S E M N I F I C A T I I A C T U A L E
"Dezvaluiti-mi acestea voi, muze, stapane-n palatul olimpic
Dar mai-nainte de toate, ce-a fost la-nceput de-nceputuri?"
Hesiod, Teogonia, sec. VII BC
din "Literatura Elina" de Jean Defradas, Ed Tineretului,
Bucuresti, 1968, p.226. Traducere de Ion Acsan
1. S e m n i f i c a t i i a c t u a l e
Am ajuns de mult la convingerea ca o constiinta rezonabila
asupra trecutului omenirii - chiar si a trecutului indepartat
adusa la zi, la nivelul datelor importante, este o inzestrare de
baza a omului modern, educat si a cetateanului constient, si ca
multe elemente de istorie a omeniri si chiar de istorie naturala,
sau de preistorie pot avea semnificatii de o importanta speciala
pentru contemporani. Si asta nu numai pentru faptul ca aceasta
privire in trecut confera dimensiuni speciale gandirii si asigura
orientarea in timp si in spatiu, ci si pentru ca ajuta la
intelegerea mai buna a ceea ce se intampla acum in jurul nostru, si
la clarificarea pe baze serioase a diverselor argumente si
controverse pe teme de interes general si pe subiecte de
actualitate.
..................................................................
Privind acum cu un innoit interes catre zonele cele mai
indepatrate ale trecutului planetei este interesant sa ne amintim
mai intai cum a evoluat capacitatea de intelegere a oamenilor
privind vechimea cadrului nostru natural si a societatii omenesti.
La inceput, pentru doua mii de ani si mai bine, oamenii cei mai
constienti erau convinsi ca atat lumea naturala cat si societatea
omeneasca au avut un inceput comun, fiind create in acelasi moment
printr-o decizie divina, cu 3760 de ani inainte de era noastra, BC
sau BCE, cum doriti. Stravechea relatare biblica din Geneza,
prima carte a scripturii iudaice si a Vechiului Testament era
singura sursa de informatii in materie si asa a ramas multa vreme,
ca "adevar divin". Biblia era o scriere sacra, adica dintre cele
mai vechi relatari puse in scris de catre putinii oamenii care
aveau o oarecare constiinta a istoriei, si foarte putin si a
timpului, si de aici caracterul mai deosebit, "sacru", sau de
referinta al documentului. A pune la indoiala cele scrise acolo
insemna negarea singurului corp de "cunostinte istorice", si deci a
bazei spirituale si a singurei axe morale a societatii; deci era cu
totul inacceptabil! Dar de ce 3760 de ani? De fapt cifra aceasta
a fost "calculata" mai tarziu, in primele secole ale erei noastre.
Oamenii luau de buna aceasta data in primul rand, cred eu, pentru
ca gandirea umana din acea vreme nu putea cuprinde mai mult in
adancime, iar in al doilea rand pentru ca nu vedeau nimic, fapte
sau realitati care sa le sugereze in mod clar altceva. Cea mai
veche datare cunoscuta, la egipteni, nu mergea nici acolo prea
departe: 4241 BC. Anii erau numarati de la "Facerea Lumii", din
momentul "Creatiei", care era plasata undeva in Neolitic, cand
incepusera sa apara primele centre de viata urbana la iesirea din
barbarie si la aparitia mai clara a primelor elemente de viata
civilizata. Ce este sigur insa este ca in perioada cand au fost
formate pasajele din Geneza, societatile agricole din estul
Mediteranei si Mesopotamia erau destul de avansate si se impusese
de mult organizarea vietii in cicluri de sapte zile, adica saptamana
de lucru de sase zile si cu a saptea zi de repaos. Este evident un
ciclu arbitrar de organizare a vietii comunitatilor in acord cu
cerintele muncilor agricole si al mestesugurilor asociate, care
erau atunci dominante.
Cu timpul insa, dupa multe intrebari fara raspunsuri, gandirea
oamenilor la aceasta frontiera psihica si intelectuala se pune in
miscare. La inceput insa cam incet si in directie gresita. Tocmai
in 1668 un episcop irlandez, James Ussher, a "calculat" ca Facerea
Lumii a avut loc in anul 4004 inainte de Era Crestina, intr-o luni
bineinteles, pe 23 Octombrie, la pranz (!?!) [Vezi Simon Winchester:
The Map that Changed the World.]
