Løvendal: o familie nobilã prin sânge si spirit, româneascã prin liberã optiune
De multã vreme mã fascineazã personalitatea lui George, baron Løvendal. De cîte ori îi vedeam tablourile mi se pãrea cã acestea–mi vorbesc mai mult decît oricare alte picturi. Apoi am înteles de ce se petrecea acest fenomen, pe mãsurã ce am aflat mai multe despre viata acestui om deosebit, lucruri care mi-au îngãduit sã-l încadrez într-o serie pe care o deschisesm de la un timp, studiind trecutul acestui pãmînt; în seria pe care am numit-o cu o sintagmã apatinãtoare unui alt om de aceeasi familie de spirite: oameni ai energiilor luminate. Am înteles si am scris de multe ori cã tot ce s-a petrecut benefic în spatiul natiunii noastre si, de fapt oriunde, s-a datorat acestor oameni care au trãit la un alt ritm de acceleratie decît al celorlalti muritori: ca si cum nici pentru somn nu-si îngãduiau sã-si ia un repaos, de parcã ar fi avut de îndeplinit o normã uriasã pe aceastã lume si doar îndeplinirea ei le-ar fi dat dreptul sã se retragã împãcati din ea.Dar cred cã si trecutul cernãutean al familiei mele îmi trimite efluvii de empatie cu acest tip de personalitate.
Privindu-i palmaresul existentei, rãmîi uluit. În primul rînd de originea sa ciudatã, hiperboreeanã, cum inspirat a numit-o cineva. O familie nobilã, de origine danezã, înruditã cu o linie aristocraticã greceascã, trãitoare o vreme în spatiul rusesc la Sankt Petersburg si Odessa, pinã la revolutia bolsevicã, venitã apoi în Basarabia, la Bucuresti si apoi la Cernãuti, unde s-a produs marea revelatie ce avea sã-i marcheze existenta, întîlnirea cu locurile acelea de rai, cu oamenii aceia care i-au fost cele mai perfecte modele plastice pentru o operã nemuritoare, unicã. Aici a lucrat drãceste, pe incredibil de multe planuri, ca scenograf, director artistic al Teatrului National, dar si ca actor, mim, secretar literar, dansator, butafor, adicã tot ce se poate face într-un teatru, realizînd zeci de premiere, nu numai ca schite, ci pictînd el însusi decorul, inovînd cadrul si montarea scenicã, realizînd primele piese de teatru cult de pãpusi din arealul românesc. Tot el a obtinut un succes rãsunãtor cu un spectacol pe scena din Timisoara pentru care a primit în dar de la municipalitate o ghiulea de la muzeu, rãmasã de la strãmosul sãu Ulrich Frederik Voldemar, conte Løvendal, participant la eliberarea orasului de turci. El a fost si sportiv de performantã, campion de sah al Bucovinei, a bãtut recorduri de ascensiune montanã purtînd greutãti de 140 kg., inventator al multor utilitãti, precum bicicleta cu schiuri escamotabile, a pictat în adîncul minelor, dormind un an pe rogojinã la Orizontul 800, fiind iubit si admirat de mineri, a participat la expozitii de mare succes, în tarã si în strãinãtate, cu zeci de tablouri - cãci picta si cîte trei tablouri pe zi - a obtinut premii si cronici rãsunãtoare, a initiat asociatii de breaslã, a fost membru fondator al Uniunii Artistilor Plastici si Fondului Plastic din România, a fost profesor universitar si mentor spiritual al multor artisti de valoare, printre care, de pildã, Sabin Balasa. Spirit profund religios, el a pictat icoane în biserici, dar a pictat mînãstiri si