Nevoia de dreptate
Intr-una din zile simteam nevoia sa ma destainui, sa-i vorbesc cuiva despre framantarile mele si cum nu aveam cui, ghinionul a cazut pe fiul meu, tocmai venise la masa si am inceput sa ma plang. De cand am venit de acasa ma framanta problemele pe care simt nevoia sa le scriu si sunt prea multe. Un articol a fost publicat in ziar , despre altul am fost contactata de alt ziar, trei articole sunt terminate si puse bine, pe o discheta, si urmeaza sa le trimit, patru stau scrise in ciorna si alte trei le am ca si scrise in cap in timp ce sunt la bucatarie, pe strada, in autobuz, si astept un moment prielnic sa le pun pe hartie. Ce sa ma fac ? “Povestea asta, “ zice fiul meu, “seamana cu a turcoaicei de la Mangalia “. Da, mi-am zis eu, amintindu-mi si descretindu-mi fruntea, a fost tare draguta.
In urma cu zeci de ani lucram la Santierele Navale din Mangalia si locuiam la o familie de turci formata din bunica, fiica si nepot. Intr-o zi, pe cand familia isi manca pranzul in bucatarie la o masuta cu 3 picioare stand turceste pe pamant in fata vetrei unde fierbea o oala, probabil cina, numai ce o aud pe fata intreband :” Mama, ce ne faci maine de mancare ?”Intrebarea asta a prins-o pe bunicuta in toane rele si raspunde cu naduf :”Masala, masala, toata ziua numai plesnela si plesnela, una plesnela facem, alta fierbem si la alta ghandim .” Avea dreptate bunicuta Menaru, asa o chema si era tare harnica si isteata dar probabil satula de atata plesnela cu care ea era responsabila.
Imi amintesc ce oameni de treaba erau, nu semanau nici pe departe cu turcii aceia pe care ii stiam eu din istorie ca ne-au amarat viata sute de ani si ma straduiam sa-i iert pentru toate nedreptatile aduse poporului nostru. Nu popoarele, nu oamenii sunt vinovati de razboaie si de toate faradelegile comise, ci aceia care ii intoxica cu fel de fel de pretentii si visuri desarte de care nu se bucura nici cei care mor ca nu pot dar nici cei ce supravietuiesc , care devin la fel de obscuri si nestiuti de nimeni, ei, aceia care i-au impins la aceste fapte reprobabile. Spunea odata un filosof ca nici o cauza nu este destul de dreapta daca pentru ea trebuie sa curga o singura picatura de sange. Frumos spus si adevarat.
De cand am facut ochi si pana acuma am suferit din cauza razboaielor , le urasc pe fiecare in parte si pe toate la un loc. Eram copil pe cand am fost nevoiti sa ne refugiem din Bucovina de Nord din cauza razboiului : un vagon astepta in gara sa ne imbarcam si sa plecam dar pana sa se hotarasca parintii mei sa abandoneze totul, toata munca lor de o viata si parte a bunicilor, sa-si ia traista in bat si sa plece, podul peste Prut a fost bombardat si am ramas in fata frontului care se apropia vazand cu ochii. Atunci, parintii mei, in disperare, au pus in caruta o putinica cu branza, un sac cu paine si eram gata de drum. Inainte de plecare , parca vad si acuma, o masa mare cu doua lavite de colt asternute cu scoarte tesute de mama, incarcata cu de toate, in mijloc o tigaie mare cu oua cu sunca si carnati din care iesea un miros imbietor. Noi, copiii, eram tentati sa mancam, dar cand ne-am atintit ochii la parinti si i-am vazut plangand, am lasat incetisor pe masa painea si furculitele si am inceput si noi sa plangem. Nimeni nu s-a atins de mancare, am iesit incetisor din casa si masa a ramas incarcata parca astepta musafiri . Toti ne-am oprit langa caruta asteptand sa iasa si mama care intarzia. Nu am sa