Dar, in secolele XV-XVIII in Europa centrala mai erau in uz si
alte cronologii: in Principatele Romane (Valache) anul 1745 "de la
mantuirea lumii" era si anul 7253 "de la Facerea Lumii". Sa fi fost
o traditie bizantina? (A se vedea si cronicile romane si straine
din epoca, in Despre Cronici si Cronicari de Nicolae Iorga, Ed.
Enciclopedica Bucuresti, 1988.)
Oamenii obisnuiti nu au fost niciodata buni la profetii, la
patrunderea cu privirea spre viitor, dar iata ca nu au fost mai
buni nici in scrutarea trecutului, la evaluarea istoriei naturale
si a istoriei umanitatii. Deci cum ne dezlipim de momentul actual,
in orice sens, intervine o curioasa, dupa parerea mea ceata
mentala, oamenii pierd imediat capacitatea de orientare in timp,
iar la distante mai mari nu se mai vade deloc, sau se vede complet
gresit! Ca o curiozitate, sa observam ca oamenii au inventat de pe
vremea lui Galileo telescopul si apoi instrumente perfectionate
care le permit sa "vada", sa patrunda adanc la distante mari in
spatiu, sau sa intre in lumea microcosmosului. Dar nu au gasit nici
pana astazi instrumentele mentale echivalente care sa le permita
sa "vada", sa patrunda la fel si in timp, inainte si in urma!
Datarea din 1668, in plin Grand Siecle, dupa Descartes si
Pascal si in timpul lui Leibnitz si Newton, nu ridica probleme
decat in privinta anilor, deoarece in Europa Octombrie este luna
cand, dupa incheierea anului agricol este cel mai probabil sa se
intample evenimente importante, iar restul este usor acceptabil.
Dar de ce 4004? Aici suntem iar "in the dark". Pentru ca numai
atat putea cuprinde atunci gandirea oamenilor cei mai invatati,
socotind anii, adica numarand generatiile pe baza relatarilor din
Vechiul Testament, cred eu; iar orice alta opinie aparea ca stranie.
Dar trebuie sa tinem seama ca in vremea aceea oamenii comunicau greu
unii cu altii, cunostintele se raspandeau foarte incet sau deloc,
iar toata lumea, adica regi, savanti, oameni constienti, sau pur si
simplu ignoranti de toata mana, toti luau in serios aceste istorii
fantastice si datari fanteziste! Ne este poate greu sa acceptam
astazi ca, in secolul al XVII-lea insasi Isaac Newton credea ca
toti contemporanii lui, de altfel ca lumea, adica planeta Terra si
societatea omeneasca, sunt vechi de numai cinci milenii si ceva si
au fost "create" deodata, dar acesta este adevarul!
Si este interesant de mentionat ca si oamenii Renasterii, adica
cei mai luminati din vremea aceea erau convinsi ca pamantul este
vechi de numai 5500 de ani si credeau ca Sfarsitul Lumii, si deci si
Judecata de Apoi sunt foarte aproape, cam la 150 de ani, nu dadeau
mai mult!!! Este posibil ca, printre altii, Dante Aligheri,
Petrarca, Leonardo da Vinci si Michelangelo Buonarotti, cel care a
pictat la inceputul secolului al XVI-lea o vestita si
infricosatoare Judecata de Apoi in capela Sixtina a Vaticanului, la
Roma, credeau sincer asa ceva! Deci o uimitoare limitare a
gandirii in timp a oamenilor, o infirmitate mentala care nu a putut
fi depasita direct (numai ocolita cumva de cei mai dotati
vizionari) decat tarziu de tot, aproape de zilele noastre si nu
peste tot in lumea europeana.
In secolul XVIII-lea, ca urmare a Revolutiei Stiintifice,
frontierele generale ale cunoasterii si orizonturile intelectuale
ale societatii se misca mai repede si pe la mijolcul secolului,
cineva mai invatat si mai indraznet evalueaza vechimea lumii
la...70.000 de ani! (Vezi si lucrarea citata mai sus.) Dar de
acum, in plina Revolutie Industriala oamenii incep sa comunice mai
usor, cunostintele se acumuleaza mai repede si curand, spre
sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea,
savantii care studiaza natura si in general oamenii educati, incep sa
realizeze din ce in ce mai clar ca "time is long" (Vezi S.J.Gould:
"Conversations about the End of Time"], si ca este vorba de fapt de
"deep time", adica de multe milioane de ani de evolutie in istoria
planetei si a vietii pe pamant.