biserici în tablourile lui si, mai ales, a pictat oameni, portrete de neegalat ale tãranilor bucovineni al cãror maestru de necontestat a rãmas pentru totdeauna. Despre opera lui de mii de lucrãri, s-au spus si s-au scris vorbe entuziaste, de mare adîncime. Iatã cîteva extrase: “el merge cãtre un realism psihologic de mare portretist... simbolizînd sufletul si personalitatea modelului”(Petru Comarnescu), “ Un Sadoveanu al picturii..., el crea în jurul lui o stare specialã, o epocã a lui, un antren de artã si spirit,...el face o sintezã mare creind istorie din tãrani, el este unul din marii nostri artisti nationali”(Sabin Balasa), ”Niciodatã mînãstirile n-au inspirat atîta mãretie si pitoresc, ca în tablourile maestrului pictor” (Camil Petrescu), ”Løvendal aduce în picturã, dincolo de perfectiunea mestesugului, un adevãr omenesc pe care îl poti gãsi numai la marii pictori, la marii scriitori, de aceea ...îl apropii de Rembrandt...si de Tolstoi si de Balzac E o viatã de fulger neîntrerupt”. (Lucia Demetrius), “Chipurile lui sunt icoanele în piatrã ale neamului nostru” (D.Paciurea), “În capetele de tãrani, el egaleazã pe Durer dar e el si e mare!” (Dragos Proptopopescu), “Portretist fãrã egal în pictura româneascã; portretele lui parcã tîsnesc din ramã” (Romulus Vulcãnescu), “... o aparitie exceptionalã. Un fenomen, în felul sãu, un unicat....Adunarea tãrãneascã este alcãtuitã din sutele de portrete care întruchipezã cea mai deplinã, uneori dramaticã, alteori fascinantã, frescã a psihologiei rurale din întreaga noastrã plasticã româneascã.” (Acad. Rãzvan Teodorescu) Asadar, o personalitate din cele rarissime în cultura unui popor, atît ca artist, cît si ca manifestare existentialã.
Întilnirea cu fiica lui, Lydia, baronesã Løvendal Papae, avea sã-mi producã revelatia cã prin ea spiritul acestui om atît de fascinant se prelungeste si dãinuie încã pe pãmînt, pe acest pãmînt românesc. Desi aflatã la o vîrstã înaintatã, opt decenii, o vîrstã cînd alti oameni sunt deja adesea pãrãsiti de sinele lor, rãmînînd doar niste biete fiinte vegetale, ea este încã frumoasã, plinã de spirit, de gratie, de dinamism, de duh si de umor, de luminã si dragoste pentru fiecare clipã a vietii, pentru tot ce existã minunat pe pãmînt. Chipul sãu zîmbitor si distins, încadrat de cununa gratioasã a pãrului de zãpadã, portul ei, cu precãdere de nuantã rusticã, o fac sã parã o aparitie însufletitã, coborîtã din rama unui tablou semnat de tatãl sãu, de ce nu, cea mai iubitã creatie a sa. Soarta - sau poate spiritul tatãlui sãu mutat la ceruri - s-a îngrijit ca ea sã nu fie singurã, sã aibã alãturi un bãrbat nespus de iubitor, mereu îndrãgostit de sotia lui cãreia îi închinã (volume) de versuri pe care ea le recitã cu talent actoricesc desãvãrsit si mai ales, cu mare bucurie si cu care se salutã în fiecare dimineatã, spunîndu-si reciproc: “bine ai venit pe lume si azi ca întotdeauna”: Radu Mihai Papae, arhitect, profesor a zeci de generatii de arhitecti români, autor al unor studii de fundament în arhitectura româneascã, poet al unei singure muze, sotia sa, cãreia i-a dedicat mai multe volume de poeme, om de spirit, tovarãs de viatã – atît de lungã – al unei fiinte desãvîrsite.
