Locuri si lacasuri spirituale din Romania ( X ) - Bistrita - Manasitrea Bogdana
BISTRIȚA
Municipiul Bistrița, reședința județului Bistrița-Năsăud, se află în partea de Nord a României, pe valea Bistriței ardelene, în mica depresiune cu același nume, la 360 m altitudine, cuibărit între dealurile Nucet la NE, Cocoșului la SE, Cetății și Sigmirului la NV. La 1 ianuarie 2003 avea 86 420 locuitori, din care 42 300 de sex masculin și 44 120 feminin, repartizați pe 20,6 kmp, ceea ce reprezintă o densitate de 4 195 locuitori pe kmp. Întreprinderile industriale bistrițene produc o gamă variată de bunuri materiale, printre care: utilaje pentru metalurgie, instalații tehnologice, motoare electrice, motoare și accesorii pentru autovehicule, energie electrică și termică, acumulatori pentru autoturisme, baterii și pile electrice, fire și cabluri electrice și optice, radiatoare din aluminiu, mobilă, articole din lemn pentru uz casnic și tehnic, prefabricate din beton, cahle de teracotă, fire din lână, articole din sticlă pentru menaj, preparate din lapte și carne, produse zaharoase și de panificație ș.a. Important centru pomicol, cu un modern complex de depozitare și conservare a fructelor (în special mere). În municipiul Bistrița funcționează un Institut de învățământ superior, cu cinci facultăți și 396 studenți (în anul școlar 2000-2001), nouă licee (între care se evidențiază liceele Alexandru Odobescu și Liviu Rebreanu), un muzeu județean (inaugurat în 1950), cu colecții de istorie și arheologie (ceramică neolitică, obiecte dacice, celtice și romane, monede ș.a.), de etnografie (costume populare, unelte ș.a.) și de științele naturii, o bibliotecă județeană (fundată în 1951), cu peste 152 de mii de volume, din care multe sunt incunabule, cărți rare și periodice vechi, și o stațiune experimentală de cercetări pomicole. Parc dendrologic extins pe un hectar. Anual, la Bistrița se desfășoară (din 1991) Festivalul internațional de folclor Nunta Zamfirei.
Istoric. Săpăturile arheologice efectuate în perimetrul orașului au scos la iveală urme materiale datând din Neolitic, din Epocile bronzului și fierului, din perioada dacică (colier dacic din argint) și din Evul Mediu. Așezarea apare menționată documentar pentru prima oară la 16 iulie 1264, cu numele Villa Bistiche, în 1349 capătă statut de oraș (civitas Bysterce), iar în 1353 obține dreptul de a ține târg anual cu o durată de 15 zile și, totodată, de a avea pecete proprie. În secolele 15-18, orașul Bistrița a cunoscut o mare prosperitate ca urmare a schimburilor comerciale foarte intense cu orașele moldovenești. În 1453, orașul și districtul Bistrița au intrat în posesia voievodului Iancu de Hunedoara, care a construit o cetate în partea de NE a orașului. În 1465 a început zidirea centurii de apărare a orașului, străjuită de 18 turnuri, acțiune încheiată în sec. 16. În 1529, orașul Bistrița a fost donat de către voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, domnului Moldovei, Petru Rareș, care l-a stăpânit, cu întreruperi, până în 1546. În 1602, orașul a fost asediat de trupele generalului austriac (de origine italiană) Giorgio Basta, care i-au provocat mari distrugeri, agravate și de izbucnirea unei cumplite ciume. La 27 iunie 1704, Bistrița a fost asediată, fără succes, de către curuți. În anul 1700 a luat ființă prima școală cu predare în limba română, iar în a doua jumătate a sec. 19 s-au executat primele lucrări de modernizare și sistematizare ale orașului. În secolele trecute, orașul Bistrița a fost un important centru al luptei de emancipare socială și națională a românilor din Transilvania. În perioada septembrie 1940 11 octombrie 1944, orașul Bistrița s-a aflat, împreună cu toată partea de NV a Transilvaniei, sub ocupație horthystă, în ciuda manifestațiilor de protest desfășurate la Bistrița în ziua de 8 septembrie 1940 împotriva odiosului Dictat fascist de la Viena din 30 august 1940. Orașul Bistrița a devenit reședința județului Bistrița-Năsăud la 17 februarie 1968 și a fost declarat municipiu la 27 iulie 1979. În prezent, municipiul Bistrița are în subordine administrativă 6 localități componente: Ghinda (atestată documentar în 1332), Sărata (1292), Sigmir (1332), Slătinița (1332), Unirea (1332) și Viișoara (1332).
