O REVELAȚIE : ROMANUL CIOBURI DE ISTORIE DE FLORENTZA GEORGETTA MARINCU
Am început să citesc cartea doamnei Florentza Marincu, având surpriza plăcută să constat că prin locurile acțiunii prezentate m-au purtat și pe mine pașii în anii tinereții, când am căutat să fiu de folos școlii din zona de sud a Olteniei. De altfel, speram că voi găsi lucruri interesante într-o carte a unui autor nou, neîntâlnit până acum între maeștrii prozei romănești. Așteptările mi-au fost cu mult depășite pe măsură ce parcurgeam paginile cărții, ca să nu mai vorbesc de impresia cu totul deosebită ce mi-a rămas la încheierea lecturii și după reluarea anumitor pasaje pe care le socotesc memorabile.
A fost pentru mine o revelație, aflându-mă în fața unui roman fluviu care-și desfășoară acțiunea pe două planuri principale: cel istoric și cel care, în contextul epocii și în cadrul obștei sătești din Poiana Mare, descrie viața și frământările primelor generații ale familiei Marincu, oameni de bine, filantropi, patrioți, oameni de acțiune de al căror nume se leagă și alte localități precum Calafat, Desa, Rast, Smârdan, Basarabi.
Calafatul, port la Dunăre, a devenit oraș la 1853, prin hrisovul domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei, cunoscând imediat o accentuată dezvoltare edilitară și economică, îndeosebi comercială. La Calafat au fost instalate vestitele baterii de artilerie care au tras, în timpul Războiului pentru Independență, asupra cetății Vidinului de pe malul drept al Dunării aparținând atunci Imperiului Otoman.
Poiana Mare, situată nu departe de oraș, era și în secolul al XIX-lea o comună însemnată, astăzi numărând peste 16000 de locuitori ca așezare compactă (una din cele mai mari comune rurale din țară) și fiind legată de Calafat printr-o linie ferată ce s-a construit la insistența și cu strădaniile locuitorilor poienari. La Poiana Mare a fost, în timpul războiului de la 1877 1878, Cartierul General al armatei române conduse de domnitorul Carol I și aici s-a primit telegrama din 16/28 iulie 1877 prin care marele duce Nicolae, după respingerea repetată de către turci a armatelor ruse, invita pe domnitorul Carol să ia comanda supremă a trupelor ruso- române și să acționeze la Plevna.
Romanul este o frescă a primelor opt decenii ale secolului al XIX-lea, cuprinzând referiri la mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu, pacea de la Adrianopol, războiul Crimeii, Unirea Principatelor Române și, cu deosebire, la Războiul pentru Independența României. Oltenia, Țările Române în general, sunt încadrate în epocă. Prezentându-se și legăturile cu vecinii, se arată, de pildă, cum mulți locuitori din Poiana Mare și din alte sate trec Dunărea și țin legătura cu românii stabiliți de cealaltă parte a fluviului și cu bulgarii din părțile Vidinului. La Calafat, comercianții de cereale greci formează o importantă comunitate elenă care-și ridică și o biserică impunătoare ce va avea un anume rol în Războiul pentru Independență. Există români stabiliți în Valea Timocului din Serbia și transmutări de familii între această zonă și Oltenia, respectiv Țara Românească. Om întreprinzător, principele sârb Miloș Obrenovici (Serbia căpătând autonomie sub suzeranitate turcească) ajunge să stăpânească moșii întinse la Poiana Mare și în zona înconjurătoare, încheie înțelegeri cu domnitorul Alexandru Ghica privind exploatarea sării din Țara Românească, își construiește un palat la Poiana Mare (sediul Cartierului General al armatei române de care aminteam mai sus) și este ctitorul unor biserici din partea locului. Legat de figura pitorească a lui Miloș Obrenovici, de fiul său Mihail care își întrecea tatăl ca instrucție și rafinament și de lupta permanentă din cursul secolului al XIX-lea dintre familiile Obrenovici și Karagheorghevici, autoarea face incursiuni scurte, la locurile potrivite din roman, și în istoria Serbiei. Devin mai frecvente și legăturile eroilor romanului, în primul rând ale Marincilor, cu Transilvania aflată sub stăpânire habsburgică apoi ungurească, Sibiul apărând ca un popas obligatoriu în drumurile comerciale către Viena și Europa Centrală.
