Aventuri proverbiale I
Prolog
Am scris tot ce urmeaza din doua motive: intai pentru ca simteam nevoia sa ma usurez de povara acestor cateva zile atat de stresante si de pline de talc pentru mine; apoi pentru ca m-am gandit ca experienta mea poate fi de folos altora in situatii similare – eu insami am simtit pe propria piele cat de neplacut e cand esti neinformat, prost informat sau, mai rau, dezinformat. Ma asteptam sa iasa o relatare scurta dar mi-a scapat din mana pe parcurs si s-a intins mai mult decat credeam. Toata povestea a dezvoltat o dinamica proprie pe care am preferat sa o redau pe cat posibil intr-o forma nefalsificata.
Cum n-am vrut sa reduc nimic in mod artificial, fortand „iesirea din scena” a unor intamplari pe care eu le consider neimportante dar care poate altora le-ar putea spune ceva mai mult, am scris pe cat posibil liniar si continuu, cautand sa nu las prea nimic netransmis. Ceea ce nu am urmarit in relatarea mea este arta beletristica; povestea nu se vrea frumoasa sau urata, interesanta sau plictisitoare, teatrala sau realista. M-am straduit pe cat s-a putut sa nu deformez realitatea si sa nu formulez sentinte la adresa nimanui. Singurele amendamente la regula veridicitatii („adevarul, care ne zbarleste parul...” ha,ha) sunt cugetarile mele pe marginea lucrurilor – fara pretentia de a fi in posesia adevarului suprem, sunt doar gandurile mele subiective – si prescurtarea numelor persoanelor implicate – ca masura de protectie a sferei lor private. Acum, dupa ce am scapat, simt o mare usurare.
Sambata, 5 iulie
Misiunea secreta
Plecarea din Spania mi-a picat greu, despartirea la aeroport a fost aproape patetica. Desi aveam sa lipsesc doar o saptamana, mi se parea ca va dura o vesnicie pana la intoarcere. Teama de esec, ca la ultima incercare de la Ambasada din Berlin, imi dadea tarcoale. Ma cuprindesese panica doar la gandul ca as putea fi nevoita sa raman in tara mai mult decat prevazusem. In fond, nu se stie niciodata daca nu cumva reglementarile stricte de aliniere la Europa nu prevad pentru romanii plecati din tara un regim cu totul si cu totul restrictionar. N-ar fi fost prima oara cand m-as fi vazut privata de calitatea mea de individa suverana, odata cu revelarea apartenentei mele de neam.
„Nu-i frumos ca dupa cinci ani de strainatate sa ma tem de propria mea patrie. Si apoi, si acolo s-au schimbat toate in bine. Nu mai e nimic abuziv, ca pe vremuri” – am incercat sa-mi fac curaj. „In definitiv, o baie de romanism s-ar putea chiar sa-mi faca bine” – am gandit timid in timp ce-mi indreptam pasii spre poarta de plecari a aeroportului.
De obicei imi place sa zbor cu avionul. Imi place atmosfera linistita si civilizata a aeropoartelor, cu magazinele cochete si aerul select. Pana acum n-am ratat niciodata ocazia de a incerca o seama de parfumuri din rafturile drogheriei fiecarei aerogari. De data asta insa, totul a fost altfel. Asezata in fata portii de plecare cu mult timp inainte de a incepe strigarea de imbarcare, nu m-am putut concentra asupra cartii pe care o dechisesem pe genunchi. Stiam ca de aici nu mai era cale de intoarcere si fixam cu ochii goi usa. „Of, de-ar trece odata totul!” Am incercat sa-mi inchipui ca a trecut saptamana si ca sunt deja inapoi, victorioasa. Trucul n-a functionat.
Calatorii din jur nu ma interesau ca-n alte ocazii. Nu simteam nevoia sa observ detalii iesite din comun, n-am incercat sa le ghicesc ocupatia si nationalitatea. Pur si simplu m-am izolat in cochilia mea, ca o fetita ramasa fara jucarii.
Zborul spre München a decurs rapid. Am mancat tot, in maniera clasic romaneasca de copil cuminte, vrajmas al risipei. Ajunsa in München m-am lasat purtata de tipicul parcurs al calatorului in tranzit. Odata cu trecerea in zona destinatiilor din afara Uniunii Europene, parca mi s-a proptit un pumn in stomac. Fara voie m-a strabatut inexplicabila frica de bariera de fier. „Aiureli, nu mai exista granite stricte, e lumea libera de ambele parti” – incerca sa ma convinga eul meu optimist. Ca o aprobare tacita, zambetul cald al chelnerului din aeroport; cu fizionomia lui bonoma de bavarez destoinic, care ma informeaza corect asupra efectelor binefacatoare ale noilor bauturi racoritoare din ierburi aromatice de provenienta asiatica. Brusc m-am simtit in München ca acasa si as fi vrut sa nu mai plec de-aici, daca s-ar putea. Mi-am astamparat setea cu o bautura cu ginseng; nimicitoarea sete ma lovise odata cu plecarea de acasa si urma sa ma insoteasca pana la capatul saptamanii.
Racoritoarea mi-a dat optimism – probabil un efect de tip placebo. Ceva mai relaxata, mi-am sunat sotul. Vocea prietenoasa din departari m-a asigurat ca totul e bine si neschimbat si m-a indemnat sa-mi omor timpul ramas la dispozitie prin magazinele aeroportului. In timp ce vorbeam, ma plimbam pe coridoare. Nu pot telefona in stare de repaus. Traiesc convorbirea cu mimica si gestica; prietenii mei imi cunosc latura asta si se amuza pe seama ei. Tineam rucksacul cu pretioasele acte pe umar, la gat imi atarna un saculet cu pasaportul, in mana stanga strangeam portofelul iar cu dreapta imi apasam telefonul mobil pe ureche. Conform intelegerii si instructajului primit de acasa, purtam tot ce e valoros asupra mea. De ce sa tentez hotii, chiar daca in aeroport erau slabe sanse sa ma atace cineva? In trecere prin dreptul unei vitrine mi-am zarit silueta usor impovarata, deloc semeata – cum s-ar fi vrut orice diasporeza respectabila cand isi viziteaza trecutul. Aratam precum copiii aceia de prin blocuri, care mi-au populat tineretea, mereu in drum spre sau dinspre scoala, cu cheia agatata la gat de un snur.
Dincolo de imaginea mea din vitrina am intrezarit brusc o figura cunoscuta. Doar doi metri ma desparteau de M. L., fosta prietena din copilarie pe care n-o mai cunosc decat din fotografii. Asa neverosimila cum pare, intalnirea unor persoane din satul copilariei mele tocmai in aeroportul international din München nu e deloc neasteptata. In definitiv, suntem tot noi, cei care pe vremuri ne toceam coatele pe bancile scolilor germane de prin Ardeal, aceiasi cu cei care azi asigura un venit constant companiilor aeriene Tarom si Lufthansa pe zborurile cu ruta Romania - Germania. Doar cercul in care ne invartim are o raza ceva mai mare decat acum douazeci de ani. Firesc, doar am crescut si noi („noi crestem odata cu tara!”).
Speriata, am tresarit si, cu un gest instinctiv, i-am intors spatele. Noroc ca nu m-a observat! Nimic mai lipsit de sens si poate chiar periculos decat o conversatie fortat prietenoasa intre doua avioane, cu punere in tema despre ultimii 25 de ani (!), pentru a ne desparti mai apoi inca o data pentru urmatorii 25 de ani sau poate chiar pe vesnicie. Sau poate doar pentru o saptamana? O confuzie sau o simpla intelegere stalcita a informatiei schimbate in graba ar putea conduce la lansarea unui zvon eronat pe seama noastra, zvon cu care mai apoi ne-am confrunta inocente, odata ajunse inapoi in matca parinteasca. Gura lumii, deh...
I-am relatat sotului meu la telefon scurta „viziune” si el m-a atentionat inca o data asupra caracterului „secret” al actualei mele incursiuni la Bucuresti. „Dupa cum cunosc eu lumea birocratilor, probabil ca nu vei avea ocazia sa dai o fuga la Sibiu sa-ti vezi parintii de data asta. E de preferat sa nu te arati cunostintelor, ca sa nu afle ca ai fost pe acolo”, ma prelucrase el inainte de plecare. Viziunea lui simplista, mecanicista, de german corect si nitel prea calculat mi-a provocat rasul. „Stii bine ca o sa le fac pe toate, nu ma las eu asa usor! Doar nu zbor din Spania pana la Bucuresti fara sa fac o escala scurta pana dupa colt la Sibiu!” – l-am contrazis cu blandete. Tonul face muzica, asta am invatat de la el, noi nu strigam ca romanii, cand vorbesc unii peste altii iar castigul de cauza il are cel care striga mai tare (nu cel care are argumentele mai bune).
A fost de acord cu mine; mi-a dorit succesul pe care il merit (?!...). Avea in voce o unda de neincredere. Uneori am impresia ca, desi suntem casatoriti de cinci ani, inca nu ma cunoaste pe deplin.
Mi-a sugerat sa dau o raita prin magazine, sa ma mai destind. Cu delicatete m-a atentionat sa nu uit de mine daca intru in vreo librarie. Imi stie meteahna, cartile sunt substanta de respirat, dar de aici pana la a pierde zborul de Bucuresti e cale lunga...