In secolul al XIX-lea apar si se consolideaza conceptiile
evolutioniste despre dezvoltarea vietii pe pamant si a speciilor.
In 1859 Charles Darwin emite ipoteza evolutiei prin selectie
naturala, si treptat cercetatorii inteleg mai bine ca, la scara
timpurilor geologice si la un numar mare de cazuri, evolutia vietii
este guvernata de legi statistico-probabilistice, ca in viata reala
se intampla fenonmenele cu cea mai mare probabilitate, sau altfel spus,
ca au loc "mutatiile cele mai probabile".
Matematicienii descoperisera inca din secolele anterioare, de pe
vremea lui Pascal, Fermat, Bernoulli sau Gauss legile statistice
si probabilistice proprii fenomenelor de masa, dar difuzarea
acestor progrese ale stiintelor matematice spre alte stiinte a
necesitat mult timp, iar raspandirea chiar si a celor mai clare si
mai sigure descoperiri catre masa populatiei prin scoala este acum,
in secolul XXI inca un "process in progress", ceva foarte complicat,
care continua nu fara multe dificultati si astazi.
De fapt dificultatea evidenta a tuturor oamenilor educati (nu
mai vorbim de ceilalti), chiar si astazi, de a intelege si de a
asimila (cu un termen la moda, "to internalize") explicarea
fenomenelor mai complicate din natura, din biologie, sau din
societate se datoreaza faptului ca legile statistico-probabilistice,
care de fapt guverneaza aceasta lume sunt destul de absconse;
altfel spus sunt "anti-intuitive", nu prea merg "la bunul simt"
cu care toti oamenii s-au obisnuit sa trateze tot ce
este nou. Aceasta circumstanta se dovedeste a fi un obstacol
important in gandirea oamenilor, ceva ce se depaseste greu!
(Ceea ce numim "common sense", sau "bun simt", este in principal
experienta capatata de indivizi in viata cotidiana, adica printr-o
analogie matematica, prin linearizare pe intervale mici sau foarte
mici; si cand suntem confruntati cu viata reala care este esential
nelineara si foarte complexa, atunci acest "bun simt" nu mai ajuta,
este insuficient.)
................................................................
Venind acum la materia vie, este rezonabil sa ne intrebam cum
s-a putut, chiar si in miliarde de ani, ca materia anorganica sa
evolueze in mod spontan, aleator, prin mutatii intamplatoare si
selectie naturala numai, sa treaca peste conditii adverse si
bariere aparent insurmontabile si sa dezvolte forme superioare de
organizare, sa ajunga la materia vie si de aici la celulele vii,
aceste mini-sisteme cibernetice cu o organizare calitativ mult
superioara a materiei. Este inca un mare mister al naturii, o
adevarata "minune naturala", daca imi dati voie. Inclin sa cred ca
toate ipotezele incercate de diversi cercetatori in ultimul secol,
si explicatiile mai mult sau mai putin sofisticate oferite din
diverse surse pot fi luate in considerare pe domenii limitate, dar
sunt inca foarte departe de o explicatie de ansamblu, de o
realitate mult mai complicata. Pentru ca nu trebuie sa uitam ca
exista o programare in materia vie, si mai ales la organismele vii,
un fel de mesaj prealabil, ereditar care se transmite de la o generatie
la alta. In vreme ce la materia anorganica, sau chiar la cea organica
nevie nu se poate identifica nimic similar sau apropiat, sau care
te-ar putea face sa-ti imaginezi o evolutie in acest sens.