Toate evenimentele vremii își găsesc ecou în mentalitatea, în starea de spirit și în acțiunile oamenilor din partea locului. De subliniat, însă, că atitudinile, pornirile, interesele diferite ale oamenilor rămân în urma marilor interese ale țării propășirea din toate punctele de vedere si independența, lucru pilduitor pentru generațiile de astăzi. Autoarea lasă, de altfel, să se întrevadă simțămintele de dragoste ale oltenilor pentru țară și pentru locurile natale încă din mottoul romanului, ales din balada populară Ion ăl Mare: Plenița cu vinurile,
Poiana cu fânurile
la care ulterior se adaugă:
Calafat cu tunurile.
În partea a doua a volumului I apărut, sunt prezentate preponderent pregătirea și desfășurarea Războiului pentru Independență, iar Carol I este figura centrală între eroii cărții. Exclamația domnitorului Asta-i muzica ce-mi place, atunci când tunurile Calafatului trag și când un obuz inamic explodează nu departe de locul în care se afla, poate fi considerat momentul de cotitură în definitivarea atașamentului pentru el în rândurile unui popor care nu-l uitase pe Cuza și în înțelegerea necesității istorice a schimbării care se produsese. Războiul pentru Independență rămâne în conștiința generațiilor care s-au succedat de atunci până astăzi și prin toponimia locală, existând în sudul Olteniei sate care poartă nume împrumutate de la localități de pe teritoriul Bulgariei unde armata română a luptat și a repurtat victorii: Smârdan, Rahova (actuala comună Ciupercenii Noi).
Pentru prezentarea succintă a principalilor reprezentanți ai neamului Marincilor, cu trimiteri până în zilele noastre, de un deosebit sprijin ne-au fost referirile cuprinse în amplul, documentatul și pertinentului cuvânt care prefațează romanul, un adevărat studiu introductiv al profesorului și criticului literar Alexandru Firescu.
Un Marinco Țenovici, român de la Novo Selo, Valea Timocului, se stabilește, la începutul secolului al XIX-lea, la Poiana Mare la îndemnul mamei sale, originară de aici și care i-a legat de suflet să se întoarcă în pământul strămoșesc. Potrivit mărturiilor din roman, Marinco era fiu natural al lui Miloș Obrenovici, fără ca el, Marinco, să fi aflat vreodată aceasta. Principele sârbilor s-a oferit să-l ajute, să-l ia pe lângă el, dar Marinco a refuzat cuviincios să se întoarcă în Serbia. Întreprinzător, harnic, Marinco s-a ocupat cu negoțul, a agonisit o frumoasă avere devenind fruntaș în Poiana Mare. Dintre copiii lui Marinco, se remarcă Ioniță (1825 1921) și Stăncună (1836 1908) care își iau numele de familie Marincu. Ioniță, longeviv, gospodar, cu simț practic, ambițios și chibzuit, a început tot cu negoțul, a făcut avere și a ajuns să cumpere de la moștenitorii Obrenovicilor moșia Poiana Mare, inclusiv palatul, având proprietăți imobiliare și în Calafat. Sensibil la nevoile obștei, Ioniță Marincu a ctitorit construit sau renovat biserici din Calafat, Poiana Mare, Desa, Rast, a înființat Școala de agricultură de la Poiana Mare (o realizare de pionierat în România acelui timp) și a înzestrat-o cu 100 hectare de pământ pentru practica elevilor. Dintre cei șase copii ai săi, reținem trei fii Oncică, Ștefan și Ilie care au stăpânit peste 150.000 hectare de pământ și alte proprietăți. O fiică a lui Oncică Marincu a fost căsătorită cu generalul Nicolae Magereanu, iar Violeta, fiica acestuia, a fost soția savantului chimist Nicolae Scărlătescu. Ștefan Marincu, finanțist și filantrop, a donat pentru un liceu de fete acuala clădire a Muzeului din Calafat. Ilie Marincu, doctor în medicină de la Paris, a profesat benevol, gratuit, ca medic, ocupându-se în principal de treburile moșiei.
Stăncună Marincu a fost o fire romanțioasă, înclinată mai mult spre muzică, literatură, reverie și a fost instruit într-o școală particulară la Craiova. Totuși, s-a îndeletnicit și el cu comerțul și a avut proprietăți. A avut zece copii, dintre care s-a remarcat George (Ghiță) Marincu, filosof, erudit, poliglot și animator cultural, care a studiat filosofia și psihologia cu celebrul Wundt, la Leipzig, unde a fost coleg cu profesorul universitar și fost ministru Ion Petrovici. A avut o vastă cultură și un dar deosebit de a comunica din cunoștințele sale, casa sa fiind frecventată de scriitori, filosofi, artiști. A fost cununat de Constantin Argetoianu și a cununat, la rândul său, pe marele actor Ion Manolescu. A fost un timp profesor de istorie la Liceul Independența din Calafat. Solicitat pentru catedra de filosofie de la Universitatea din București, a refuzat cu modestie. A luat parte la războaiele balcanice și la Primul Război Mondial și a fost consilier special în Marele Stat Major al armatei. Este tatăl scriitoarei Florentza Georgetta Marincu. De la 10 mai 2002, Grupul școlar din Poiana Mare poartă numele de Grupul școlar George St. Marincu.