Am incheiat convorbirea cu un moral ceva mai ridicat si mi-am inceput hoinareala prin aeroport. Libraria era intr-adevar bine dotata si m-am afundat cu mare placere in titluri si autori. Am pus deoparte o carte pentru fiul prietenilor la care urma sa stau la Bucuresti; continuam sa citesc cotoarele cartilor de pe rafturi, cu capul inclinat dupa sensul scrisului. Din loc in loc am intalnit carti „vechi prietene” pe care le mai rasfoiam o data cu evlavie sau „carti ravnite”, despre care am citit recenzii sau prezentari. Ajunsa in faza selectiei finale, cand incerc sa ma decid asupra catorva din numeroasele titluri pe care as vrea sa le iau cu mine, am constatat - pentru a cata oara? - ca am o natura excesiv de nehotarata. O privire fugitiva pe ceas mi-a inghetat sangele in vine. Parea opt fara cinci - sau noua fara cinci? - pe ecranul ceasului meu nu se vedea prea bine. Noua fara cinci mi-ar fi fost fatal. As fi pierdut avionul. Cu inima-n gat am intrebat-o pe vanzatoare cat e ceasul. Raspunsul, ca o usurare: opt fara cinci. Adrenalina imi alerga deja prin vene si m-am simtit dintr-o data gata de atac. Urma sa am nevoie de instinctele mele de vanatoare in saptamana care venea. Poate ca sotul meu avusese totusi putintica dreptate; cartile, bata-le vina!
Cu prada editoriala in rucksac m-am indreptat spre poarta H45 ca sa constat ca s-a mutat plecarea la alta poarta, exact in capatul celalalt al aripei aeroportului. Brusc mi-am simtit oboseala din picioare si, odata ajunsa la destinatie, m-am asezat cu vadita usurare. Incepuse sa ma incerce banuiala ca mama nu se va descurca singura in aeroport cand va veni sa ne viziteze. Ca sa o ajut putin, m-am apucat sa fac notite; am explicat pe indelete cum se trage apa la toalete, unde se afiseaza zborurile etc. Imi planificasem sa-i inmanez insemnarile la intalnirea nostra surpriza de dupa rezolvarea formalitatilor. Ma imaginam deja sunandu-mi parintii din capul strazii si prefacandu-ma ca sunt departe. Apoi momentul apasarii pe clanta, cu telefonul inca la ureche. „Dar poate ca e totusi mai bine sa-i anunt ca vin; la varsta lor n-as vrea sa sufere vreun atac.” - am zambit tamp, cu imaginea bucuriei revederii deja in ochii mintii.
In avion am urcat ca oile. Stewardesa ne-a zambit prietenoasa indemnandu-ma sa ma servesc cu ziare si reviste. Am luat doua reviste germane pentru mine si pentru C.. Citim amandoua aceleasi periodice, desi traim in lumi complet diferite si avem ocupatii atat de distincte! Asezata pe locul meu, m-am dedat unuia din sporturile mele preferate: cuvintele incrucisate. Ca de obicei, mi-am luat loc la geam; in multe privinte pot fi de un calcul pragmatic care uneori ma dezgusta pana si pe mine insami.
In stanga mea s-a asezat o tanara spanioloaica destul de corpolenta; m-a cam strivit la perete. Dincolo de ea, un baiat de-al nostru incerca sa infiripe o conversatie cu ea. Fata avea aerul unei morse, nu se purta prea ingrijit si nu vorbea decat spaniola. Curajosul tanar roman nu s-a dat batut si a incercat cu un amestec de engleza si italiana. Venea de la un seminar international – zicea cu mandrie ponderata - o calatorie de studii pentru doua saptamani in München. Spaniola i-a dat de inteles evaziv ca mergea la Bucuresti in scopul unei intalniri pe teme culturale. Erau noua tineri spanioli in avion; urmau sa stea opt zile. Romanasul nostru, deschis si scolit, avid de nou si de informatie mi-a inspirat putin mila. Se zbatea ca un peste pe uscat in desisul numeroaselor limbi pe care le stapanea mai mult sau mai putin bine, in dorinta de a se face neaparat inteles (sau poate doar observat?). As fi putut sa-l ajut, doar stiu spaniola, dar nu vedeam de ce sa ma amestec. Noi, ardelenii, suntem uneori cam caposi. Iau ca exemplu situatia clasica de a intreba in autobuz unde trebuie sa cobori pentru o anumita adresa. Mi s-a intamplat la Bucuresti sa fiu indrumata de trei persoane deodata iar unii chiar au coborat cu mine si m-au condus la destinatie, povestindu-mi pe drum cu lux de amanunte detalii din situatia lor familiala sau necazurile lor cotidiene... In Sibiu, aceeasi situatie m-a adus odata aproape de culmile disperarii: intreband din om in om, abia al cincelea a stiut sa ma indrume, iar cand l-am intrebat de ce nu mi-a spus de la inceput, ca doar a auzit cum intreb in stanga si-n dreapta, mi-a raspuns imperturbabil „dar pe mine nu m-ati intrebat”. Asadar dragi copii, cei sapte ani de acasa ne-au invatat „sa nu vorbim neintrebati” iar noi ardelenii oricum nu ne amestecam in viata privata a nimanui fara sa fim poftiti. Poftim natiune; doua mentalitati complet opuse, impreunate sub acelasi steag!
Cu neplacere am inregistrat cum tanarul incerca sa o instruiasca pe fata sa se fereasca de calici prin Bucuresti. „Sunt multi care incearca sa fure, sa te traga pe sfoara. Ai grija! Nu-i lasa sa bage de seama ca esti straina”. Adevarul e ca la modul dezlanat in care se purta spanioloaica, imposibil sa nu se vada imediat ca nu e de prin partea locului. Majoritatea covarsitoare a fetelor din Bucuresti sunt cochete, nu ca ea. Asta a observat pana si sotul meu, care nu e tocmai un vanator de fuste; doar nu degeaba se spune ca „ce-i frumos, si lui Dumnezeu ii place”.
Asaltul a dat roade. Fata din Sevilla a inceput sa manifeste interes, desi din pacate nu prea intelegea mai nimic. Si-a intrebat colegii din avion in gura mare „que significa la palabra bikerful (be careful) en inglés?”. M-a dus gandul la critica lui Iorga la adresa romanilor care – se pare inca de pe vremea lui – aveau obiceiul sa-si critice conationalii peste hotare, facandu-i albie de porci, pe motiv ca bantuie prin lume pusi pe capatuiala, tigani, hoti si criminali sau, in cazul cel mai bun, pur si simplu oameni de nimic pe care nu te poti baza. Imi venea sa-l iau pe tanar la trei pazeste si sa-l apostrofez pentru nedreapta reclama negativa pe care ne-o facea.
Dar sunt romanca si eu, imi place armonia si nu caut cearta cu lumanarea. Am preferat sa-mi vad de cuvintele mele incrucisate in continuare. Ca de obicei, n-am iesit in evidenta.
La coborarea in aeroport mi-a batut din nou inima mai tare. Era trecut de miezul noptii. Aeroportul modern, curat si luminos ar fi putut fi oricare altul din lume. Doar cam pustiu. Ma simteam singura pe culoare. O delegatie de straini din avion a fost luata cu microbuzul albastru pentru VIP. Face impresie. Si noi foloseam ocazional microbuzul cu pricina dupa evenimentele din decembrie, cand culegeam cate o familie de olandezi rataciti si dezorientati veniti sa ne ajute cu medicamente sau cu asistenta medicala.
Trecerea prin controlul pasapoartelor s-a facut lejer, ca prin branza. Singurul loc in care posesia unui pasaport romanesc are un efect pozitiv asupra autoritatilor e granita, dar atentie : numai cand vii dinspre afara spre inauntru!
Bagajele au venit repede. Pilotii si stewardesele noastre stateau in rand cu noi la recuperarea lor. M-a izbit contrastul strident dintre fizionomiile lor concentrate si usor nesigure, prin comparatie cu surasul sigur de sine cu care ne servisera pe parcursul zborului. Cine-a inventat expresia „sunt in aer” nu s-a gandit la personalul insotitor de zbor care e scolit sa combata panica cu orice mijloace, cata vreme e suspendat in cer. Cazute fiind cortinele, jos pe uscat, in spatele decorului, ei nu ne mai vad, de parca am fi de sticla. Sunt si ei in vizita, nevoiti sa doarma pe aici pe undeva pana maine si bucurosi sa plece inapoi pe la casele lor dimineata la prima ora.
Am remarcat cu bucurie ca la caruselul de bagaje nu mai misunau personajele dubioase in salopete albastre, care acum un an ne smulgeau bagajele din mana ca sa ni le care ei si la sfarsit ne scuipau daca le lasam mai putin de doi dolari. „Sa fie imbunatatirea asta de bun augur? Poate ca nu e dracul asa de negru cum mi-l inchipui eu. In fond, de ce sa nu fie si aici lucrurile simplificate, ca-n vest?”
La iesire alta surpriza placuta: vamesii nu m-au intrebat nimic si m-au lasat sa trec fara probleme. Bagajul meu era mic, oricum nu aveam nimic deosebit la mine. Intentionat nu-mi luasem multe lucruri, prada superstitiei prostesti ca nu voi fi nevoita sa raman decat atat cat imi ajung rufele.
M. ma asteapta in fata usilor batante de la iesire. M-a prezentat scurt unei cunoscute care asteapta si ea „un grup de elevi spanioli cu care urmeaza sa faca un curs de origami in urmatoarele zile”. N-am comentat, am salutat corect si am plecat la masina. Afara nu era asa de cald ca la noi - „macar vremea e de partea mea”. Valul de canicula bucuresteana tocmai se dusese. Inca un semn bun. Am inceput sa contabilizez semnele bune. „Poate ca o sa scap mai usor decat credeam”. Oricum, in revista cu cuvintele incrucisate era notat la horoscopul meu ca miercuri si joi vor fi zilele mele de randament maxim din tot cuprinsul anului, la toate nivelurile. Ce pacat ca nu cred in oracole!