Au fost avansate si unele ipoteze foarte indraznete, cunoscute
si sub denumirea de "cosmic panspermia", care presupun ca materia
vie a fost adusa din exteriorul planetei, de asa-numite
"interstellar clouds" care ar fi continut si diverse forme
primitive de viata. Ipoteza a fost reluata in ultimul timp si
datorita faptului ca nu se poate intelege deloc nici de catre
istorici si nici de catre epidemiologi cum au aparut marile
pandemii de boli ale cailor respiratorii din ultimele milenii
(epidemia de ciuma plecata din Egipt in AD 541 si care, in
urmatorii patru ani, a rapus cam 50-60% din populatie in toata zona
Marii Mediterane si in rasarit, "ciuma neagra" din 1347-1351,
epidemia de ciuma (plague) din 1665 din Europa si "gripa spaniola"
din 1918-1919, care a omorat cam 50 de miloane de oameni); si cum
au disparut singure, din senin si fara urme aceste adevarate
catastrofe naturale. Se presupune ca au fost plantate pe pamant tot
de acesti nori interstelari, desi este destul de greu de imaginat
cum, deoarece nu s-au gasit microorganisme vii in sistemul nostru
solar pana acum. Deci ar trebui acceptat ca primele forme
rudimentare de viata, ca si acesti agenti patogeni au calatorit
cumva de pe alte sisteme solare pana la noi. O ipoteza foarte
indrazneata, sa recunoastem. Si nici nu ne mai intrebam cum o fi
aparut viata acolo, departe de tot si in timp si in spatiu! Deci
ipoteza aceasta reuseste numai sa amane intrebarea esentiala si sa
o mute undeva, departe, in Cosmos:
A avut loc cumva o creatie a vietii prin ceva care seamana cu
asa numita "initiativa divina" la un moment dat, undeva totusi,
sau nu a avut loc asa ceva, si de ce?
...................................................................
2. C h e s t i u n i d e i s t o r i e v e c h e
s i p r e o c u p a r i a c t u a l e
Cred ca este momentul sa ne oprim asupra catorva
chestiuni de principiu. Si chiar daca nu le vom lamuri complet aici
si nu vom da raspunsuri definitive (cine ar fi in stare de asa ceva),
cel putin sa incercam sa definim ceva mai corect problemele si
sa le punem "in context", adica sa le asezam intr-o relatie mai
potrivita cu realitatea, undeva mai in drumul spre adevar.
In primul rand, care trebuie sa fie atitudinea noastra acum in
secolul XXI fata de Bibile - Vechiul si Noul Testament - si fata
de alte documente similare? Mai pot fi considerate acestea ca
documente istorice sigure, cum au fost vazute multa vreme?
Raspuns: Evident ca nu, mai ales daca le comparam cu alte surse
istorice sigure ca Thucydide, De Bello Gallico al lui Iulius Cezar,
Josephus Flavius sau Tacitus, sau cu alte surse istorice moderne.
Dar nici desconsiderarea lor completa ca surse istorice si de
autoritate morala, cum se incearca mereu de pe pozitii ateist
militante sau de catre alte cercuri interesate nu este rationala.
Biblia, adica Vechiul Testament, cea mai veche scriere unitara care
s-a pastrat, (alaturi si de Vedele indiene, care poate sunt chiar
ceva mai vechi) a fost pusa in scris, redactata sub forma cunoscuta
azi pe baza unor traditii orale vechi conturate dupa 1200 BC,
incepand din secolul VIII BC; scrisa la inceput in ebraica, a fost
tradusa in greaca ulterior, prin 300 BC, la Alexandria.
Desi, in varianta care a ajuns pana la noi, aceasta scriere
veche apare ca avand multi autori care au creat-o independent
intr-un interval mare de timp si care, prin forta lucrurilor, aveau
informatii si atutudini diferite, este totusi rezonabil sa
presupunem ca textele respective reprezinta ecoul unor evenimente
istorice sigure, a unor intamplari reale, care au impresionat
puternic constiinta contemporanilor si au fost retinute in memoria
colectiva a acestor comunitati evreiesti vechi ca evenimente
fundamentale, ca niste realitati definitorii pentru acest popor.
Este adevarat ca stilul alegoric si alura fantastica pe care il
iau de multe ori discursurile acestea stravechi il fac pe
cititorul actual sa se intrebe pe buna dreptate unde este granita
intre real si fabulatie, sau intre relatarile autentice, originare
si reprezentarile fantastice, sau adaosurile ulterioare facute cu
intentia de a promova o anumita linie de gandire tarzie, si diverse
alte interese. Sau si mai precis, sa ne intrebam care este distanta
de la simbolismul relatarilor pana la realitatile care le-au provocat.