Ea a fãcut de toate în viata ei, arhitecturã, balet, muzicã, pedagogie, prezentã socialã de mare distictie si cîte altele ; a vorbit, a scris si a cîntat în multe limbi: francezã, germanã, rusã, italianã, danezã, ucraineanã, bulgarã, englezã, norvegianã, polonã si altele, în toate cu accent desãvîrsit. Dar mai ales, a pãstrat cu sfintenie memoria scumpã a tatãlui ei, a încercat mereu sã-i eternizeze opera, sã i-o punã în valoare asa cum meritã, într-o galerie nationalã Løvendal, asa cum valoarea lor o justificã pe deplin, ceea ce in oricare altã tarã s-ar fi întîmplat de mult, constituind, dupã 1990, Fundatia George, baron Løvendal , închinatã acestui scop.
Ea mi-a povestit despre originile familiei lor in istorii absolut fascinante si aproape de necrezut. Despre regele Frederic al Danemarcei, Norvegiei si Suediei, a cãrui primã si nefericitã sotie (din cauza unei intrigi de palat), nãscutã la 1620, a fost strãmoasa ei, prima baroanã Løvendal, Margarete, purtînd de acasã numele de... Papae, (citit Pape în limba nordicã)!; despre bunica ei, pictatã copil, al cãrei tablou cu pãlãriutã rosie (aflat acum în casa lor) a stat pe perete, deasupra patului tarinei Rusiei, despre strãbunica ei, din nobilimea greceascã, Sofia Mavromihalis, mare pianistã, care fusese prietenã cu Ceaikovschi, cu care cînta la pian la patru mîini, despre strãbunicul ei, constructorul si primul primar al Odessei, prieten cu nepotul cardinalului Richelieu si guvernator al Ucrainei; despre fratii tatãlui sãu, toti trei talentati multilateral, dar victime martirizate ale cumplitei revolutii bolsevice, fiecare în alt fel, dar la fel de cumplit (unul a fost jupuit pur si simplu, de viu), despre mama sa Ariadna, de originã rusã aleasã, fiintã nobilã si artistã multilateralã, cîntãreatã dispunînd de o aperturã de patru octave, poetã, scriitoare, profesoarã si mai ales, inspiratoare si sustinãtoare a tatãlui sãu, cãruia ea îi boteza tablourile si nu o datã îi aducea acasã tãrani expresivi, pe care ea i-a descoperit si îndrãgit mult, ca sã-i serveascã drept modele. Apoi ne-a spua despre descendenta ei din familia marelui astronom nordic Tycho Brache, cu care se înrudea de douã ori si prin tatãl si prin mama lui, ne-a citit un fragment dintr-o publicatie francezã unde autorul articolului se minuneazã producînd informatia cã ultima descendentã a marelui astronom e încã în viatã si trãieste în România. (Lectura francezã este impecabilã, cu o distinctie ce nu se poate deprinde decît în copilãrie). Intervenind uneori cu umor, sotul doamnei spunea cã, dacã pînã atunci ea se înrudea cu toate familiile nobile de pe pãmînt, prin înrudirea cu Tycho Brache, ea se înrudeste si cu cele de pe lunã, cãci cel mai mare crater de acolo poartã numele marelui astronom. Baronesa ne-a citit apoi niste versuri în limba rusã, semnate de un poet iubit de Puskin, Iazîkov, tot cu acelasi farmec si accent natural. Cînd a sunat telefonul ea a purtat firesc o conversatie cu cineva în limba germanã .
