veci, între ele, cu sâmburele viabil de carne.
Acum, feciorii intrară fără rând, întrecându se care pe care, plonjară în apa cu valuri călătoare.
Se îmbăiară îndelung, asa ca în miezul de vară, fără să simtă gerul care le musca pometii, vârful degetelor de la mâini si picioare.
Mai apoi, în sir soldătesc, asezati după vârstă si ranguri, asteptară supusi starostele, care sosi si îi atinse pe crestet cu steagul.
Îmbrăcară straie albe, de sărbătoare, nu pe acelea purtate zi de zi, de împrumutaseră culoarea pietrelor si a pământului, ba chiar si miros de om în sudoare.
Toate erau cum se cădea să fie, acolo, în ultimul ochi întredeschis al Lumii Pierdute.
Biciuite, rănite si din nou dezmortite prin asceză si rugăciune, simturile primare reintrau la loc, în individul care acum reusea, cu capul ridicat, cu sira spinării ca lumânarea, să reintre în ordinea lucrurilor, a valorilor intrinseci ale unei societăti fără dimensiune compromitătoare.
Ei toti, oamenii de pe vale, erau iarăsi gata, pregătiti pentru nemurire; asteptau doar un semn de la vechiul lor Zeu si semnul veni când tensiunea nervoasă atinsese pragul de sus al disperării generale.
Un urlet ca de aer trecut prin solzi suprapusi pe piele de balaur se auzi de sus si de jos, de la dreapta la stânga si înapoi, pe diagonala peisajului, care se simtea cum pulsa, cum crestea, se supradimensiona sub ochii tuturor.
Codrii se cutremurară ca si cum ostiri de securi tinere defrisau Muntele de pepite de aur si de cohorte de arbori.
Îi răspunseră ei, flăcăii, toti într un glas, cu un:
Hăuuuu uuu, mă!!!
Strigătul de luptă din vechime lovi Muntele Kogaion în coasta stângă, chiar lângă inimă.
Ecoul ricosă, se despărti în pleasnă, se adună iar într un singur punct si… regândi, reformulă atacul frontal, porni către stânca ce trebuia deschisă ca un seif.
Graniturile se traseră într-o parte si alta si milioanele de falii de piatră suprapusă si numai bună de ridicat la case pentru oameni si altare pentru zei, materie cu memorie potrivită să se ridice singură în zid de cetate, se miscară o clipă, pulsând vii, din stupătura vulcanului.
În adânc magma fierbea, irumpea, se zbătea să iasă întreagă la aer, ca puiul în oul din clocitoare.
Alaiul străpunsese Timpul.
Trecuse cu bine si pasnic prin bresa deschisă anume, în eternitate.
Steagul falnic, prapurul dacic se umflase în boarea diminetii, cântând si jelind asemenea unui urlet de lup care i silit să convietuiască de acolo încolo cu omul.
Pentru vătaf era ca si cum, coborâtor din Timp Infinit, el, purtătorul de steag ar fi fost fiu, nepot, strănepot al regilor neînvinsi.
Zăganul se lăsă în spirală deasupra stejărisurilor, după el, la un semn tainic se ivi si hultanul.
Deasupra lor, Pasărea lui Zamoloxis mai făcu un cerc întreg, apoi strânse din ce în ce mai tare spirala până când zborul i se concentră tot într un semn.
Rămase multă vreme acolo, pe boltă, asa ca o stea nouă si biruitoare.
*
* *
Din locul lui de pândă, Mutu rânji, îsi înghiti saliva care îi umpluse gura stirbă si li se alătură sontâc, sontâc, acceptat tacit de toti membrii cetei de juni.
Învinsese iar soarele Anului, astru sub care schilavul îsi trase si ridică bratele i slăbănoage, din mânecile bundei sale murdare.
Părea să culeagă lumina, căldura aceea blândă si tulburătoare, pe care el o strângea în brate din instinct primar, tare, si mai tare, fără pic de ratiune umană.
Îsi simti încălzindu i se inima, stomacul, viscerele i slăbite după iarna teribilă si căreia i făcuse fată departe de oameni, în grota din Muntele pe jumătate întotdeauna acoperit cu zăpadă.
O durere plăcută, dar tăioasă ca gura de sabie i se strecură pe sub coaste, peste rinichi, spre vintre, făcându l să gâfâie, să transpire ca si cum ar fi tinut în brate, nu aer, ci un trup de femeie tânără si nestiutoare.