Dar miezul relatarilor are, cred eu, valoare istorica sigura, adica
este expunerea unor evenimente reale, descrise de multe ori intr-un
limbaj alegoric, metaforic, dar cu un sambure de adevar.
Aceasta dimensiune istorica se adauga, bineinteles, la valoarea
filozofica si morala a scrierilor respective si le pastreaza
valoarea si interesul si pentru generatiile actuale.
Despre Noul Testament, o scriere mult mai noua, redactata in
secolul unu, in greaca, dupa mai multe surse orale, cred ca trebuie
sa avem aceeasi atitudine de acceptare critica a diverselor
pasaje, unele mai autentice, altele evident alterate cu timpul, in
diverse traduceri si transcrieri. Dar totusi, cred ca este un
document care nu-si pierde complet valoarea istorica si nici
importanta morala. A ingnora aceste surse stravechi, atat de bogate
si interesante ar fi dupa opinia mea o pierdere mare pentru
stiintele istorice, pierdere pe care judecata rationala a celor
liberi de restrictii ideologice nu trebuie sa o permita.
Si pentru ca tot suntem pe aproape, sa nu evitam o
intrebare fundamentala, si anume: cum stam cu credinta in Dumnezeu,
mai ales dupa ce ne-am mai familiarizat acum cu scara timpurilor
geologice si cu acest "long time", sau "deep time" al oamenilor de
stiinta? In secolele trecute, multi oameni de stiinta, si in general
cei mai educati au trecut brusc de la o credinta neabatuta in
crearea Universului cunoscut si a omenirii simultan, printr-o decizie
si initiativa divina acum cinci mii si ceva de ani, cum
se spune in Geneza, la o negare totala a existentei vreunei fiinte
divine, cu vreun rol oarecare in evolutia lumii si a vietii pe
pamant, si chiar si la negarea spiritului, a sufletului
omenesc, care era si este considerat de catre materialisti numai ca
o manifestare exterioara a fizicii si chimiei, sau a biologiei
corpului omenesc. A fost la inceput perioada ateismului stiintific
si filozofic, inclusiv a agnosticismului idealist din secolele
XVII, XVIII, perioada urmata apoi de la Revolutia Franceza de
ateismul militant, revolutionar al stangii politice radicale, care
mai tarziu in secolul XIX includea ateismul si lupta cu credintele
religioase in cadrul mai larg al luptei de clasa.
Reluand ceva mai precis intrebarea de la inceputul acestui pasaj
care se pune pentru noi, acum in secolul XXI, in Era Informaticii
si a Communicatiilor este:
7
"Care trebuie sa fie pozitia noastra acum fata de ideea de
Dumnezeu, adica despre "o vointa creativa absoluta, superioara si
deci, divina" si fata de credintele religioase in general, care
sunt bazate pe aceasta idee? Si ce credem despre suflet, in acest
context, despre sufletul individual si despre spiritul universal,
care a aparut prima data in Vedele brahmane, sau despre Sfantul Duh
din crestinism? Iata o intrebare cu adevarat grea.
Bineinteles ca noi, oamenii secolului XX sau XXI nu mai putem
adera astazi la credinte vechi, ca in Evul Mediu sau ca in timpul
Renasterii, cand oamenii si-l imaginau pe Dumnezeu cam dupa "chipul
si asemanarea lor" (reprezentari cunoscute ca anthropomorfism). Dar
nici nu putem sa lasam acest compartiment mai special din
constiinta noastra gol. Nici un fel de cunostinte stiintifice nu
vor fi suficiente ca sa umple acest spatiu spiritual cu care este
dotat fiecare dintre noi, de la natura sau de catre Creator, cum
credeti (si pe care noi nu putem sa-l abandonam ca ceva
nefolositor, nici daca vrem). In realitate, religia ca forma de
traire spirituala (nu ca institutie) nu a fost niciodata, si nici
acum nu este la concurenta cu stiinta sau cu filozofia.
