TRISTETILE TOAMNEI
Statisticile arata ca luna noiembrie este luna în care se comit cele mai multe sinucideri în Canada. Cei veniti cu ani în urma pe aceste pamânturi nordice au experimentat tristetea covârsitoare ce cuprinde faptura omeneasca la începutul iernii canadiene. Am încercat de-alungul anilor sa-mi explic de ce nici o alta luna nu ni se pare mai lunga si apasatoare ca luna noiembrie.
La început am crezut ca numai imigrantii sufera sindromul tristetii de noiembrie, dar înca de pe când locuiam la Montreal, în provincia friguroasa a Quebecului, ideea mi-a fost spulberata de o multime de localnici, care mi-au marturisit marea doza de melancolie si durere sufleteasca ce îi cuprinde în noiembrie. M-am gândit ca unul din elementele care ar putea fi luat în consideratie ar fi durata mai mica a zilei lumina. Dar, facând niste socoteli matematice, am constatat ca aceeasi durata a luminii o gasim cândva prin luna februarie si, desi februarie nu poate fi clasificata drept luna “vesela” în viata canadianului, el fiind deja obosit de atâta iarna, nu este totusi o luna trista. Pe de alta parte, zilele se scurteaza continuu pâna la solstitiul din decembrie si totusi lumea, în decembrie, nu e trista. Sarbatorile de iarna ar avea oare o influenta pozitiva asupra moralului canadienilor? Nu cred.
M-am gândit deci ca ceea ce ne face tristi si meditativi este trecerea naturii de la starea activa la stadiul de hibernare. Ne place venirea lui octombrie cu frumusetea de netagaduit a culorii frunzelor. Exista o explicatie stiintifica a schimbarii culorii frunzelor toamna pe care, desi om de stiinta, refuz sa mi-o repet. Mie mi s-a parut întotdeauna ca frunzele, în drumul lor spre eternitate, în ultimele zile, aduc un ultim omagiu vietii prin ofranda pe care ne-o fac cu stralucirea soarelui pe care îl reflecta. M-am întrebat daca alte fiinte n-ar putea face la fel si daca noi n-am putea lua exemplu de la gratia cu care frunzele dispar. Cum spuneam, luna octombrie, cu frunzele agatate ruginiu de copaci ne stimuleaza înca. Luna decembrie, cu copacii deja dezgoliti, nu ne întristeaza atâta cât noiembrie. Poate ca uneori zapada ce acopera goliciunea ramurilor are o contributie în alungarea tristetii.
Ceea ce ne frânge inima, cred, în noiembrie este fenomenul de desprindere al frunzelor de copaci. Poate ca nu suportam despartirile. Poate ca vedem în aceasta desprindere a frunzelor, în subconstient, propriul nostru zbor. Sau poate ca fiind, fara sa vrem, martori ai golirii copacilor, ne amintim de cei plecati în Univers. Probabil ca nu întâmplator sarbatoarea Halloween, este în ultima zi a lunii octombrie. Iata cât de frumos exprima poetul G. Appolinaire (traducerea îmi apartine) ideea asocierii caderii frunzelor toamna de despartirea de cei dragi:
“Toamna e plina de mâini taiate
Nu, nu sunt frunze moarte,
Sunt mâni a celor dragi, plecate,
Sunt mâini taiate.”
De la tristete însa si pâna la deprimare este o cale care ar trebui ocolita. Uneori chiar tristetea e eliberatoare. Prima fraza a lui Françoise Sagan din “Bonjour Tristesse” suna, în traducere, astfel: “Ezit sa dau acestui sentiment necunoscut, al carui plictis si blândete ma obsedeaza, numele frumos si grav, tristete”. Iata deci o tristete de necondamnat! Iar mai departe, în aceeasi lucrare: “Ceva urca în mine si îl întâmpin strigându-i numele cu ochii închisi. Bonjour, tristete.”
Tristetea poate fi alungata si gasim reteta la Jean Domat: “Un pic de vreme însorita, un cuvânt bun, un compliment, o mângâiere ma scot din tristetea profunda din care nu m-a putut scoate nici un efort de meditatie. Ce masinarie mi-e sufletul, ce-abis de-amar si slabiciuni!”
Personal, cred cu tarie ca tristetea lunii noiembrie poate fi alungata prin reîntâlnirea cu vechii prieteni. Contactul direct cu viata si cu oamenii e poate unul din lucrurile cele mai învigorante la sfârsitul toamnei. Fiind deci convinsa de adevarul acesta si simtindu-ma si eu cam trista, i-am dat telefon zilele trecute unei frumoase si cultivate domane din Toronto, a carei vârsta de peste opt zeci de ani îi da statutul de atotstiutoare. Am întrebat-o cum combate tristetea lunilor târzii de toamna. La care frumoasa doamna mi-a raspuns cu tonul cel mai senin (si o sa-mi permit sa citez vorbele domniei sale, care mi-au ramas în suflet): “Despre care tristete vorbesti? Uite, sa-ti spun sincer eu nu sunt niciodata trista toamna. Pentru mine lunile septembrie, octombrie si noiembrie sunt un început. Se dechid scolile, stagiunile artistice, se face vinul, totul e plin de viata. Iar când ploua, nu stiu cum sunt altii, dar eu sunt absolut fericita, ma plimb nestingherita sub norii curgatori si simt cum îmi creste energia. Când eram eleva, am plecat o data cu scoala într-o excursie de duminica la munte. Împreuna cu o colega ne-am dus înainte pe un drum superb între doua vai, îndepartându-ne de grup. La un moment dat a început o rapaiala zdravana, ploua torential. Ei bine, eram amândoua vesele pâna la exuberanta, alergam, râdeam, ne simteam bine si ne bucuram. Aceea a fost una din cele mai fericite zile ale vietii mele. Iar daca acuma regret ceva din vremurile trecute este ca atunci când eram copil n-am calcat prin destule baltoace, dupa ploaie, ca sa fac în ele, cu pantofii, “plici-placi”.
Dupa o asemenea convorbire, nu numai ca prinzi aripi, dar te mai întrebi si daca statisticile privitoare la sinuciderile din luna noiembrie sunt reale……
|
Veronica Pavel Lerner 11/7/2003 |
Contact: |
|
|