Propria i carnea îi crea acum suferintă. Se aplecă, luă brujul de omăt, pe care l terciui cu furie; îsi frecă crestetul, tâmplele, obrazul hâd si gura cu colturile căzute în tristete iremediabilă.
Mutu era si stia bine asta, un bărbat zăvorât într un trup ce nu era acceptat la prăsilă si nu le inspira celor din sat nici frică si nici milă, doar silă.
Ce ar fi putut face?
Altădată, când îl încerca prea tare neputinta, furia, îsi fluiera lupii si… asa, în haită – om si fiară – străbăteau sihăstria până sângele lor clocotea, se stingea în aceeasi pată pe zare…
Omul ostenea si se prăbusea primul din picioare.
Atunci si acolo, ca si cum nu i ar fi ajuns toate chinurile îndurate, intra în convulsii; nu realiza dacă era potrivit să trăiască, să moară si zăcea doar, cu lupii lui supusi, străjuindu l de era vară, de era iarnă.
Cum haita nu avea învoire să se amestece în problemele oamenilor, Mutu se simtea tare singur, stingher în ceata care nu i acorda nici un rol, nu l vedea parcă, nu l lua încă în seamă.
Iesi dintre ei, tot oameni cu minte si cu nume pus prin botez, se răzleti spre pădure, strecurându se mai apoi ca hotul, spre pestera în care stia că se întâlneau de când era lumea lume fetele de măritat cu feciorii de însurătoare.
Simtindu i mai întâi duhoarea, apoi târâsul ca de sarpe, codanele chirăiră, se zburătăciră ca stolul spart de furtună.
Slutul puse ochii, apoi mâna, pe una dintre ele, la întâmplare.
Dar o scăpă îndată din gheare si se multumi s o alerge pe mai departe, gâfâit, prin cotloane si labirinturi, până când, într un târziu, realiză că… trupul acela virgin si n volane albe fusese doar fum, abur de nălucă.
Se clătină, dar pentru prima dată de când era prins de ,,boala copiilor”, rezistă, nu se prăbusi din picioare.
Între timp, ceata initiatilor adăstase pe cumpăna apelor, astepta la răscrucea, unde Barbă morarul prinse să cânte primul din fluier.
Era un imn străbun si la care, pe cer, zăganul se desprinse din punctul lui fix, desenă înapoi spirala, cu zalele intrate una în alta, coborî în volute tot mai strânse, aproape si mai aproape… de buza pământului, pe care tuturor oamenilor din obstea aceea li se păru că pasărea Zeilor chiar îi atinse.
Era semnul ,,dezlegării la cuvinte”.
Cu totii, tineri si bătrâni, chiuiră, îsi trântiră căciulile în zăpadă.
Cu capetele goale sub soarele tânăr încinseră jocul locului, o împletire de brate, umeri si vise comune, păsind rotit după astri, întorcându se în timpi potriviti, revenind în prezent si lovind cu încăltările din piele de zimbru în humusul încă ne smuls bine din dintele iernii.
Erau într-un cerc dat jos din Cer pe pământ – semn desenat după inelul de Sus – asa, în rotire de secunde reale si foarte normale, anume, pentru ca fiecare dintre ei să se simtă acolo si, o singură dată pe an, buricul pământului.
Unul dintre recruti ridică, aruncă buzduganul cel tras în piele de viperă si tintuit în bumbi din argint brut.
Se deschise jocul.
După el, se porniră si ceilalti, toti tineri, toti frati legati pe viată si după viată, prinsi prin sânge si neam de Muntii în care zăpada nu se topea de tot niciodată.
Pentru că era un bărbat ce se bucurase în viată de apropierea femeii, Barbă nu avea dreptul să intre între ei, asa cum îl îndemna inima si toate simturile parcă acum smintite în ratiune.
Cânta el în locul celor plătiti, doinea din plăcere si din disperare doar ca să se elibereze, să scape de ceea ce purta de vreme destulă în inimă si credea că nu trebuia să i împărtăsească satului care… investise în el încredere absolută, dar… la schimb, îi pretindea spunere oarbă de sclav, ascultare.
Fluiera lui, se jura si bocea, blestema si i multumea cerului si pământului, apoi cobora ton după ton, îsi spovedea patima care îl chinuia pe bărbatul care era.
Avea inima deschisă si ochii închisi, nu privea, dar simtea cum femeile se asmuteau una de la alta, în nebunia în care se nimerise si el, bărbat încă în stare să ridice o casă, să iubească si să hrănească o familie.