Voltaire, inca acum 250 de ani sesizase acest aspect, iar
Revolutia Franceza, cu excesele ei de toate felurile, inclusiv cele
antireligioase l-a confirmat prompt pe Voltaire. Cei care resping
total religia apeleaza imediat la procedee, atitudini si
comportamente de esenta religioasa ce tradeaza contradictia
morala si spirituala in care se gasesc. (A se vedea si excesele de
natura religioasa ale Revolutiei Franceze, ca "Fiinta Suprema" etc.,
si atitudinile de o religiozitate primitiva din timpul Cultului
Personalitatii la diversele regimuri comuniste.)
"Nihil sine Deo" - nimic fara Dumnezeu - este o deviza care cred
ca era inscrisa si pe vechea stema a Romaniei, si care se refera la
nevoia de a avea o axa morala de referinta in tot ce facem. S-a mai
spus si ca cei care nu cred in Dumnezeu se inchina lui Hitler sau
Stalin. In timpul Revolutiei Franceze se inchinau lui Robespierre.
Si oamenii secolului XX, in ultima parte ajunsesera la o idee
similara cu Voltaire; vezi si Andre Malraux, scriitor si om politic
francez, fost comunist, cu foarte populara sa profetie despre
secolul XXI: "..ca va fi un secol religios, sau nu va fi deloc."
De fapt eu cred ca, secolul in care tocmai am intrat, al XXI-lea
al Erei Crestine, va fi un secol care va inaugura si va consacra o
noua forma de spiritualism, adica noi forme de viata spirituala
adaptate acestui veac, in care stiinta se apropie foarte mult
de spirit, de suflet, ca existenta obiectiva, si de manifestarile
lui exterioare evidente. Este locul sa amintim aici ca pana acum nu
s-a dat un raspuns definitiv, o descriere satisfacatoare despre
aceasta realitate evidenta, despre suflet, nici din surse
stiintifice sau filozofice si nici de catre teologi. Stiintele si
cercetarea obiectiva au fost de multe ori la un pas numai
de un contact efectiv cu aceasta realitate foarte aproape de
cunostintele noastre, dar pe care nu o putem descrie inca decat vag
si insuficient. Si s-ar putea sa ramanem multa vreme la nivelul
acesta, de "ignoranta constienta" sa zicem. Iar aceasta cam
neobisnuita situatie nu ar trebui sa ne deruteze. Ceea ce nu vedem,
sau nu intelegem, nu inseamna ca nu exista. Amintiti-va ca lipsa
unei probe pozitive, directe nu constituie si nu inseamna in mod
necesar ca s-a facut proba opusa, inversa.
Ultimii ani ai secolului trecut au cunoscut semnificativa
revenire a interesului pentru parapsihologie si alte asemenea
preocupari ale trecutului, ale secolului XIX, tocmai ca o
anticipare nerabdatoare a noilor orientari spirituale, inca neclare
si care urmeaza sa se contureze mai bine in viitor.
"Dumnezeu este in om", s-a spus deseori si s-ar putea sa fie o
opinie in directia buna, cred eu. Desi, daca suntem consecventi,
atunci in lumina experientei universale va trebui sa admitem
imediat ca si "partea adversa", ca sa zicem asa, salasluieste cam
tot pe acolo, adica tot in om (in virtutea unitatii dialectice, nu?).
Oricum, orientarea ferma spre bisericile traditioanale care se
constata in mod clar la multa lume in ultimele decenii (botezuri,
nunti, inmormantari, memoriale sau parastase in bisericile ortodoxe),
mare aglomeratie in biserici la marile sarbatori, Paste, Craciun
etc., lume multa venita sa-l vada si sa-l asculte pe papa Ioan Paul
al II-lea, chiar si fara sa fie catolici sau religiosi si fara sa-l
aprobe in multe, toate acestea sunt o indicatie limpede ca lumea
actuala nu a abandonat orice forma de viata spirituala si de
interes metafizic, cum au crezut de mai multe ori si s-au grabit sa
proclame ateistii de toate felurile in ultimele secole, si nici ca
se intrevede asa ceva.