Bagajul a aterizat pe bancheta din spatele masinii. „E mai bine decat in portbagaj. Nu mai sunt hotii ca inainte, dar oricand pot deschide portbagajul la un semafor, nu vrem sa-i tentam.”
Ma bantuia aceeasi sete, desi bausem multa apa plata in avion. La auzul vestii ca nu este bere acasa, ne-am hotarat sa cumparam de la benzinarie. Aerul de Bucuresti mi-a trezit ca de obicei pofta de fumat, ca pe vremuri in studentie.
Pentru R. am cautat o bere mai de soi, Beck´s e la moda acum. Din pacate am gasit doar o sticla. Am mai luat trei de Tuborg pentru noi si un pachet de Marlboro lights pentru mine.
La casa statea o tanara de vreo 20 de ani, generatia netraumatizata de regimul de trista amintire. Am scos banii romanesti cei multi pe care ii gasisem in suportul de servetele la recenta curatenie dupa zugravit. Aveau multe zerouri. Nu prea aveam idee cat valoreaza. L-am intrebat pe M. daca ajung pentru bere si tigari iar el a dat din cap aprobator; avea un zambet pisicher in coltul gurii. M. e actor; norma intreaga la Teatrul National.
Casierita mi-a luat banii si a inceput sa-i stivuiasca pe caprarii. „Astia nu mai e buni” mi-a zis dand de-o parte cateva hartii de „zeci”. „Nici astia nu mai merg” si-mi separa un „cincizeci” de altii care aratau exact la fel. „Dar ce au?” – am intrebat eu amuzata – „nu e buni?” facand pe proasta. „Astia au o vioara cu auriu aiciea iar ceilalti au doar un norisor neregulat in margine” mi-a explicat ea cu daruire. „Dar astia nu mai merg de mult”- a completat scrutandu-ma cu interes. „Nici eu n-am fost pe-aici de mult” – am replicat cu jumatate de gura. La ora aceea tarzie, sefa ei, vizibil plictisita in lipsa de alti clienti, ma privea contrariata din usa dependintei. Probabil aratam ca proaspat picata din cer, ceea ce la urma urmei era adevarat.
I-am dat fetei o hartie mai mare, valabila si i-am mai cerut si o bricheta. M-a intrebat mandra de care vreau, aratandu-mi raftul cu trei categorii de brichete multicolore. Am dat sa zic „pe cea mai scumpa” (nu-mi place cand se golesc imediat dupa ce le cumperi sau, mai rau, cand nu merg deloc). Spre surpriza mea mi-a iesit pe gura „cea mai ieftina, te rog” si am rosit toata sub privirile mirate ale lui M., in timp ce fata insista sa stie si culoarea pe care o prefer. Hotarat lucru, sindromul Romania era mai tare decat mine; tot pe spirit de economie imi era bransat creierul.
„Verde” am adaugat cu vocea stinsa si i-am lasat trei monezi de aluminiu pe tejghea. Fata mi-a multumit cam exagerat dupa gustul meu. Afara, M. mi-a atras atentia ca „discurile alea de aluminiu faceau cat doua note de banca din alea mai mari decat palma si probabil mai mult decat cea mai scumpa dintre brichetele oferite” (adica vreo 20.000 de lei, nici macar un Euro intreg).
In masina l-am intrebat pe M. ce inseamna Origami. Am aflat ca e arta de a impatura hartii in diverse forme fanteziste, ca avioanele si barcutele sau solnitele din copilaria noastra. Am ramas pe ganduri neputandu-ma impiedica sa nu compar in minte nivelul manual al fetei je m´en fichiste din avion in raport cu cel spiritual al baiatului roman, complexat dar scolit. Cum o fi mai bine, maica?
M. rula exagerat de incet pe probabil cea mai buna sosea din Romania, cea pe care toti nou venitii o folosesc cand aterizeaza la Otopeni si iau drumul capitalei. Mi–am amintit amuzata cum, la vizita Papei de la Roma, din lipsa de fonduri, edilii capitalei au asfaltat doar banda dreapta a soselei. La plecare au inchis circulatia pe tot tronsonul, ca sa poate merge limuzina inapoi, cu Papa cu tot, pe banda reparata. Sa mai zica cineva ca romanii nu sunt geniali! Iata: solutii ideale pentru bani putini!
La intrebarea mea, de ce e asa de temator la volan, M. mi-a aratat o masina parcata discret pe dreapta, in dosul unui monument. „Acolo e radarul, l-am vazut la venire”. „Ahé” – am murmurat in barba si m-am bucurat in sinea mea ca am norocul sa detin prieteni care ma primesc si ma ocrotesc aici, ca sa nu ma jecmaneasca taximetristii sau sa nu calc in mai stiu eu ce strachini. Trebuie sa fie greu pentru strainii care vin incoace, fara sa aiba cunostinta de nimic!
Ajunsi acasa ne-a intampinat R. cu ochii mici. Adormise deja obosita dar berea a tentat-o; au inceput povestile si amintirile. Dupa o ora ne-am retras istoviti si am adormit bucurosi ca a doua zi era duminica si puteam rasufla inainte de asalt. Am dormit bustean pe canapeaua extensibila si mi s-a parut ca a trecut doar o secunda pana la trezire.
Duminica, 6 iulie
Fiare vechi
V. misuna prin casa, bucuros nevoie mare ca intr-adevar sunt aici, dupa cum ii promisesera mama si tata. La cei cinci ani pe care-i are, stie cateodata sa se impuna ca un om mare. Cu greu il convinsesera cu o zi inainte sa se culce fara sa ma astepte, mintindu-l ca vin „abia maine”. Dimineata s-a sculat curios ca de Pasti, parca grabit sa caute ouale vopsite. Micul dejun in familie, atmosfera linistita a caminului, somnul bun si certitudinea ca e duminica m-au mai relaxat putin. Am manancat iaurt de la tarani („tarzani”) si branza buna facuta in casa. R. avea dureri de cap de la berea Beck´s. Ce noroc pe noi ca n-am mai gasit aceeasi marca ravnita („la pomul laudat...”)!
Am iesit cu rotilele in parc si am organizat o intalnire spontana cu C., care ne-a povestestit cu obida despre stresul ei de la serviciu. Dilema ei era clara. Avea de ales intre comfortul unui salariu indestulator, garant al unei presiuni psihologice continue la munca sau un salariu de nimic, legat de un trai dulce fara dureri de cap. Am dezbatut tema cu pro si contra. Cum e mai bine, intre ciocan si nicovala? Ne-am despartit mai apoi fara sa ajungem la un consens. Parerile s-au impartit in doua tabere: de-o parte noi toti convinsi ca e cazul sa-si continue cariera, sa stea locului si sa aiba rabdare in postul ei cu multe raspunderi. In cealalta tabara, C. singura-singurea, visand sa ia totul de la zero pe un salariu de nimic, intr-o filiala de banca dintr-un oras de provincie uitat de lume. Ne-am despartit fara prea multe comentarii. A ramas stabilit sa ne intalnim seara la un pahar de vorba si un gratar in curte.
Mi-a ramas sufletul la rotile si mi-am propus sa ma „premiez” cu o pereche identica daca reusesc sa depun dosarul de renuntare la cetatenie in cursul saptamanii. Cu C. Am stabilit sa iesim candva in cursul saptamanii la Carrefour in acest scop motivator.
Am rulat online spre un restaurant din cartier care s-a dovedit a fi surprinzator de dragut si am mancat cu placere ciorbite, ficatei si clatite. Neputand face fata masei de mancare, am cerut resturile la pachet si am primit prompt un „doggi bag” ambalat profesional, fara sa fim insotiti de priviri dezaprobatoare. Asadar, se pare ca intre timp si aici au inteles toti „ce e milionul de lei” si asta e bine.
Ajunsa acasa m-am dedicat fara chef stabilirii de contact prin telefon cu prieteni si cunoscuti care imi promisesera sa ma ajute pe lungile drumuri ale hartiilor. Vestitul „n-ai pe cineva, undeva...” il urasc asa de mult, dar stiu bine ca fara el nu se poate. Spre surprinderea mea am constatat ca prietena pe care ma bazam cel mai mult nu demarase inca nimic si avea de gand sa organizeze abia luni dupa amiaza o „sedinta de punere in tema” la o bere pe o terasa, cu mai multi „ajutatori”. Am suspectat fara sa o condamn ca berea si taclalele o interesau oricum mai mult decat problemele mele administrative. Doar nu ne vazusem de cel putin doi ani! Din pacate nu-mi ardea sa pierd o zi din pretiosul timp pe care as fi vrut sa-l dedic familiei mele, fara sa fac nimic. Am stabilit sa ma sune ea mai tarziu dupa ce ia contact cu prietenii dispusi sa ne ajute. „Te sun eu azi mai pe seara” – a ramas cum am vorbit.
Am mers apoi la Moll sa cumparam ceva pentru gratar. Parcarea era plina, magazinul intesat de lume, desi era duminica dupa amiaza. Spre surprinderea mea, totul era deschis. Am schimbat ceva bani. M-am uitat la lume si am admirat mult tineretul modern, destupat, decent, civilizat. R. Mi-a atras atentia sa nu judec dupa aparente. E drept ca s-au inmultit cei „ca noi” dar la Moll vin oricum doar cei care isi pot permite o cumparatura mai de soi. Si aici, ca si la aeroport sau aiurea prin locuri publice, am vazut din loc in loc barbati in uniforme care vegheaza la linistea publica, angajati ai firmelor particulare de securitate. Securitatea ca institutie privata; la prima vedere o contradictie in sine. M-am surprins bucurandu-ma de prezenta lor. Stiu ca pentru straini ar putea avea un efect inhibant dar eu ii consider OK.