Le simtea foarte reale, vii si clocotind de plăsmuirea semintei din pântecele care astepta doar momentul propice ca să procreeze, după lege.
Barbă depăsise perimetrul permis însuratilor.
Îngenunche dinaintea focului aprins din amnar, apoi, ca învins de o fortă căreia el nu i putea face fată singur, se ridică si, asa gârbovit ca un mosneag, se trase îndărăt în multimea, care… nici nu l îmbrătisă, nici nu l îmbrânci din mejdia sa.
Atunci simti pe viu forta căreia nu i ar fi putut face fată nici unul dintre ei, cârcotasii, – un fluid dens îl apucă de umeri, de ceafă, de fiecare vertebră din sira spinării în parte; se trezi ca dus dinaintea femeii sale, una foarte frumoase.
Dacia avea ochii aburiti si buzele arse, pletele negre i se scurgeau pe călcâie.
Nu l privea, doar respira sacadat ca si cum ar fi fost după o alergătură sau după dragoste furtunoasă.
Lucrurile riscau să si iasă din matca străveche, să spargă tiparele unei societăti care se clintise din legile bătrânului Zeu, dar încă nu se împăcase în rosturile si legile primite de la un alt Dumnezeu, unul care se născuse din femeie pentru ca mai apoi să se lase prins, crucificat, cum le povestea preotul sosit la ei de la Pont.
Si apoi, mai era, printre ei si amazoanele Mătcii, femei cu obiceiuri si cu religii transmutate direct din stepă între zidurile cetătii, în care ei, oamenii locului, credeau că se mai afla tăinuită comoara regală.
Cui să i pese, cine să stie cum să oprească din nimicire o Lume care se clătina ca un opit pe masă?
Numai Mutu intui dezastrul.
Se aruncă între cei doi, bărbat si femeie, pereche unită prin timpi si spatii nedefinite, îi despărti cu capul lui ca de pasăre de pradă, acoperit de căciula desfundată si de care, legase n nojite, două coarne albe de taur.
Era un obicei nou în Vechea Lume, un dedat preluat de la legionarii romani sau, poate, de la barbarii care poposiseră printre coline si Munti cât să si împrospăteze merindele, să se întremeze după molimele care se abăteau peste ei toti fără alegere.
Schilavul scăpă un muget ca de nebun, grohăi mai apoi… se trânti, se zvârcoli ca vita în călduri prin ferfenita aia de zăpadă.
Era ba sarpele adunat în plăsele, ba pasăre care zboară spre stele…
Uneori mai revenea si la starea de om prin simbol, intra si iesea din animalul pe care îl imita cum stia, cum se potrivea. Nebunul era când numai un abur, dar si taur, mai putin om întreg la minte si trup.
Se întetise în gesturi; sări foarte sus, coborî în glie, se răsuci pe călcâie, depăsi cu un lat de cot cercul bărbatilor, intră în rândul fetelor ce trebuiau măritate, apoi peste femeile cu bărbat la casă.
Unele tipară cu adevărat speriate, i se feriră din cale.
Altele, obrăznicite, îi mângâiară cocosa dintre spete, îi suflară fierbinteală muierească pe gât, după ureche si chiar îi mângâiară bărbia toată unsă cu salivă, învingându si sila, de parcă el, urâtul lumii, le ar fi făcut farmece.
De jur împrejurul multimii mirosea a rut de sălbăticiune.
Nimeni nu stia, nu putea explica rostul ritualului, după o sută de ani de când năvăliseră soldatii romani, dar toti îl aprobară cu fluierături si descântece pe Mutu, care scoase de sub cămasa i toată fleanduri, falusul, un ciont de lemn bine lustruit si vopsit în zeamă de bozii.
Moasa, o văduvă fără alt nume pe lume, una care nu doar că sustinea dar si dovedea prin ceea ce făcea că stia ,,totul” despre înmultirea omenirii, îl ademeni, îl trase spre ea, silindu l să bea din cornul plin ochi cu vin rosu ca amurgul.
Mutu sobri hulpav, apoi tusi si scuipă pe jos toată băutura, acum amestecată cu stropi din sânge mustind prin buza i roasă de bube.
Câteva femei mai tinerele se îngretosară, altele se rusinară, se traseră ca arse, îndărăt , în semnul de cenusă încă fierbinte.
Anul cel Nou se născuse.
|
Melania Cuc 1/1/2010 |
Contact: |
|
|