Dar mereu si mereu, a venit vorba despre genialul sãu pãrinte care în seara aceea a fost parcã acolo, printre noi. Ea ne-a citit din fragmentele sale scrise, povestiri captivante despre tãranii bucovineni, de pildã, despre momentul cînd a pictat turnul mînãstirii Sf.Ioan din Suceava si un tãran bãtrîn l-a asistat tãcut pînã la sfîrsit apoi i-a spus, scotîndu-si pãlãria pînã la pãmînt,: “strãinule, îti multumesc cã ai milã de trecutul nostru”, sau despre un alt tãran de la Sucevita care i-a spus de ce crede el cã-i place sã picteze în amurg, cãci atunci, “încep sã cînte violeturile”; despre un miner care i-a spus : “sã fii iubit, cã prea esti dãruit de Domnul ca sã nu ai multi dusmani!” (nota bene!). Si multe, multe s-au depãnat în acea searã în care parcã am fãcut o cãlãtorie într-o lume irealã, cînd am putut degusta bucate bucovinene gãtite de mîna baroanei si a sotului sãu, ca, de pildã, tortul traditional cu nucã si smîntînã pe care doar la familia gospodarilor Andronache din Horodnic l-am mai gustat. Toate lucurile spuse si arãtate atunci le-as fi adunat în suflet sã le pãstrez si sã le captez pentru viitor ca pe niste comori unice. Nu în ultimul rînd, privelistea unicã a acelui fundal fabulos, format din tablourile superbe de pe pereti: Mireasa de la Rãdãuti, o autenticã patricianã românã, Lordul din Boian, un tãran cu adevãrat plin de demnitate aristocraticã, Dacul, un tãran din Sarmisegetuza, cu chip dãltuit parcã pe columnã, Ctitorul (chipul unui tãran ce si-a donat gospodãria ca sã devinã scoalã în satul sãu, rãmînîn apoi sãrac) si cîte altele de nu–mi puteam desprinde privirea de pe pînzele vorbitoare despre care doamna Lydia stie istoriile inspiratoare ale fiecãruia. Dar mai ales, acum cînd starea aceea de armonie a fost mult alteratã de schimbãrile inerente vîrstei, nu pot sã nu-mi amintesc cu mare emotie de prietenia bazatã pe o afinitate profundã, pe care mi-a arãtat-o ea, de regretul de-a nu fi fost de vîrste apropiate si deci de-a fi parcurs multi ani ai vietii ca douã prietene. Dar mã bucur mãcar si de aceastã intersectare a existentelor noastre.
Am retinut însã cu precãdere o relatare ce mi s-a pãrut mai mult decît definitorie pentru acest maestru inegalabil al artei noastre care a fost tatãl ei, George baron Løvendal. Cicã la Cernãuti, pe cînd pictorul, pe atunci angajat plenar al teatrului de acolo, iesea pe stradã, era imediat înconjurat de admiratori care-l provocau sã povesteascã si-l ascultau fascinati. Cineva, ars de vesnica invidie nationalã, i-a replicat cã de ce face el atîta paradã de românism, îsi mobileazã casa româneste, familia lui se poartã în straie românesti, picteazã doar subiecte românesti, cînd el nu-i, în fond, decît un strãin . Rãspunsul baronului Løvendal e de sãpat în piatrã: “dumneta esti român prin ocazia nasterii , dar eu sunt român prin liberã optiune”. Azi cînd atîtia se dezic si se scuturã ca de o neplãcutã exemã de calitatea de român, dorind evident a se fi nãscut în altã natiune, gestul acestui strãin are parcã o infinitã reverberatie.
Am plecat cu greu, din casa familiei Løvendal Papae, cu sentimentul cã am cãlãtorit în istorie, într-o istorie unde stãteau alãturi si se derulau cu repeziciune figurile regelui Frederik si ale complotistilor de la castelele shakespearene din Danemarca, ale tarinelor, ale lui Ceiakovschi si Tycho Brache, ale nobililor din Sankt Petersburg, smulsi din biblioteca orasului spre a fi jupuiti de calãii lui Stalin, toti prelungindu-se incredibil, în fiinta atît de fascinantã, ca o victorie a spiritului asupra timpului, a celei de-a zecea si ultima baroanã Løvendal, nume rãmas mai nobil decît toatã nobilimea lumii cu care se înrudeste, prin libera optiune de-a fi român – din toate alternativele ce-i stãteau în fatã - si de-a consfinti pentru eternitate nobletea, cu nimic mai prejos, a tãranului din Bucovina, a celui român, în genere, pentru care arta acestui om al energiilor luminate va rãmîne mereu mãrturisitoare.
|
Lucia Olaru Nenati 11/24/2008 |
Contact: |
|
|