Lui R. i-a facut cu ochiul un filé de peste si m-a intrebat daca sa-l cumpere. Spre rusinea mea, desi locuim intr-o zona litorala, nu prea mancam peste, asa ca nu ma pricep. „Pare in ordine” – i-am replicat evaziv si am lasat-o sa-l ia.
Seara. De acasa - ce repede spun „acasa” de parca as fi fost aici de-o vesnicie! – am vorbit la telefon cu K. & K. Ei ar fi vrut sa ne intalnim si sa iesim impreuna undeva. Am inceput sa ma simt stresata. Si eu as fi vrut sa ma vad cu toti prietenii dar apucasem sa promit celorlalti... Si eram inca atat de obosita. Am amanat scuzandu-ma ca vreau sa-mi adun puterile. Asa griji sa tot ai, cand te curteaza prietenii din toate partile!...
Pe strada prost pavata din Vatra Luminoasa trece o caruta. O pereche tanara de tigani se lasa trasa de un cal destul de aratos. Ea motaie cu capul pe umarul lui. Barbatul striga pe un ton monoton ceva care e greu inteligibil. R. imi „traduce” : „fiare vechi, astia aduna fiare vechi”. Nu-mi vine sa cred ca a revenit vremea negustorilor ambulanti, ca-ntre cele doua razboaie mondiale, cand treceau prin mahalale. Situatia are ceva nostalgic. Oare chiar se poate trai din fiare vechi in zilele noastre sau o fi doar o moda noua? Perechea de tigani pare fericita.
R. spala cu obida in chiuveta pestele filetat. Partea care nu era expusa la vedere e plina de solzi si aripioare. Ce truc ieftin! Ma intreb cum isi inchipuie ca mai cumparam a doua oara daca ne trag asa pe sfoara?
Bem un vin bun si povestim pana tarziu povesti romanesti. Povestile mele din „strainezia” nu sunt niciodata prea variate si se termina rapid. In materie de continut variabil, viata in Romania e imbatabila si plina de neprevazut.
M. se lupta cu pestele faramicios pe gratar. Jumatate din el cade printre gratii pe foc si se face scrum. Nu face nimic. Sa fie primit!
Limita de doar doua sticle de vin ne face sa ne oprim oarecum prea devreme din elan. Duse sunt vremurile cand ne prindea dimineata povestind mai departe! Excesele sunt de-acum istorie. Cu simtul datoriei care ne pandeste pe toti maine, am adunat masa, am spalat vasele si am culcat copilul.
Inainte de culcare am mai sunat-o o data pe L., de control. „Ziceai ca ma suni ian sara, si sunata te-ai facut!” – i-am reprosat pe ardeleneste in speranta ca rezonantele familiare i-ar putea trezi amintirea unei indatoriri. Mi-a promis ca ma suna a doua zi, la prima ora. „Ce sa fac daca m-am intalnit cu prietenii si s-a lungit povestea la o terasa?” – mi-a spus pe un ton nevinovat. „Intr-o jumatate de ora sunt acasa, ii sun pe respectivii si maine dimineata te scol cu telefonul la prima ora”.
Dupa miezul noptii, inainte de a adormi, stand intinsa in pat ma intreb cat de incantati vor fi cei pe care L. avea de gand sa-i sune acum, „la ultima ora”...
Luni, 7 iulie
Buletin de Bucuresti
Micul dejun la ora 8,00 arunca o lumina idilica asupra tabloului zilei. Din pacate suntem toti macinati de grabe si indatoriri, chiar daca impresia de ansamblu e pasnica. R. a plecat la serviciu. Am ramas acasa cu M. si cu copilul, asteptand un semn prin telefon ca sa stiu unde sa incep cu completarea dosarului. Imi fac toaleta de dimineata pe indelete. Baia gazdelor mele e luminoasa si alba, nu seamana cu baile de bloc prin care ne-am petrecut tineretea. Totul e impecabil si modern, doar presiunea apei lasa de dorit. Firul de apa se prelinge incet din robinet si-mi da senzatia de miere curgatoare. Il rog pe M. sa porneasca hidroforul ca sa fac un dus. Apa isi dubleaza presiunea, totul arata iar normal, dupa normalitatea cu care m-am obisnuit eu, cea a altor locuri.
La ora 10 m-am decis din lipsa de semne sa sun eu la L., ca sa aflu ca abia dupa amiaza era planificata o prima intalnire cu doamna care a lucrat candva la pasapoarte. L. mi-a repetat pentru a nu stiu cata oara sa stau linistita si sa astept, dar nu eu pot sa asist la scurgerea timpului fara sa incerc macar sa demarez ceva. Mi-am procurat adresa si numele Doamnei cu pricina si M. m-a transportat cu masina la Evidenta Populatiei, taman in celalalt capat al orasului, in Drumul Taberei.
Un politist banuitor imi cere un act de identitate la poarta si ma trece intr-un catastif. Femeia e de fapt o tanara cocheta cu care leg repede vorba si ne intelegem rapid. Ii arat lista actelor necesare renuntarii la cetatenie si ii explic ca-mi lipseste certificatul de casatorie in romana si mi-a expirat cazierul judiciar. Spre surprinderea mea ma intreaba daca am buletin, de parca asta ar avea vreo relevanta. Ii spun ca nu mai am de doi ani si ea ma lamureste ca fara buletin nu merge nimic. Desi logica mea imi spune ca nu am dreptul la un buletin cata vreme nu locuiesc nicaieri in tara asta, ma las purtata in centrul comercial de vizavi unde mi se fac fotografii si la oficiul postal unde platesc o taxa pe fostul meu nume de fata, pretinzand ca locuiesc la o adresa fictiva din Drumul Taberei (ca sa nu fiu nevoita sa merg la posta din fostul meu cartier). La fotograf am pentru o clipa sentimentul ca sunt la puscarie, pentru ca mi se pune un catron in mana pe care trebuie sa-l tin in fata bustului. Noroc ca nu scria nici un numar pe el.
Inapoi la evidenta populatiei completez o cerere de buletin, atenta mereu sa trec numele si adresa de care nu am mai facut uz de cinci ani de zile. Cat pe ce sa semnez cu numele german cu care m-am obisnuit „in ultimii cinci ani”. Ii dau lui T. buletinul meu expirat. Recunosc ca ma despart greu de el. E cel pe care l-am primit la 14 ani, face legatura cu orasul meu natal transilvanean. Pana si husa protectoare de piele maro e stantata cu stema cetatii. Oftez si ma cert in gand pentru sentimentalismul ieftin.
M-am asezat apoi, asteptand sa vina T., fata care ma ajuta. Din cand in cand iese, vizibil stresata, si-mi cere cate un act. „Noroc ca le-am adus pe toate” – am gandit in timp ce cautam certificatul de nastere. La a treia iesire mi-a cerut „actul de casa”; am ramas perplexa. Numai la asta nu m-am gandit. Contractul apartamentului e la Sibiu la parinti. Ce sens avea sa-l iau? T. ma linisteste: „Facem buletin provizoriu cu domiciliu declarat, fara dovada de casa”.
Dar sa nu zicem hop pana nu sarim: de bine ce ma vedeam deja cu buletinul provizoriu in mana, m-am trezit scuturata drastic de T. „Ce mi-ai facut?! Era sa ma dea afara sefa cand i-am dat buletinul tau cel vechi! Mi-a spus ca numai pentru ca suntem colege trece cu vederea nerusinarea asta si m-a pus sa-i promit ca e orima si ultima oara cand fac asa ceva!” Speriata ca de bombe realizez ca scandalul s-a iscat din cauza mea. In invelitoarea buletinului aveam o bancnota de cinci Euro, un fel de inlocuitor al „sutei din buletin” de pe vremuri, cea pe care o piteam acolo pentru orice eventualitate, pentru cumparaturi ad hoc sau pentru vreo amenda la ITB. Chiar crezusem ca poate sa fie utila: cine vrea poate s-o ia, cine nu, poate sa o lase acolo, dupa mottoul „nici usturoi n-a mancat, nici gura nu i-a mirosit”. Chiar discutasem cu o seara inainte situatia jenanta a „taxelor de timbru” si in naivitatea mea mi-am intrebat gazdele daca e cazul sa recurg la bancnote autohtone sau mai bine sa le cadorisesc pe cele straine. Impreuna concluzionasem ca o bancnota cu o cifra sub zece face o impresie proasta, chiar daca valoreaza mai mult decat un teanc cu multe zerouri. Asa ca am luat hotararea sa cheltui doar bani romanesti dar, in nimicnicia mea, am uitat de bancnota pusa in buletin de mai demult. Una peste alta, aventura asa cu sfarsit fericit a contribuit pe de-o parte la debusolarea mea totala („se da sau nu se mai da, daca se da, atunci cand, cui si mai ales ce?); pe de alta parte mi-a prins bine pentru ca de aici inainte aveam sa ma sfatuiesc cu T. la fiecare miscare, inclusiv in probleme atat de delicate cum sunt micile atentii.
Sa fie intr-un ceas bun. Am buletin de Bucuresti! Si-acum ce sa fac cu el? Eu de fapt pentru altceva am venit. Nu ca sa-mi dea, ci ca sa-mi ia actele sunt eu aici. Imi amintesc de anecdota aceea de la Radio Erevan: „Este adevarata ca Ivan Ivanovici a castigat la Loz in Plic un Trabant? Raspuns: Este adevarat dar nu era Trabant ci era bicicleta ruseasca, si n-a castigat ci i s-a furat”. Cam asa si cu renuntarea mea la cetatenia romana, astia nu vor sa-mi ia, ei vor sa-mi dea...
Am stabilit cu T. sa ne intalnim seara la o terasa, impreuna cu prietena noastra comuna, L. si cu un alt amic de-al lor, care ma ajuta cu certificatul de atestare fiscala. In statia de autobuz am constatat cu bucurie ca mijloacele de transport in comun sunt curate si civilizate. Nu mai atarnau oamenii ciorchine din usile deschise, ca acum 15 ani.