Monumente: cetatea medievală (sec. 13, refăcută în 1465-1575), din care se mai păstrează fragmente din zidurile de apărare, valul și șanțul care o înconjurau, iar din cele 18 turnuri de strajă ale sistemului de fortificații, azi mai există doar Turnul dogarilor (35 m înălțime) în care se află amenajată o expoziție de măști și păpuși; biserica ortodoxă cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, construită în anii 1270-1280 în stil gotic timpuriu, cu fragmente de picturi murale interioare de la sfârșitul sec. 14 (în sec.13-18 aceasta a funcționat ca biserică a fostei mânăstiri minorite); biserica evanghelică, zidită în anii 1320-1470 în stil gotic, cu un turn înalt de 75 m, a fost transformată în stilul Renașterii în perioada 1560-1563 de către Petrus Italus da Lugano. Biserica evanghelică păstrează valoroase strane renascentiste executate de Johannes Begler; biserica romano-catolică (sec. 17), cu casă parohială; sinagogă (sfârșitul sec. 19); clădirea vechii Primării (sec. 15-16); fosta cazarmă (sfârșitul sec. 19), azi sediul Muzeului județean; Casa Peterman (1480), Casa lui Ioan Zidarul (mijlocul sec. 16), Casa Argintarului (sec. 16), în stil renascentist; vechiul ansamblu comercial Sugălete, alcătuit din 13 clădiri renascentiste datând din sec. 15-16, susținute de 23 de arcade, care adăpostesc numeroase prăvălii; monumentul lui Andrei Mureșanu,realizat de sculptorul Cornel Medrea; statuia lui George Coșbuc, operă a sculptorului G. Covalschi ș.a.
Mânăstirea Bogdana
Mânăstirea Bogdana, inițial de călugări, astăzi cu 47 de măicuțe care duc o viață de obște, păstorite de stareța Cristofora Hârjoabă, se află în satul Bogdana din comuna Ștefan cel Mare, județul Bacău, la 14 km SE de municipiul Onești. Biserica mânăstirii, cu hramul Sfânta Treime, a fost construită în stil moldovenesc, în anii 1660-1670 (sfințită la 5 august 1670) prin strădania și pe cheltuiala marelui logofăt Solomon Bârlădeanu și a soției sale, Ana, pe moșia lor. Prădată de tătari în 1716 și grav avariată de cutremurul din 1738, biserica și construcțiile adiacente au fost refăcute în 1755 prin osârdia episcopului Ioanichie. În 1892, o parte din chilii au fost mistuite de un incendiu și reconstruite în anii 1922-1936. Desființat de autoritățile comuniste în 1959 (cei 80 de călugări au fost alungați, fiind nevoiți să se refugieze la Schitul Runc, iar biserica a fost închisă), complexul monahal a fost mai întâi transformat (1960-1975) în azil pentru bolnavii neuropsihic, iar în perioada 1975-1977 aici a funcționat o tabără pentru copii, după care a devenit depozit de cărți vechi și icoane. După cutremurul din 4 martie 1977, ansamblul monastic a fost supus (1977-1989) unor ample lucrări de consolidare și restaurare prin grija arhimandritului Isaia Țugurlan. În anii 1985-1986 au fost realizate picturile murale din interiorul bisericii, deoarece aceasta nu fusese pictată niciodată. După căderea regimului comunist în decembrie 1989, așezământul și-a recăpătat statutul de mânăstire în 1990, când aici s-au statornicit 27 de măicuțe. În cimitirul mânăstirii se află o biserică din lemn datând din 1750. În cadrul mânăstirii funcționează un muzeu cu obiecte de artă veche bisericească, manuscrise și cărți vechi cu valoare de patrimoniu, icoane ș.a.
|
Dan Ghinea din Toronto 10/10/2003 |
Contact: |
|
|
