PE TEME DE EDUCATIE ( XIX ) - CELE DOUĂ SENSURI ALE VOCATIEI
Deschizând The Canadian Oxford Dictionary la cuvântul “vocation” (“vocaţie”),găsim, printre altele, următoarele două explicaţii care ne-au atras luarea aminte:
1.- a strong feeling of fitness for a particular career or occupation;
2.- a divine call to the religious life.
Într-adevăr, prima semnificatie ne trimite la înclinatia, la atractia puternică spre o anumită profesie, carieră, spre un anumit domeniu de preocupări. Această atractie se bazează pe unele predispozitii înnăscute, pe aptitudini cultivate cu grijă si se manifestă încă din copilărie, cu pregnantă în adolescentă, perioadă în care se conturează alegerea unui drum în viată. În procesul de orientare intervin si alti factori cum ar fi modelele oferite de părinti, de profesori sau de alte persoane, ca si fapte deosebite din experienta altora. Având în vedere că optiunile se produc la o vârstă când tocmai experienta lipseste tinerilor, este nevoie de îndrumarea lor. Pentru aceasta, esentială este cunoasterea tinerilor – cu profilul lor spiritual complex, cu aspiratiile lor, cu posibilitătile de realizare a acestor aspiratii. Pusi în situatii de manifestare, lucrative, tinerii sunt ajutati să-si cunoască vocatia, dacă unii nu o cunosc ori prezintă nehotărâre, ezitări. În scolile mari din multe tări, între care si Canada, îndeosebi în middleschools si highschools, sunt consilieri (guidance councillors) cu pregătire psihologică specială, care pot veni în ajutorul părintilor sau cadrelor didactice de predare, prin tehnici adecvate de cunoastere a înclinatiilor tinerilor si oferirea sfatului de orientare profesională.
Se insistă asupra cunoasterii vocatiei si orientării profesionale adecvate pentru a se evita unele neîmpliniri mai târziu. A te hazarda să lucrezi într-un domeniu pentru care nu ai chemare este o greseală si satisfactii depline nu poti avea, chiar dacă esti pregătit în specialitate si bine retribuit. Constientizarea se realizează în unele cazuri si după ce s-a început exercitarea unei profesii, urmarea fiind depunerea unui efort de adaptare sau, uneori, reorientarea în altă parte, lucru deloc usor, mai ales dacă este vorba de domenii total diferite. Este interesantă practica folosită în Canada ca, la fiecare aplicatie privind situatia profesională (angajare, promovare etc.), să se ceară si o relatare (statement) despre motivele orientării către profesia respectivă. De asemenea, la unele scoli se obisnuieste ca fiecare membru al personalului didactic să facă, în meetinguri organizate periodic, un expozeu, o “profesiune de credintă’, în aceeasi problemă, desigur pentru constientizare, munca didactică fiind de neconceput fără vocatie.
Se consideră în tara noastră de adoptie că tinerii provenind din familiile de cetăteni canadieni mai vechi sunt mai bine pregătiti pentru viată, mai bine orientati pragmatic, datorită faptului că învacante prestează anumite servicii, retribuite sau nu, îndeosebi după împlinirea vârstei de 16 ani. Problema alegerii unei profesii statornice, potrivit vocatiei, se pune însă si în cazul acestor tineri, deoarece serviciile din adolescentă sunt temporare sau part-time, având rolul, important si el, de a-i obisnui cu munca aducătoare de venituri sau în folosul societătii, de a le educa spiritul civic si responsabilitatea. Oricum, si aceste prestări adolescentine se constituie într-o experientă, utilă în fixarea sau confirmarea vocatiei.
Nu insistăm, fiindcă am amintit de responsabilitate, asupra mijloacelor aflate la îndemâna părintilor pentru educarea acesteia. Ne-am mai referit la problema în spetă în articolele publicate anterior în care stăruiam asupra necesitătii ca fiii si fiicele noastre să primească, pe măsură ce cresc, sarcini gospodăresti adecvate acasă, sau să supravegheze copii mai mici în week-enduri si în vacante. Precizăm numai că formarea pentru răspunderi, încurajarea initiativelor tinerilor si a preocupărilor dorite de ei, excluzând doar lucrurile ce sunt sau pot deveni nocive, este cea mai bună cale de educare a libertătii, constituind fondul pentru formarea si urmarea vocatiei. Cunosc multe cazuri de tineri, etichetati la început ca superficiali sau nonconformisti, care, terminând studiile, au devenit specialisti de înalt profesionalism si de tinută etică demnă.