Vanzatoarea de bilete citea o revista cu sfaturi practice gospodaresti. La intrebarea mea, „ce tramvai merge in Iancului?” mi-a raspuns ca pe acolo nu trec tramvaie (vazusem si eu ca nu sunt sine dar ma luase gura pe dinainte) si ca troleibuzul 90 e cel care imi foloseste. Am cumparat trei bilete. Probabil am lasat o impresie nelamurita cand am intrebat daca sunt valabile pe orice mijloc de transport caci, in timp ce ma indreptam spre peron, vanzatoarea m-a mai strigat o data atentionanadu-ma ca troleibuzul e „acela care are doua brate pe acoperis” si ca „scrie pe el 90”. Mi-a venit sa rad de absurdul situatiei.
La ora cinci ne-am intalnit pe terasa restaurantului. Prietena mea L. a venit cu intarziere de o ora. Ea intarzie mereu. Daca tot nu ne-am vazut de doi ani, ce mai conteaza o ora? Cunoscuti de-ai fetelor vin pe la masa noastra, isi prezinta omagiile, unii chiar ne saruta mana. Imi trag mana inapoi, ma incomodeaza obiceiul asta; m-am dezobisnuit.
Masa a decurs intr-o atmosfera placuta, sub mottoul incurajarilor de genul „o scoatem noi la capat”, desi era limpede ca nimeni dintre noi nu stia exact ce e de facut. T. m-a linistit spunandu-mi ca buletinul ne va fi de mare folos. Am stabilit sa mergem a doua zi impreuna la primarie ca sa incepem peripluul pentru transcrierea certificatului de casatorie. Tanara pereche de avocati, invitata pentru sfatuirea pe tema atestarii fiscale, s-a dovedit plina de bunavointa dar fara experienta. M-am decis in sinea mea sa nu apelez la ei.
Am mancat mici si am baut bere. Un fost cascador si senator, acum in carje in urma unui accident, mi-a vorbit despre arta de a te bucura de viata. Se vedea de pe el ca nu are bani nici de bere dar se vedea de asemenea ca a avut probabil candva mai multi bani decat noi toti laolalta. Un actor pe care parca l-am vazut pe la televizor facea turul meselor. Se pare ca nimerisem intr-un local cu multi artisti. Chelnerul ii trata cam neglijent; sunt sigura ca o facea pentru ca stia ca nu prea au bani. Toata lumea avea o imensa disponibilitate de a se destainui. Postura de ascultatoare de spovedanii m-a facut sa ma simt incomod. Prea multe trairi si sentimente covarsitoare pe secunda.
Noroc ca a venit ploaia si ne-am grabit fiecare spre casa. Noi, fetele am luat un taxi si am condus-o intai pe L. acasa. In sfarsit are apartamentul ei si e tare mandra. Are si de ce. Imi amintesc cat de bucuroasa am fost eu cand am reusit pasul asta. Cate sacrificii, cati ani de asteptari! Apartamentul ei, ca si al meu de pe vremuri, e la un etaj foarte inalt, intr-un bloc anost, intr-un cartier marginal. Emotionata m-a chemat pe balcon sa-mi arate niste lumini in zare: „uite, se vede chiar si Casa Poporului” mi-a spuns cu mandrie.
Apartamentul e curat si aerisit, dar mobilele lipsesc aproape cu desavarsire. Primul lucru pe care vrea sa-l faca inainte de a-l mobila este sa-si puna contor de apa. Toata lumea are momentan obsesia asta in Bucuresti. Lipsa contorului atrage cheltuieli necontrolate cu care noi nu mai suntem obisnuiti sa calculam. Ii fac complimente si ma bucur pentru ea. Sunt sincera entuziasmata dar ea pastreaza un aer neincrezator. Simt ca ar vrea sa raman aici peste noapte, sa depanam impreuna amintiri si sa dormim pe salteaua gonflabila, „ca-n vremurile bune”, dar se abtine. Mi-e deja dor de canapeaua extensibila care ma asteapta in apartamentul prietenilor. Alerta datorata formalitatilor care ma asteapta nu-mi da pacea necesara pentru o noapte de excese si nedormit. M-am retras lasand-o impreuna cu T., cu care urma sa ma intalnesc a doua zi. Am simtit dureros ca m-am schimbat, nu mai aveam licarul disperat de nebunie de pe vremea traiului precar bucurestenesc.
Seara, inainte de a adormi, m-a cuprins ingrijorarea. Oare trebuia neaparat sa pierd o zi facandu-mi un buletin? De ce nu era de-ajuns cu pasaportul? Mai aveam patru zile lucratoare la dispozitie. Prima trecuse deja fara prea mari rezultate.
Marti 8 iulie,
Drumul spre iad e pavat cu bune intentii
M-am intalnit cu T. la primaria de sector. Si aici, poarta era pazita de un gardian in uniforma. Doamna de la starea civila mi-a primit actele si le-a dat spre inregistrare unei subalterne. Intre timp ne-am aciuit in casa scarilor, „discutand discutii”. Doamna era distinsa si cocheta. Cu cate eforturi o reusi sa se poarte asa ingrijit cand salariile sunt asa de mici?
Nu dupa multa vreme m-am auzit strigata de subalterna ei. De cum am intrat in birou, a inceput sa strige la mine pretinzand ca una din cópii n-ar fi suficient parafata. E multa vreme de cand n-a mai tipat nimeni la mine; pentru moment raman muta, ca paralizata. Colega ei se ridica ostentativ de la birou, iese si ne lasa singure. Dupa un moment penibil in care ii strecor functionarei „ceva marunt de cafea” se dovedeste ca stampila respectiva era de fapt in regula (ceea ce chiar asa si este). Ma chinuie aceeasi sete cu care lupt inca de la sosirea in tara. In birou e un distribuitor de apa rece dar paharele de unica folosinta s-au terminat. Primesc o cana pe care scrie „sef” si beau cu nesat.
La rugamintea mea de a mi se inmana hartiile ca sa le duc eu insami prin locurile pe unde mai trebuie inregistrate, functionarele ma sfatuiesc sa nu incerc pentru ca e complicat si „oricum, daca ne lasati sa le trimitem noi, intr-o luna sunt deja gata”. Probabil ca n-a reusit nimeni sa-si transcrie certificatul de casatorie in trei zile, dar eu nu ma las descurajata. Am iesit de la primarie, cu plicul sigilat in mana, nu inainte de a o ruga pe Doamna cea distinsa sa primeasca o mica atentie din partea mea. Ne-a refuzat pe motiv ca T. I-a fost colega de serviciu dar dupa insistentele mele a cedat. Situatia a fost penibila pentru ambele parti dar eram convinsa ca duce lipsa de bani si, la randul meu, ii eram foarte recunoscatoare ca m-a ajutat sa grabesc procedura. In fond, nimeni n-a cerut sau facut ceva interzis. „Drumul spre iad e pavat cu bune intentii...”
Cu T. afara, decidem sa luam un taxi spre circumscriptia de politie de care am apartinut cu ultimul meu domiciliu. Acolo trebuia dus certificatul de casatorie in vederea inregistrarii mele cu noua mea stare civila. Sunt nelinistita pentru ca T. mi-a spus inca de ieri, cand cu buletinul expirat, ca la circa 12 se zugraveste si momentan nu lucreaza cu publicul. Ar fi culmea sa platesc zborul la Bucuresti degeaba si sa nu rezolv nimic, din cauza ca se zugraveste la Politie! Odata ajunse acolo, constatam cu bucurie ca T. e primita imediat. Nu dureaza mult si se intoarce nemultumita. Doamna care ar fi trebuit sa prelucreze actele nu s-a dovedit cooperanta. Iar i-am dau lui T. niste bani, rugand-o sa nu se dea batuta. Pana la urma ni s-au dat ceva sperante: am fost poftite sa revenim intr-o ora cu promisiunea ca pana atunci, Doamna responsabila va incerca sa se uite pe hartiile mele, daca are timp.
Am luat alt taxi catre Sediul Central al Politiei, pe Soseaua Stefan cel Mare. Speram sa obtin cazierul, acum daca tot aveam un buletin, caci pe baza de pasaport nu se elibereaza nimic.
La Politie am impartit sala de asteptare cu un barbat insotit de un copil handicapat cu capul exagerat de mare; ultimul mi-a zambit intr-una. Pe banca, langa mine s-a asezat un domn distins. Un tanar militar in termen avea grija ca usa cu oglinda prin care noi nu vedeam nimic, dar prin care cei de dincolo ne vedeau pe noi, usa care da spre birouri, sa se deschida si sa se inchida numai pentru cei care aveau dreptul sa treaca „dincolo”. M-am simtit un pic expusa prin usa asta magica, de parca as sta pe tava cuiva. Intr-o incercare de a-mi disimula stanjeneala, m-am asezat intr-un unghi mort din care nu se vedea usa si m-am concentrat asupra portiunii de strada care se vedea prin geam. Privirea mi s-a fixat pe gratiile ruginite de la geam; pareau a avea cel putin o suta de ani. Cladirea e renovata complet dar se vede treaba ca au uitat sa vopseasca gratiile. Cam asa mi se parea totul in clipa aceea: democratic si liber doar „cineva acolo sus” uitase sa demonteze gratiile.
Pe un perete era afisat un extras din legea informatiei, din care reiesea ca functionarii publici sunt obligati la transparenta si suntem incurajati sa ne exercitam dreptul la informatie. Copilul cu capul mare nu ma scapa din priviri si cand i-am zambit inapoi s-a cuibarit in bratele tatalui sau. ,, Ca un copil normal” – nu m-am putut opri sa gandesc...
