CONTRAPUNCT ÎN COTIDIAN ( IX ) LOCUINTE DE VILEGIATURA
Pe continentul nord american periodele de plecare de acasa se chiama “vacante”. În România însa, termenul de “vacanta” apartinea numai celor din învatamânt, restul populatiei avea “concedii” si pleca în “vilegiatura”. Ideea, fie ca se numeste vilegiatura, fie vacanta, este de a înlocui un cotidian cu un altul, provizoriu, stiindu-se ca orice schimbare are un efect binefacator asupra noastra. Si cum cel mai “apropiat cotidian” este camera în care locuim, m-am gândit sa re-parcurg, cu ochii mintii, multele feluri de odai în care mi-am petrecut, de-alungul anilor, zilele de odihna.
Prin anii 60, în România, vilegiaturile se faceau, cu exceptia celor prin sindicate, în camere închiriate “la particular”. De cum ajungeai fie la Constanta fie la Sinaia, din gara erai întrebat: “N-aveti nevoie de o camera?”. Omul precaut avea deja aranjamentele facute, dar cei care lasau treaba pe ultimul moment n-aveau nimic de pierdut. Din gara, fie pe jos, fie cu o trasura sau masina, ajungeai la casa respectiva, unde ti se arata camera. Uneori am avut parte de camere rustice si racoroase, cu mobilier de lemn simplu, în care prospetimea varului si mirosul curat al asternutului te îmbia din prima clipa. Vedeai pe pereti, în linistea care venea prin geamul deschis, fotografii de epoca sau broderii cu pisici si flori. Desi podeaua scârtâia, zgomotul nu deranja, ba din contra, întregea lumea noua oferita tie ca oaspete. Alteori am avut parte de camere mai pretentioase, de exemplu dormitorul gazdei pus vara la dispozitia vilegiaturistilor. Acolo mobilele erau din lemn lustruit, pe mesele din acelasi set de mobilier erau macrameuri si vaze cu flori artificiale, pe pereti erau tablouri cu femei semi-nude sau “goblenuri” cu cerbi si caprioare.
În timp ce în camerele rustice simteam o detasare fata de lumea înconjuratoare si o placuta izolare de confortul gazdei, în camerele mai sofisticate ma deranja ideea de a-i sti pe cei ce ma gazduiau supusi constrângerii de a locui cu totii într-o singura camera sau uneori chiar în bucatarie. Cu toate însa ca mi-era mila de asa zisul “sacrificiu” al gazdelor, îmi placeau foarte mult aceste camere pentru ca în obiectele raspândite prin mobila lustruita si acoperita cu dantelute se ascundea, gândeam eu, ceva din spiritul gazdei. Îmi placea de aceea sa studiez cu atentie bibelourile de pe etajere, fotografiile de familie si toate obiectele carora de obicei nu le dam atentie când traim cu ele. Mi se parea ca pot descifra astfel caracterul gazdei.
De multe ori am fost invitata la prieteni. Dormitul la un prieten apropiat este, în ceea ce ma priveste, unul din lucrurile cele mai placute din lume, cu conditia ca persoana respectiva sa aiba spatiul adecvat. Copil fiind, dormeam de multe ori la o prietena care avea o casa foarte mare. Senzatia cea mai placuta pe care o aveam era aceea ca viata celor din casa se petrecea ca si când eu n-as fi fost prezenta. Mi se parea ca sunt acolo numai pentru privilegiul de a putea urmari de aproape viata altora. Uneori stateam dimineata mai mult în pat numai ca s-o aud pe mama prietenei mele forfotind pe la bucatarie. Acelasi lucru mi se întâmpla si acuma când merg la câte o prietena, fie la Paris, Dűsseldorf, Montreal sau Bucuresti. Îmi place sa stau treaza dupa ce m-am bagat în pat ca sa mai aud putin din miscarile celor care ma gazduiesc. Simplul lor mers la baie sau zgomotul unei lampi care se aprinde sau stinge îmi dau privilegiul de a participa la viata lor din ascunzatoarea mea, fara ca ei sa stie în ce delicii ma scald. Tandretea fata de ei mi-o manisfest în secret, fie înainte de a adormi, fie la sculare, când le urmaresc cu rasuflarea taiata miscarile si ma gândesc cu exaltare ca o parte din forfota îmi este dedicata.
Variantele de locuinte în vilegiatura sunt însa mult mai numeroase. Micile cabane, casute sau chiar camere de hotel ofera un confort convenabil. Am observat totusi ca, facând abstractie de confortul fizic, cel sufletesc este foarte diferit de la un loc la altul. Ca si cum camerele de hotel ar avea si ele o personalitate care s-ar potrivi sau nu cu a mea. Am locuit cu ani în urma la un mic hotel în Elvetia, unde paturile aveau plapumi de puf pe care proprietareasa hotelului, o femeie vesela cu obrajii rosii, le aranja dimineata cu o bucurie de neimaginat. Fereastra dadea spre munti si, în afara peisajului odihnitor, prospetimea plapumilor si bucuria gazdei ma acompaniau seara, în pat, când ma înveleam cu acel imens bulgare moale si cald.
Cu camerele de hotel nord americane nu am putut stabili relatii de tandrete. Poate pentru ca sunt prea “standardizate”. Sunt sigura însa ca acele “BB” (Bed and Breakfest), pe care înca nu am avut ocazia sa le vizitez, au farmecul odailor despre care vorbeam mai sus, în care prezenta “gazdei” este ascunsa în obiectele din camera. La fel, un mic apartament într-o casuta, pe continentul acesta, desi nu are nimic personal, dupa cele câteva zile necesare pentru a stabili legaturi intime cu obiectele înconjuratoare, încep sa ma simt bine.
Trebuie sa recunosc ca n-am încercat toate formele de cazare existente pe lume. Dar stiu ca daca nu îi deranjez pe prieteni, locuitul la ei pentru scurt termen, ma umple de o mare fericire. Caci cine nu are nevoie astazi, în acest secol turmentat de rigiditatea comunicatiilor electronice si de invazia tehnicitatii, de o vacanta în care bietul nostru suflet, înca omenesc, sa se scufunde în tandretea si linistea iubirii de aproape?
|
Veronica Pavel Lerner 8/19/2003 |
Contact: |
|
|