A doua semnificatie a cuvântului “vocatie” se referă la chemarea divină către o viată religioasă. S-ar putea crede că este vorba despre chemarea adresată doar celor care devin persoane consacrate – preoti, călugări, călugărite. Dar viaţă religioasă duc si credinciosii de rând care, dacă sunt practicanti ai credintei, răspund asa cum se cuvine chemării, deci au vocatie în acest sens. Ce decurge din această afirmatie pentru noi, cei care ne ocupam de domeniul educatiei? Decurge necesitatea de a lua în considerare o nouă latură componentă a educatiei ca proces complex, “nouă” pentru că în România a fost ignorată între 1948 – 1990. Este vorba despre educatia religioasă, strâns legată de educatia morală, motiv pentru care unele tratate si manuale de pedagogie abordează împreună cele două componente, sub numele de educatia moral-religioasă, sintagmă care apare si în România după 1990 Bineînteles, educatia religioasă a fost ignorată oficial de toate regimurile comuniste din Est. Actualmente, în multe tări din diferite părti ale lumii, între care si Canada, autoritatea scolară lasă educaţia religioasă în seama familiei, a bisericii, a scolilor confesionale si, benevol, a scolilor particulare, ea neintrând între preocupările scolilor publice. Faptul se motivează prin diversitatea orientărilor (pro si contra), religiilor, confesiunilor cărora le apartin familiile care trimit copii la acele scoli, prin greutătile presupuse de organizarea predării religiei în această situatie.
Întrebarea care se pune în continuare, de data aceasta concret, pentru comunitatea românească din Canada, este dacă părintii trebuie să se îngrijească sau nu de educaţia religioasă a copiilor lor. Răspunsul este pozitiv pentru orice familie care apartine unui cult sau unei confesiuni religioase, educatia urmând să se facă potrivit credintei respective. Ateismul iese din discutie, dar indiferentismul religios (credincios numai cu numele, care frecventează biserica numai la botez, eventual la cununie si la înmormântare) trebuie părăsit si precizată pozitia fată de credintă.
Esenţiale sunt adevărurile de credintă – ce credem despre existenta lui Dumnezeu, despre ajutorul Lui pentru oameni, despre sufletul omenesc. “Existenta lui Dumnezeu si răsplata Lui sunt adevăruri absolut necesare si omul trebuie să le cunoască si să le admită”.(Ioan Ploscaru, Urmele lui Dumnezeu, Editura Helicon Timisoara, 1998, p.5). Pe principiul cauzalitătii se bazează cel dintâi argument despre existenta lui Dumnezeu. Dumnezeu este Creatorul, este cauza a toate (Op.cit., p.50). Să spunem că stiinta si religia nu sunt două contrarii; ele au domenii diferite, dar se armonizează, Dumnezeu dirijând totul. În ceea ce priveste sufletul omenesc, “numai omul are suflet rational pe care nu-l aflăm la nici un animal si care suflet trăieste si după moarte, fiind vesnic…Existenta sufletului este un adevăr fundamental pentru toate religiile”.(Op. cit.pp.121, 129).Am amintit si despre existenta sufletului care trăieste vesnic, pentru ca astfel să ne dăm seama cât de îngrozitoare trebuie să fie apropierea sfârsitului acestei vieti pentru atei, pentru necredinciosi care n-au fost convinsi de existenta lui Dumnezeu, multi dintre ei invocându-L, chemându-L doar în ceasul mortii.
Despre adevărurile religiei sunt multe de spus, sunt multe argumente ce se pot aduce, sunt multe revelatii, au fost si sunt mullti oameni de stiintă profund religiosi.Toate acestea pot face obiectul unor materiale concepute aparte, in extenso.
Omul are nevoie de credintă, are nevoie de mântuire. Nu putem trece cu vederea ceea ce Andre Malraux declara: “Secolul al XXI-lea va fi sau religios sau nu va fi deloc”.
Vocatia religioasă începe să se formeze de la cea mai fragedă vârstă a copiilor – prin explicatii, povestiri si istorioare moral-religioase aflate de la părinti si bunici, prin învătarea de rugăciuni, prin însotirea copiilor la biserică, inclusiv la cateheză, adică la cursurile de initiere si îndrumare care se organizează acolo. De mare importantă este continuitatea în frecventarea bisericii care trebuie să devimă o obisnuintă, astfel ca si adolescentii, si tinerii să devină si să rămână credincisi practicanti, să se formeze în spiritul educatiei religioase prin aceleasi etape ca si la educatia morală – de la constiintă la conduită, prin convingeri ferme. Deosebit de utile sunt cărtile de îndrumare religioasă care se adresează diferitelor vârste, publicatiile religioase, Biblia explicată, cărtile de rugăciuni si de cântece religioase.
Fiecare familie este chemată să meargă unită pe calea sfinteniei si a mântuirii, să se consolideze prin credintă, astăzi când tot mai multi oameni vin către Dumnezeu, dar când apar si tendinţe spre secularizare, spre nesocotirea valorilor traditionale ale familiei si moralei.
.
|
Prof. Silvestru Moraru 11/7/2003 |
Contact: |
|
|