Eu n-am vrut sa trec „dincolo de usa”, in schimb T. S-a avantat optimista cu actele mele in mana. In sala de asteptare era multa miscare; pentru fiecare dintre cei care asteaptau, aparea cate un functionar care discuta in soapta, lua actele si disparea in spatele usii magice. Am observat cu coada ochiului cum Domnul distins a fost preluat de un functionar cu aspect de rang destul de inalt. Dupa o schimbare decenta de replici in soapta, Domnul distins i-a inmanat o coala de hartie impaturita si prinsa cu o agrafa de birou. Pentru o secunda am zarit intre paginile colii ministeriale (de ce oare se cheama asa, „ministeriala”? Numai in romaneste exista expresia asta.) o hartie in culoarea clasica verde a certificatelor de nastere si doua hartii in culoarea rosie a bancnotelor de o suta de mii. Brusc m-a cuprins panica la gandul ca probabil tariful e dublu fata de ce credeam eu, caci strecurasem doar o singura bancnota rosie in hartiile mele. Poate ca asa se explica si reactia de respingere din partea Doamnei de la circa de cartier.
T. se intoarce triumfatoare cu cazierul meu si cu un domn cu care imi face cunostinta. Are o figura bonoma, semana leit cu oamenii din satul tatalui meu. L-am intrebat daca se trage de pe valea Hartibaciului si mi-a raspuns surprins ca e intr-adevar ardelean de prin apropiere, din judetul Alba. Senzatia de deja vu il incercase si pe el dar eram prea grabiti ca sa mai scotocim in detaliu. Ne-am luat ramas bun amuzati. De data asta n-a mai fost nevoie sa strecor nimic. Am avut noroc cu cazierul pe care il aveam la mine, chiar daca era expirat de o luna. Pe baza lui a fost mult mai simplu sa scoatem unul nou – mi-a explicat T.
Taximetristul nostru, un tanar ravasit, dormea cand am urcat in masina. S-a dovedit mai apoi ca era mahmur, mirosea a bautura. Manevrele lui de depasire in viteza pe linia de tramvai m-au speriat destul de tare. Mi-am inclestat dintii, de frica sa nu tip. T. s-a luat de el tare si l-a concediat in pripa deindata ce am ajuns la destinatie. „Cu tine nu mergem mai departe. Nu vezi ca esti la pamant? Du-te Domle’ si te culca!” T. M-a somat sa nu-i platesc cursa – „asta nu mai stie nici cum il cheama” – dar mie mi-a fost frica sa nu devina violent si de bucurie ca am scapat i-am dau cu cinci mii mai mult decat a cerut. Tipul s-a cuibarit la loc in spatele volanului si la plecare l-am auzit inganand printre dinti „nebuna dracului”, probabil la adresa lui T. Uneori mi se pare ca oamenii socializeaza totusi mult prea familiari intre ei in Bucuresti.
La Biroul Cetatenii am constatat cu groaza ca era bine pazit iar coada era mult prea mare. Oameni dormind in masini inmatriculate in Maramures sau prin alte judete indepartate. In clipa aceea m-am indoit ca as putea ajunge la rand in cursul saptamanii. Chiar daca as fi dormit in cort in fata usii, sansele ar fi fost practic nule. T. M-a linistit spunadu-mi ca probabil ceilalti asteapta pentru alte probleme. Nu stiu de ce, am avut senzatia ca nici ea nu credea ce spune. Mi-a explicat pe scurt ca autoritatile au inasprit pretentiile in lucrul cu publicul din cauza unei filiere de cetateni din Republica Moldova care au manipulat pasapoarte romanesti false. Nu prea inteleg ce are asta e face cu situatia mea dar imi inghit comentariile. Logica mea nu prea se aplica aici. T. S-a strecurat inauntru dupa ce a schimbat doar doua vorbulite cam frivole cu agentul de garda. Ea se poarta cu toti de parca i-ar cunoaste, desi stiu bine ca nu e asa. Ii admir curajul si tupeul. Hotarat lucru: fara ea as fi fost lipsita de orice sansa! Ce caut eu aici?
Ramasa afara am aruncat o privire distrata pe avizier. Erau afisate actele necesare pentru demersul meu, aceeasi lista pe care o aveam deja in dublu exemplar, tiparita din internet si de la Ambasada Romana din Berlin. Cu stupoare am constatat ca aparuse intre timp un act nou pe lista, un certificat fiscal de la circa de cartier, pe langa certificatul de atestare. M-a apucat disperarea la vederea rapiditatii cu care se complica procedura de pe o zi pe alta. Nu-mi ramanea decat sa ma interesez cum fac rost de el.
T. a iesit dupa scurt timp si mi-a spus radianta ca a rezolvat sa fiu primita a doua zi la ora zece de fosta ei sefa, Doamna General care are in subordine problemele de cetatenie. In zadar am incercat s-o conving ca nu pot veni a doua zi pentru ca mai trebuia sa procur si alte acte. Ea o tinea una si buna ca „e important sa depun o parte pentru inceput si dupa aceea le aducem si pe celelalte progresiv”. „Eu nu vreau sa fac un nou inceput ci am venit tocmai ca sa pun capat!” – am incercat sa-i explic disperata. Nu m-a ascultat cu atentie. Probabil in gandul ei ma compatimea si nu intelegea de ce nu-i multumesc pentru ca mi-a obtinut audienta peste rand asa de rapid.
In fine, ne-am intors la Circumscriptie si am mai tremurat o jumatate de ora pana sa ne lase inauntru Doamna cea neintelegatoare. Desi o puteam vedea bine prin geam stand la birou si beand cafea, a trimis-o pe colega ei sa ne spuna ca lipseste, ca sa ne amane.
Ma chinuia in continuare setea mistuitoare si am convenit sa o las pe T. la circumscriptie si sa ma duc sa-mi iau ceva de baut pana rezolva ea „cazul”. Trageam nadejde sa cumpar si timbre fiscale de la posta din Piata Baba Novac, cea la care mi-am rezolvat mereu corespondenta, ani de-a randul. Ajunsa la posta am constatat cu surpriza ca localul se zugravea. Pe usa ni se indica adresa celei mai apropiate poste din cartier, o adresa pe care nu o cunosteam. Se pare ca luna iulie e sezon de zugraviri in Bucurestii lui Basescu.
O tanara care de asemenea cauta Posta m-a intrebat daca pot sa o indrum intr-acolo. Si eu care credeam ca mi-e scris pe frunte ca habar n-am si nu sunt de aici! I-am raspuns ca nu si in sinea mea eram chiar magulita ca ma intreaba tocmai pe mine. „Asta inseamna ca m-am adaptat peisajului si nu fac nota discordanta. Nu mi se citeste pe frunte , precum in cazul tinerei spaniole care calatorea langa mine in avion” – am cugetat in pripa.
M-am indreptat spre un chiosc de unde am incercat sa-mi cumpar o sticla de apa minerala. Vanzatoarea mi-a spus ca nu are sa-mi dea rest de la o jumatate de milion. Si eu care sperasem sa pot sa mai schimb ceva ca sa-i dau inapoi lui T. „rosiorii” din bugetul ei personal, cu care incearca acum sa o imbuneze pe Doamna de la circumscriptie!
Am reusit sa cumpar apa de la o alimentara din piata. Vanzatoarea mirata mi-a multumit pentru restul de monezi pe care il lasasem pe masa. Am luat doar bancnotele, ravnitii „rosiori”.
Neputand desuruba capacul sticlei de apa, l-am rugat pe un trecator care a desfacut-o aparent fara efort. Sub privirea lui mirata am baut dintr-o suflare o jumatate din sticla; parca eram un copil subnutrit din Sahel. Circula mai demult o anecdota pe seama lor, cum mor de foame pentru ca nu stiu cum sa desfaca cutiile de conseve primite prin UNESCO. Macabru. Cred ca intre timp mi s-au schimbat si gusturile in materie de umor.
T. a reusit pana la urma sa obtina plicul cu actele prelucrate. Nu stiu cum a facut dar m-a facut fericita. Inca un pas inainte.
Fiind aproape de Administratia Financiara ne-am hotarat sa dam o fuga si acolo si sa incercam sa obtinem certificatele. La ora 13,30 deja se incheia programul de lucru cu publicul. Pana sa ne lamurim in ce corp de cladire avem de mers, a trecut timpul. Un tanar functionar ne-a indrumat unde trebuie sa mergem si ne-a spus ca daca venim a doua zi de dimineata poate sa ne emita chiar el actul de care avem nevoie. Un noroc nesperat sa dam chiar peste el!
La poarta era postata o pereche de gardieni, ea si el. Fata amabila ne-a indrumat pentru a doua zi catre circa de cartier unde se elibereaza celalalt certificat de care aveam nevoie.
Am plecat in graba, cu dorinta de a ajunge cu certificatul de casatorie la Politia Capitalei in timp util. Pe drum am oprit la o posta si am cumpar timbrul fiscal de 2000 de lei pentru certificat si unul judiciar de 15.000 de lei (doar 0,50 Euro !) pentru cererea de renuntare. Taximetristul era cam din topor si facea glume desucheate cu T. Replicile lui, care in viziunea mea erau atacuri directe la persoana, trezeau in T. mai degraba incantarea. Conversatia alerta ca un meci de ping-pong mi s-a parut imposibil de urmarit, asa ca am renuntat sa o mai ascult. Am impresia ca se certau, dar nu sunt sigura. La coborare, T. mi-a spus ca omul asta ne-ar fi dus si pe gratis si ne-ar fi asteptat pana ieseam de la birouri, daca am fi vrut. N-am prea inteles ce sa fim vrut.