Doamna Florentza Marincu a absolvit Institutul Superior de Asistență Socială, a lucrat ca inspector de specialitate în Ministerul Învățământului, cu toate greutățile întâmpinate din cauza originii sale sociale nesănătoase, dar și în servicii mai mărunte, urmându-și soțul, Ilie Marincu, văr, inginer de excepție. Ing. Marincu a participat la construcția unor importante obiective combinatele chimice de la Tr, Măgurele și Slobozia, unele lucrări din Germania și Austria, metroul bucureștean, centrala nucleară de la Cernavodă .
Eroii romanului, fie că sunt personalităti cunoscute în istorie, fie că sunt reprezentanți ai familiei Marincu, proprietari sau slujbași locali, ori simpli țărani se comportă veridic, firesc; faptele sunt trecute prin filtrul propriu al autoarei, fără a fi vorba nici de o povestire aridă, nici de exagerarea ficțiunii. Analiza fină a atitudinilor și acțiunilor, subtilitatea observațiilor, dialogul antrenant, adesea pitoresc, evidențierea momentelor episodice demne de reținut contribuie la asigurarea unei lecturi captivante.
Să mai menționăm că autoarea a ținut ca, pe coperta fiecăreia din cele două cărți ale volumului I, să apară imaginea Monumentului Independenței, capodoperă a sculptorului D.Pavelescu-Dimo, originar din Calafat, monument inaugurat în 1913 la Craiova în prezența familiei regale și topit în 1948 la ordin sovietic. Acest monument merită, însă, o relatare specială.
Așteptăm cu mult interes apariția volumului următor al romanului.
.
S. Moraru
O REVELAȚIE : ROMANUL CIOBURI DE ISTORIE DE
FLORENTZA GEORGETTA MARINCU (VOLUMUL I )
Am început să citesc cartea doamnei Florentza Marincu, având surpriza plăcută să constat că prin locurile acțiunii prezentate m-au purtat și pe mine pașii în anii tinereții, când am căutat să fiu de folos școlii din zona de sud a Olteniei. De altfel, speram că voi găsi lucruri interesante într-o carte a unui autor nou, neîntâlnit până acum între maeștrii prozei romănești. Așteptările mi-au fost cu mult depășite pe măsură ce parcurgeam paginile cărții, ca să nu mai vorbesc de impresia cu totul deosebită ce mi-a rămas la încheierea lecturii și după reluarea anumitor pasaje pe care le socotesc memorabile.
A fost pentru mine o revelație, aflându-mă în fața unui roman fluviu care-și desfășoară acțiunea pe două planuri principale: cel istoric și cel care, în contextul epocii și în cadrul obștei sătești din Poiana Mare, descrie viața și frământările primelor generații ale familiei Marincu, oameni de bine, filantropi, patrioți, oameni de acțiune de al căror nume se leagă și alte localități precum Calafat, Desa, Rast, Smârdan, Basarabi.
Calafatul, port la Dunăre, a devenit oraș la 1853, prin hrisovul domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei, cunoscând imediat o accentuată dezvoltare edilitară și economică, îndeosebi comercială. La Calafat au fost instalate vestitele baterii de artilerie care au tras, în timpul Războiului pentru Independență, asupra cetății Vidinului de pe malul drept al Dunării aparținând atunci Imperiului Otoman.
Poiana Mare, situată nu departe de oraș, era și în secolul al XIX-lea o comună însemnată, astăzi numărând peste 16000 de locuitori ca așezare compactă (una din cele mai mari comune rurale din țară) și fiind legată de Calafat printr-o linie ferată ce s-a construit la insistența și cu strădaniile locuitorilor poienari. La Poiana Mare a fost, în timpul războiului de la 1877 1878, Cartierul General al armatei române conduse de domnitorul Carol I și aici s-a primit telegrama din 16/28 iulie 1877 prin care marele duce Nicolae, după respingerea repetată de către turci a armatelor ruse, invita pe domnitorul Carol să ia comanda supremă a trupelor ruso- române și să acționeze la Plevna.