uit niciodata scena care a urmat. Cu pasi inceti si nesiguri, mama a pasit pragul de la iesire , s-a intors cu fata inspre inauntru , a ingenunchiat, a imbratisat pragul si se parea ca toata casa se cutremura de plansul ei. In departare se auzeau impuscaturi, cainii urlau, vitele mugeau in grajd si se auzeau plansete pe strada si in case. Cred ca a fost cel mai dramatic moment trait de mine, un biet copil care trebuia sa abandoneze pisoiul, prietenul meu care se cuibarise la mine in brate, cainele care ne alerga prin toata curtea si strada, cu care mergeam la scaldat, toate trebuiau abandonate si stateam incremenita cu ochii la maicuta noastra draga care nu se putea dezlipi de pragul casei. Sase sapatamani am strabatut tara din Nord in Sud, ziua mergeam, noaptea poposeam pe la diferite gospodarii si dormeam in surele sau in podurile cu fan. Sambata era zi de curatenie generala de spalat, de copt paine si de facut mancare. Tot acest drum l-am strabatut pe jos toata familia, parintii si fratii mai mari, eu ma mai bucuram si de odihna pe o plapuma in caruta, ca eram prea mica sa rezist la regimul lor. De aceea urasc razboiul, cele mai frumoase visuri ale copilariei mele erau despre pace, despre casa parinteasca dupa care am tanjit multi ani, nu o voi uita niciodata, nu avea egal.
Imaginati-va o strada foarte lata cu iarba deasa care mergea de la soseaua principala pana aproape de Prut. Pe ambele parti, case. Casa si gradina noastra erau pe partea dreapta si se intindea pana la o apa statatoare cu lac de scaldat , cu papuris, un paradis al pasarilor si mergea paralel cu strada pana la Prut. Dealungul acestei ape erau salcii plangatoare si plopi cu umbra si cu iarba din belsug. E greu de imaginat atata frumusete dar totul a fost real, acolo a fost casa scurtei mele copilarii fericite. Nicaieri nu a mai fost ca acolo.
Peste ani si ani, cand parintii mei au avut voie sa mearga acasa in vizita, acolo a fost intotdeauna acasa, nu au gasit decat cele 2 salcii plangatoare care erau de-a dreapta si de-a stanga portii si 2 salcii langa fantana. Casa a fost demolata si dusa cine stie unde pentru ca a fost noua si foarte frumoasa. Mama ne-a povestit la intoarcere ca s-a asezat sub una din salcii, a luat-o in brate precum luase cu ani in urma pragul usii si a mai plans odata cu aceeasi durere.
Si toate astea si toate celelalte traite de milioane de oameni s-au intamplat din cauza celor doi monstri : Hitler si Stalin, care vroiau sa schimbe lumea si au gasit adepti si de o parte si de alta. Unul cel putin a avut decenta sa moara , poate din mustrare de constiinta, dar celalat si-a dus opera diavoleasca pan ape culmile “gloriei” si a lasat-o mostenire spre nenorocirea omenirii. Zice istoria ca 18 milioane de tarani au murit numai in Ucraina prin infometare ca sa se decida sa faca colhoz. Din Bucovina de Nord si din Basarabia au uitat sa mai plece dar in ciuda celor peste 60 de ani de deznationalizare tot romanii sunt majoritari si tanjesc dupa tara de bastina.
Vom mai trai oare sa vedem revenirea acestor teritorii la patria mama acuma cand este recunoscut de toata lumea ca poetul Ribentrop Molotov a fost o gresala, o nedreptate ? Este de necrezut cum cei doi sunt blamati, nerecunoscuti si condamnati , de la terminarea razboiului, dar poetul lor sta in picioare , spre rusinea noastra, a tuturor ?
Doamne, daca avem dreptate, ajuta-ne Te rugam sa o dobandim !
|
Maria Mihalceanu, Windsor 8/18/2003 |
Contact: |
|
|