Politia Capitalei e pe strada Eforie. Cladirea impunatoare, incercuita pe toate partile de ziduri groase, mi s-a parut dintotdeauna dusmanoasa si plina de secrete pe care nimeni nu vrea sa le stie. Pe vremuri erau postate garzi in toate partile si nu se putea circula nici macar pe trotuarul din fata. T. ma grabeste spre casuta portarului; aproape ca ma impinge pe scari in sus. Cadre tinere ies din cladire. E ora inchiderii. Simt cum ma cuprinde oboseala si as vrea sa ma asez pe scari si s-o astept pe T. acolo. Imi trece prin minte scena din filmul „Balanta”, filmata pe aceleasi scari, protagonista tanara profesoara care se intinde disperata pe trotuarul din fata pentru ca nu vor sa o lase sa intre la sotul ei, medic, arestat si incepe sa scrie cu creta „greva foa...”. Politisti zelosi o smulg cu de-a sila de acolo si o duc spre un garaj unde o „invata minte, parasuta dracului ...”.
Mi-e sete si fiecare celula din mine se opinteste impotriva intrarii ACOLO. T. ma ia cu binisorul si rade de mine. „Aici am lucrat eu acum doi ani. N-ai de ce te teme, sunt oameni ca toti oamenii si ei”.
Intru fara voia mea si ma revolt cand o vad cum se opreste la fiecare doi pasi sa salute cate un cunoscut. Ni se scurge dureros timpul printre degete. Fata asta, ori are nervii de fier, ori e atat de nevrozata incat a trecut in extrema cealalta, a serenitatii vesnice.
Inauntru e intuneric si igrasie. Peretii sunt zugraviti pana la jumatate de stat de om cu vopsea verde de ulei, „vedre ICRAL” cum se spune. Raman surprinsa sa vad ca nu au renovat nimic de acum zece ani. Palpaie tuburi de neon gata sa-si dea ultima suflare si nimeni nu pare sa observe ca e timpul sa le schimbe. Pe o scara stramta si intunecoasa, cu trepte de ciment rotunjite de atatia pasi de oameni care au trecut pe aici (cati nefericiti care s-au scapat cu o vorba necenzurata la timp le-or fi dat scarilor conturul asta moale?) ajungem la etajul la care o cautam pe Doamna care trebuie sa ne puna stampila. Reusesc sa o conving pe T. sa ma lase pe culoar unde gasesc o masa veche cu o cutie de conserve cu cateva chistoace de tigari. Pun stapanire pe singurul scaun disponibil in fumoarul asta incropit din saracie si-mi aprind o tigara. Singurul geam da spre un „burlan” interior in care cu greu ajung cateva raze de lumina. Miroase a umed si a vechi. T. se intoarce cu o Doamna mai in varsta si ma prezinta. Doamna e amabila si ma intreaba de ce nu vreau sa intru cu ele in birou. Imi fac curaj si ii spun ca pur si simplu mi-e frica. Ea incepe sa rada si-mi spune ca n-am de ce sa ma tem. „Am mancat noi oameni pe vremuri, acum cinspe ani, dar azi nu mai mancam”. „Dar ce mancati?” – imi vine sa intreb dar ma abtin. Prefer sa raman pe hol.
Le rog sa-mi arate unde e toaleta si Doamna ma insoteste la un WC cum n-am mai vazut de pe vremea studentiei. Pe jos e o balta, miroase pestilential, toaleta consta doar din cuva fara capac, apa se trage de o sarma imbredelita iar usa nu se inchide. Nu este hartie.
„Fa linistita ca tin eu de sase pana iesi” ma asigura Doamna cea amabila pe care o cunosc abia de cinci minute. Mi se pare totul atat de neverosimil si de anost incat ma tem ca daca voi povesti mai departe ce vad, nimeni n-o sa ma creada. La iesire conversez putin cu Doamna. O intreb de cand o cunoaste pe T. si-mi raspunde evaziv ca sunt multi ani. Ii spun ca sunt impresionata de bunavointa si ajutorul dezinteresat pe care mi-l acorda fata asta si ea imi povesteste in replica ca T. are mari greutati in familie si traieste despartita de sotul pe care inca il mai iubeste. „Si-a luat pe una mai tanara si intelectuala, ca el, iar acum n-o mai lasa nici macar sa-si vada cei doi fii”. Mi se pare ca aud o unda de dispret in vocea ei cand pronunta cuvantul „intelectual” dar poate ca e doar o parere. Tot ce-mi doresc mai mult e sa scap cat mai repede de aici si sa ma odihnesc undeva in liniste.
Ma intorc la „fumoarul” meu si le las pe Doamne sa rezolve formalitatile. Au de mers la sefa ierarhica directa. Ne consideram norocoase ca Doamna cu pricina mai e inca in cladire. Din directia in care au disparut se aude o usa trantita si cateva cuvinte neinteligibile pe ton inalt. Mi se pare ca se cearta si ma rog la Dumnezeu sa fie doar o iluzie si sa nu le dea afara Doamna sefa. T. se intoarce razand si-mi spulbera temerile. „Erau exclamatii de bucurie pentru ca ne-am revazut”. Ochii ii sclipesc periculos. Am impresia ca sirul asta de probleme pe care le rezolva cu viteza luminii a transpus-o intr-o stare euforica.
Iesim din cladire cu actele in mana. Sunt sleita de puteri. T. se grabeste sa ajunga inapoi la serviciu ca sa-mi puna pe rol actele pentru maine. De teama sa nu ne vada cineva numarand bani, o atrag intr-o scara de bloc si o oblig sa ia o suma cu care sper sa o ajut mai departe in problemele mari pe care am inteles ca le are. Ma priveste stupefiata – am banuiala ca atatia bani nu ia in doua luni de salariu – si nu vrea sa-i primeasca. Ii explic ca e minimul ce pot face pentru ea si ca inteleg sa ne ajutam reciproc, ea cu cunostintele ei iar eu cu banii pe care oricum planificasem sa-i cheltui in sejurul asta. Cu lacrimi in ochi se lasa convinsa; stiu ca si-a dus pana si inelele la amanet si ma consolez cu gandul ca macar pe acelea le poate scoate inapoi. O urc intr-un troleibuz la universitate si privirea ei ca o implorare ma insoteste si ramane cumva la mine, pe trotuar.
Ma hotarasc, daca tot sunt in zona, sa dau o fuga pana la oficiul postal din Calea Plevnei numarul 1, unde am inteles ca trebuie sa depun o taxa consulara, contravaloarea a 159 de Euro pentru prelucrarea dosarului de renuntare. In piata Kogalniceanu schimb in lei suma si incep sa caut CEC-ul. Nu-l gasesc, desi adresa corespunde. Intru intr-o tutungerie si intreb unde e Oficiul respectiv. Mi se spune ca s-a dezafectat de acum doua luni.
In treacat ma intreb de ce oare n-au schimbat instructiunile de la avizierul Biroului Cetatenie intre timp? Iar ma surprind incercand sa caut explicatii pe baza logicii mele care oricum nu se aplica aici. Banuiesc ca alt Oficiu Postal a preluat sarcina culegerii de taxe de la cetatenii romani cu domiciliul in strainatate dar cum fac sa aflu care? Dupa mintea mea, nu putea fi decat CEC-ul mare de pe Calea Victoriei si cum tot eram in drum mi-am propus sa merg acolo.
Pe drum mi-am cumparat ceva de baut. Desi nu-mi place Cola, ma gandeam ca poate ma ajuta sa ma mai trezesc din transa. Am cumparat o sticla de plastc si am dus-o instinctiv la gura. Avea cu totul alt gust decat cel cunoscut; nu-mi placea. M-am uitat pe sticla ca sa constat ca era o imitatie ieftina, American Cola.
Vad firma unei notarite si ma gandesc sa profit de ocazie si sa fac declaratia pe propria raspundere cum ca nu am datorii fata de nici o persoana fizica sau juridica din tara. Intru intr-o curte interioara cu pavaj de piatra si cu franghii intinse pe care erau expuse rufe la uscat. Nu-mi prea inspira incredere localul dar dupa ce am urcat o scara am dat de usa notaritei si inauntru era modern si curat, chiar daca putin cam steril. O tanara secretara m-a invitat sa iau loc pana face copiile xerox. Am rugat-o sa-mi faca si o copie legalizata dupa certificatul de nastere. M-a intrebat daca sa puna in declaratie adresa din Germania sau cea pe care am avut-o in Bucuresti inainte de plecare. Nu mai stiam nici eu cum e mai bine. T. ma invatase in ultimele doua zile sa pretind ca sunt „da bucuresci” asa ca am rugat sa mi se faca doua declaratii, una cu adresa de acolo si una cu cea de „dincolo”. Tanara cam descumpanita m-a informat ca asa totul costa dublu. O asigur ca ca nu face nimic.
Doamna Notar m-a primit imediat (ce noroc!) si spre surprinderea mea era foarte tanara. Mi-am amintit remarca unui amic elvetian care nu pridideste sa admire tinerele intreprinzatoare romance. Dupa parerea lui, au inteles cel mai rapid si mai bine sa ridice afaceri sanatoase pe propriile picioare dupa evenimentele din decembrie. Ma gandesc la elogiul exagerat din „Balanta”: „femeia romana...”
Am iesit bucuroasa cu actele notificate si m-am indreptat spre CEC-ul mare. Intr-o scara de bloc sedea o tiganca cu un copil de vreo trei anisori pe genunchi. Cersea cu mana intinsa. N-am vrut sa-i dau bani pentru ca stiu ca majoritatea, in loc de paine isi cumpara alcool. I-am intins sticla de cola asteptand sa ma injure dar ea in schimb mi-a multumit cu plocoane si si-a facut cruce urandu-mi sa fie Domnul cu mine. Sticla i-a dat-o copilului care a baut vizibil insetat. M-am pedepsit in gand pentru ideea lipsita de pietate cand am presupus ca e o cersetoare prefacuta. Asadar au dreptate cei care sustin ca pana si saracii nostri sunt mai saraci decat erau inainte. Si bogatii sunt mai bogati; foarfeca din vest functioneaza perfect si aici.