Romanul este o frescă a primelor opt decenii ale secolului al XIX-lea, cuprinzând referiri la mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu, pacea de la Adrianopol, războiul Crimeii, Unirea Principatelor Române și, cu deosebire, la Războiul pentru Independența României. Oltenia, Țările Române în general, sunt încadrate în epocă. Prezentându-se și legăturile cu vecinii, se arată, de pildă, cum mulți locuitori din Poiana Mare și din alte sate trec Dunărea și țin legătura cu românii stabiliți de cealaltă parte a fluviului și cu bulgarii din părțile Vidinului. La Calafat, comercianții de cereale greci formează o importantă comunitate elenă care-și ridică și o biserică impunătoare ce va avea un anume rol în Războiul pentru Independență. Există români stabiliți în Valea Timocului din Serbia și transmutări de familii între această zonă și Oltenia, respectiv Țara Românească. Om întreprinzător, principele sârb Miloș Obrenovici (Serbia căpătând autonomie sub suzeranitate turcească) ajunge să stăpânească moșii întinse la Poiana Mare și în zona înconjurătoare, încheie înțelegeri cu domnitorul Alexandru Ghica privind exploatarea sării din Țara Românească, își construiește un palat la Poiana Mare (sediul Cartierului General al armatei române de care aminteam mai sus) și este ctitorul unor biserici din partea locului. Legat de figura pitorească a lui Miloș Obrenovici, de fiul său Mihail care își întrecea tatăl ca instrucție și rafinament și de lupta permanentă din cursul secolului al XIX-lea dintre familiile Obrenovici și Karagheorghevici, autoarea face incursiuni scurte, la locurile potrivite din roman, și în istoria Serbiei. Devin mai frecvente și legăturile eroilor romanului, în primul rând ale Marincilor, cu Transilvania aflată sub stăpânire habsburgică apoi ungurească, Sibiul apărând ca un popas obligatoriu în drumurile comerciale către Viena și Europa Centrală.
Toate evenimentele vremii își găsesc ecou în mentalitatea, în starea de spirit și în acțiunile oamenilor din partea locului. De subliniat, însă, că atitudinile, pornirile, interesele diferite ale oamenilor rămân în urma marilor interese ale țării propășirea din toate punctele de vedere si independența, lucru pilduitor pentru generațiile de astăzi. Autoarea lasă, de altfel, să se întrevadă simțămintele de dragoste ale oltenilor pentru țară și pentru locurile natale încă din mottoul romanului, ales din balada populară Ion ăl Mare: Plenița cu vinurile,
Poiana cu fânurile
la care ulterior se adaugă:
Calafat cu tunurile.
În partea a doua a volumului I apărut, sunt prezentate preponderent pregătirea și desfășurarea Războiului pentru Independență, iar Carol I este figura centrală între eroii cărții. Exclamația domnitorului Asta-i muzica ce-mi place, atunci când tunurile Calafatului trag și când un obuz inamic explodează nu departe de locul în care se afla, poate fi considerat momentul de cotitură în definitivarea atașamentului pentru el în rândurile unui popor care nu-l uitase pe Cuza și în înțelegerea necesității istorice a schimbării care se produsese. Războiul pentru Independență rămâne în conștiința generațiilor care s-au succedat de atunci până astăzi și prin toponimia locală, existând în sudul Olteniei sate care poartă nume împrumutate de la localități de pe teritoriul Bulgariei unde armata română a luptat și a repurtat victorii: Smârdan, Rahova (actuala comună Ciupercenii Noi).
Pentru prezentarea succintă a principalilor reprezentanți ai neamului Marincilor, cu trimiteri până în zilele noastre, de un deosebit sprijin ne-au fost referirile cuprinse în amplul, documentatul și pertinentului cuvânt care prefațează romanul, un adevărat studiu introductiv al profesorului și criticului literar Alexandru Firescu.