In ultimii ani statisticieni de formatie materialista, de
stanga, interpretand gresit numarul in scadere al participantilor
la seviciile religioase din fiecare Duminica, au lansat ideea
evident gresita ca oamenii in general sunt tot mai putin
religiosi. Eu gasesc aceasta interpretare ca puerila si rau
intentionata. Vechile forme de religiozitate cu manifestarile lor
exterioare sunt pe cale sa fie tot mai mult inlocuite de forme noi
de spiritualitate, care nu se mai manifesta prin aderarea constanta
la activitatea institutiilor, a bisericilor, dar care nu sunt mai
putin profunde, "au contraire".
Vin acum si cu o precizare foarte necesara pentru a evita unele
confuzii posibile, dar regretabile. Vreau sa insist si aici ca eu
nu imping lumea spre misticism, superstitii sau orice alte credinte
inapoiate. Dupa cum puteti constatata si singuri, eu incerc pe toate
caile sa intorc lumea cu fata inainte, nu cu fata spre inapoi, ceea
ce ar fi o mare gresala. Dar vreau sa precizez ca fenomene de o
asemenea complexitate, ca aparitia vietii pe pamant, sau ca
evolutia vietii si a omenirii nu mai pot fi expediate cu
explicatii simpliste, naive, insuficiente si chiar voit inselatoare.
Fenomenele naturale complexe nu au explicatii simple. Iar unele
dintre ele, la limita cunoasterii, s-ar putea sa nu fie inca multa
vreme accesibile investigatiilor noastre. Sistemele superioare (noi
nu avem nici o dovada ca omul este sistemul cel mai evoluat din
Univers) nu pot fi descrise cu limbajul nostru actual sau
previzibil. Si chiar daca am fi cei mai evoluati din tot Universul
imaginabil, cum presupune materialismul de toate nuantele, tot nu
am putea sa ne descriem complet, adica sa ne intelegem complet si
corect pe noi insine.
Materialismul stiintific si apoi cel filozofic au afirmat de
mult (din secolul XIX) ca lumea materiala este de o complexitate
infinita. De acord. Dar in cazul acesta este firesc sa ne intrebam
cum au putut multi oameni invatati, materialisti, sau materialisti-
dialectici sa ofere explicatii de-a dreptul puerile, de o simplitate
dezarmanta, pentru aceasta lume atat de complicata?! As sugera
cititorilor sa fie prudenti in contactul cu diversele teorii si
explicatii pretins stiintifice si sa nu accepte pozitii si
atitudini de provenienta ideologica. De altfel si multi savanti din
secolul XX au avut evidente rezerve fata de materialismul
dialectic, fata de ateismul militant si fata de lupta de clasa,
unde oameni supra-ambitiosi se luptau cu Dumnezeu, adica de fapt cu
constiinta oamenilor.
*
* *
Este potrivit sa adaug aici si o observatie cu caracter
statistic auzita recent si care mi se pare foarte pertinenta. Nu
stiu cum se face ca, privind in urma si in jurul nostru acum se
vede clar ca, in timp, au avut mai mult succes in viata atat la
nivel individual, cat si la nivelul societatilor, al statelor, al
natiunilor, ca au progresat mai mult si mai ferm cei care cred
intr-un fel in Dumnezeu si au o viata spirituala bogata, de regula
firi optimiste, deschise; si ca au avut succes mai putin sau deloc,
sau ca au avut o istorie stagnanta cei care nu cred in nici un fel
de Dumnezeu si nu au nici un fel de viata spirituala, de regula
oameni pesimisti, firi inchise, sovinisti si xenofobi!
Am auzit si observatii, mai in gluma - mai in serios, ca Dumnezeu
este cam partinitor, tine cu America! Si evident ca asa este; dar
amintiti-va ca America este singura tara care a avut taria sa scrie
pe monede si pe bancnote americane, pe mult-doritii-in-toata-lumea
dolari, declaratia ferma: "IN GOD WE TRUST". Cum sa nu tina
Dumnezeu cu America?
Adica, este evident ca Dumnezeu tine cu cei credinciosi (sau
altfel spus, cu cei cu o viata spirituala convingatoare), si nu cu
ateistii sau cu agnosticii de diverse obediente ideologice!
Extras din Cap.2, Pagini de Preistorie
din culegerea de eseuri in curs de
elaborare numita "Istorice".
|
Mihai SEMEDREA - Toronto 10/4/2003 |
Contact: |
|
|