Cand te gandesti ca in strainatate parintii grijulii nu-si lasa progeniturile sa bea Cola pentru ca e un „produs chimic”. In definitiv, ce e si cu moda asta noua a produselor biologic pure? Oare nu se extrag si chimicalele tot din materii prime naturale? De ce un kilogram de cartofi din „cultura ecologica” costa triplu cat cartoful „industrial”? Ne putem otravi la fel de bine cu produse naturale ca si cu chimicalele, spre exemplu cu ciuperci. Asa a fost dintotdeauna, nu e o noutate a secolului, de cand cu cucuta lui Socrate, curat biologica, curat murdar, hm...
CEC-ul mare era deschis. Erau cozi pe la toate ghiseele, doar la cel la care am eu treaba era liber. „Inca un semn bun”, am contabilizat automat. La intrebarea mea daca pot sa fac o plata pe contul consular mi s-a raspuns ca da dar nimeni nu-mi garanteaza ca plata facuta in aceasta unitate este la fel de valabila cu cea facuta la oficiul la care este indicat in instructiuni. Cu alte cuvinte, s-ar putea sa arunc banii pe geam. Aman si imi propun sa mai intreb o data la Biroul Cetatenii.
Istovita am iesit, hotarata sa mai dau o raita pe la Monitorul Oficial. Am inteles ca cererea mea de renuntare se va face publica in Monitor (pentru cazul ca exista cineva care ar putea fi impotriva...) iar taxa de publicare cade tot in sarcina mea. M-am uitat dupa un taxi si un domn pensionar mi-a inspirat incredere, chiar daca nu era taxi de stat. O gresala, aveam sa constat mai tarziu. M-am urcat in Dacie si deja din momentul in care am luat contactul cu vinilul rece al scaunului incomod de Dacie am realizat greseala pe care o fac.
Tipul e experimentat, n-are nici contor. A inceput conversatia absurda de tip balcanic care mie nu-mi place de fel. Eu: „cat costa?”, el: ”pai depinde unde mergem”, eu: „pai daca nu ajung banii, nu mergem pana acolo unde vrem sa mergem”, el: „hai Dom´soara ca ne intelegem noi...” etc.
Pana la urma am cazut la invoiala si m-am ales cu tratamentul special de conversatie gratuita. Pana la Monitorul Oficial („nu cred sa mai aiba deschis, dar daca vreti sa mergeti...”) mi-a povestit ca e vechi in meserie. S-a apucat imediat dupa revolutie, cand s-a inchis fabrica in care lucra, are clienti de prestigiu etc. Nu-mi prea venea sa-l cred, mai ales tinand seama de starea evident proasta in care se gaseau amortizoarele Daciei; fiecare groapa din drum parea sa aiba o legatura directa cu mandibula mea care trepida in acelasi tact. M-am dat insa batuta cand i-a sunat mobilul si l-am vazut notandu-si ora la care trebuie sa o ia pe Doamna Director din Minister maine de la aeroport. „Saracutii, daca acum pleaca din Mallorca si abia maine la 9.00 aterizeaza la Otopeni, or sa ajunga sleiti de puteri”. „Da´ chiar, saracii, ce concediu mai e si asta; cine i-a pus sa aiba atatia bani ca sa mearga asa de departe?” – am gandit iar in sinea mea.
In general, erau multe lucruri care mergeau prea departe, mai ales verva cu care imi explica soferul cat de important e pentru el micul dejun duminica dimineata, in sanul familiei. „Eu sunt specialistul cu carnea” – mi-a explicat mandru. „Cum adica, faceti gratar la micul dejun?” – am intrebat socata. „Da, Domnisoara, mie imi place sa mananc bine. Nu trebuie sa fie mult, dar bun. E ca o sarbatoare”. „Ihi, un fel de ritual”, am murmurat aprobator simtind cum ma apuca o foame atroce. „Ehei, cand ma gandesc ce mare noroc am avut pe vremea raposatului. Stiti Domnisoara, in anii de dinainte de revolutie era greu de gasit mancare buna iar carnea, ca se mai vorbim! Dar cumnatu-meu e macelar si nici in cele mai grele vremuri n-am dus lipsa de carne buna; aducea de aveam mereu ceva in frigider si fiica mea primea mereu la scoala un sandvis cu o bucata de carne fripta la mijloc, de se uitau ceilalti copii cu pofta...Da. Mare noroc am avut.”
La Monitor n-am facut multi purici. Era inchis, cum bine banuisem, dar macar am aflat ca pot trece a doua zi intre ora 10.00 si 15.00. „Nu va faceti griji Domnisoara; rezolvati-va problema ca eu va astept aici” - taxiul meu m-a asteptat parcat pe banda a doua, cu alarma pusa. Mai incolo era postat un politist care nu ne-a bagat in seama; in fata usii, un ins in uniforma care m-a studiat banuitor. Sar in masina in maniera de film politist si continui sa ascult povestile soferului in timp ce luam drumul casei.
„Cel mai mult imi plac ouale de rata. Ati mancat vreodata oua de rata? Sunt cele mai bune. Si Doamna Director mi-a cerut reteta. Nemaipomenite, va spun! Dar atentie, sa nu le mancati seara, ca dormiti rau dupa aceea...” Simt ca-mi ploua in gura, mi-e foame tare si vreau acasa iar omul asta jovial nu vrea sa schimbe subiectul. Cobor, platesc dublu decat merita dupa parerea mea, descui usa, respir.
Mama lui R. Mi-a iesit in intampinare. Firava si micuta, cu parul alb, de la an la an devine din ce in ce mai „bunicuta”. V. se joaca cu masinutele pe covor; bucuros de companie noua incepe sa umple covorul cu jucarii. „Tata e dus s-o aduca pe mama de la serviciu”.
Din bucatarie vin ademenitoare mirosuri de mancare. Mama lui R. imi serveste bucuroasa supa de galuste si tocanita de pui. E totul atat de bun incat nu ma pot opri si gust si doua sarmalute in foi de vita (facute de fapt pentru maine). Simt cum incep sa prind iar puteri si sa ma relaxez. Incerc sa fac un puzzle simplu de-al lui V. si nici macar asta nu reusesc cumsecade. Cand sunt aproape de final, V. face o miscare gresita cu unul din camioanele lui preferate si-mi da munca peste cap. Nervoasa il cert pe ton ridicat; copilul ma priveste surprins. Poate ca ar fi bine sa ma culc nitel...
Mama lui R. se uita la un serial pe care nu-l pierde niciodata. Imi amintesc ca si mie imi placea pe vremuri sa urmaresc serialele care dadeau zilelor saptamanii un fel de tact ordonat. Seinfeld, Melrose Place, Singur in Alaska... De ce oare fenomenul telenovelelor nu mai prinde la mine? Unde nu e cerere, nu e nici oferta... Avem alte metehne; multi sunt de-a dreptul dependenti de talk showuri.
Copilul face galagie si e apostrofat. „Nu acum, nu vezi ca ne uitam la televizor?”.
Mama lui R. sterge ultimele vase in bucatarie, mai aduna cateva lucruri imprastiate prin casa, isi da sortul jos si se pregateste sa plece la garsoniera dumneaei. Afara trece iar caruta cu „fiare vechi”. Vocea cantata e ca un ecou.
Seara am stat la povesti si am incercat sa relatez prin cate am trecut. Desi prietenii mei sunt acasa la ei in orasul asta, locurile prin care am trecut eu azi le sunt perfect straine iar oamenii cu care am avut de-a face li se par incredibil de demodati. „Nu credeam sa mai fie asa...” e replica pe care o primesc. Incerc sa-i povestesc lui R. despre stadiul dezolant in care se afla cladirea politiei unde in noaptea revolutiei a fost tinuta si ea, arestata si batuta. Amintirea doare, schimbam rapid subiectul, nu face bine sa ne amintim.
Sarmalele au mare succes. O pereche de cunoscuti, intreprinzatori de succes prin cercurile bucurestene ni se alatura ad hoc si mananca cu pofta. Amandoi tineri, frumosi, sanatosi, optimisti, sportivi, rationali. Se discuta subiecte identice cu orice discutie din occident: afaceri, mode, tendinte, planuri de concediu, regimuri de viata sanatoase, yoga, retete de reusita, marci de masini etc. Undeva intre aici si acolo se creaza un gol, mi se trezeste iar senzatia de déja vu si incerc sa fac abstractie de runda din jurul mesei, concentrandu-ma asupra unei conversatii sincere, spontane si directe cu C. Cineva ma intreaba ceva despre nivelul unei dobanzi in stainatate, raspund nesigura si ma retrag strategic pe strada unde V. isi plimba bicicleta impingand-o de ghidon. Tinand de portbagajul din spate, il ajut sa se plimbe cu bicicleta sezand normal pe jilt. Copilului ii place si se distreaza bine de tot. Aflu mai tarziu de la M. ca de fapt stie sa se dea si singur. Probabil ca naivitatea mea a fost motivul amuzamentului lui. Ma amuz de amuzamentul lui...
Gasca de tineret yuppie-ist se sparge rezervat, fara excese. Ne bucuram toti sa disparem in linistea noptii. Inainte de culcare am primit de la R. leucoplast pentru locurile prin care m-au ros sandalele pana la sange.
continuare la Aventuri proverbiale II
|
Gabriela Calutiu 11/16/2003 |
Contact: |
|
|