Un Marinco Țenovici, român de la Novo Selo, Valea Timocului, se stabilește, la începutul secolului al XIX-lea, la Poiana Mare la îndemnul mamei sale, originară de aici și care i-a legat de suflet să se întoarcă în pământul strămoșesc. Potrivit mărturiilor din roman, Marinco era fiu natural al lui Miloș Obrenovici, fără ca el, Marinco, să fi aflat vreodată aceasta. Principele sârbilor s-a oferit să-l ajute, să-l ia pe lângă el, dar Marinco a refuzat cuviincios să se întoarcă în Serbia. Întreprinzător, harnic, Marinco s-a ocupat cu negoțul, a agonisit o frumoasă avere devenind fruntaș în Poiana Mare. Dintre copiii lui Marinco, se remarcă Ioniță (1825 1921) și Stăncună (1836 1908) care își iau numele de familie Marincu. Ioniță, longeviv, gospodar, cu simț practic, ambițios și chibzuit, a început tot cu negoțul, a făcut avere și a ajuns să cumpere de la moștenitorii Obrenovicilor moșia Poiana Mare, inclusiv palatul, având proprietăți imobiliare și în Calafat. Sensibil la nevoile obștei, Ioniță Marincu a ctitorit construit sau renovat biserici din Calafat, Poiana Mare, Desa, Rast, a înființat Școala de agricultură de la Poiana Mare (o realizare de pionierat în România acelui timp) și a înzestrat-o cu 100 hectare de pământ pentru practica elevilor. Dintre cei șase copii ai săi, reținem trei fii Oncică, Ștefan și Ilie care au stăpânit peste 150.000 hectare de pământ și alte proprietăți. O fiică a lui Oncică Marincu a fost căsătorită cu generalul Nicolae Magereanu, iar Violeta, fiica acestuia, a fost soția savantului chimist Nicolae Scărlătescu. Ștefan Marincu, finanțist și filantrop, a donat pentru un liceu de fete acuala clădire a Muzeului din Calafat. Ilie Marincu, doctor în medicină de la Paris, a profesat benevol, gratuit, ca medic, ocupându-se în principal de treburile moșiei.
Stăncună Marincu a fost o fire romanțioasă, înclinată mai mult spre muzică, literatură, reverie și a fost instruit într-o școală particulară la Craiova. Totuși, s-a îndeletnicit și el cu comerțul și a avut proprietăți. A avut zece copii, dintre care s-a remarcat George (Ghiță) Marincu, filosof, erudit, poliglot și animator cultural, care a studiat filosofia și psihologia cu celebrul Wundt, la Leipzig, unde a fost coleg cu profesorul universitar și fost ministru Ion Petrovici. A avut o vastă cultură și un dar deosebit de a comunica din cunoștințele sale, casa sa fiind frecventată de scriitori, filosofi, artiști. A fost cununat de Constantin Argetoianu și a cununat, la rândul său, pe marele actor Ion Manolescu. A fost un timp profesor de istorie la Liceul Independența din Calafat. Solicitat pentru catedra de filosofie de la Universitatea din București, a refuzat cu modestie. A luat parte la războaiele balcanice și la Primul Război Mondial și a fost consilier special în Marele Stat Major al armatei. Este tatăl scriitoarei Florentza Georgetta Marincu. De la 10 mai 2002, Grupul școlar din Poiana Mare poartă numele de Grupul școlar George St. Marincu.
Doamna Florentza Marincu a absolvit Institutul Superior de Asistență Socială, a lucrat ca inspector de specialitate în Ministerul Învățământului, cu toate greutățile întâmpinate din cauza originii sale sociale nesănătoase, dar și în servicii mai mărunte, urmându-și soțul, Ilie Marincu, văr, inginer de excepție. Ing. Marincu a participat la construcția unor importante obiective combinatele chimice de la Tr, Măgurele și Slobozia, unele lucrări din Germania și Austria, metroul bucureștean, centrala nucleară de la Cernavodă .
Eroii romanului, fie că sunt personalităti cunoscute în istorie, fie că sunt reprezentanți ai familiei Marincu, proprietari sau slujbași locali, ori simpli țărani se comportă veridic, firesc; faptele sunt trecute prin filtrul propriu al autoarei, fără a fi vorba nici de o povestire aridă, nici de exagerarea ficțiunii. Analiza fină a atitudinilor și acțiunilor, subtilitatea observațiilor, dialogul antrenant, adesea pitoresc, evidențierea momentelor episodice demne de reținut contribuie la asigurarea unei lecturi captivante.
Să mai menționăm că autoarea a ținut ca, pe coperta fiecăreia din cele două cărți ale volumului I, să apară imaginea Monumentului Independenței, capodoperă a sculptorului D.Pavelescu-Dimo, originar din Calafat, monument inaugurat în 1913 la Craiova în prezența familiei regale și topit în 1948 la ordin sovietic. Acest monument merită, însă, o relatare specială.
Așteptăm cu mult interes apariția volumului următor al romanului.
Multumiri domnului Dumitru Banu si V. Furtuna care au avut amabilitatea să-ofere cele doua cărți cenaclului Observatorul.
Ele stau la dispozitia cititorilor nostri
|
Silvestru Moraru - Toronto 10/13/2003 |
Contact: |
|
|
