Din cercul lumilor menirii tale
Privind la pânza de pãianjen, sã vezi sudoarea din zidiri,
Respectã libertatatea, truda, chiar de-i tesutã-n trandafiri
Si de te-nspinã din ei, unul, lasã broboana sângelui
Unitã-n zori, cu cea de rouã, drept prinos catifelei lui.
Sã nu strivesti acarianul, sã nu alungi floarea din joc;
Mai mic esti în sotronul vietii, decât o larvã si-un boboc!
Urcând sã nu sugrumi vreo piatrã din calcarul de pe cãrãri;
Cu cât tu crezi cã e mai tare , cu-atât mai slabã e-n suflãri.
Când calci, în inima-i plãpândã, lasi urme-adânci, deci te-as ruga
S-asezi piciorul cu sfialã, sã i-o aline talpa ta,
Cã mai târziu veti fi acolo, în mângâieri de ploi si vânt,
Ea mesterã si mamã-piatrã, tu ucenic si fiu-pãmânt.
În dragostea universalã, împarte norul, lacrima,
Sã spele împrejuru-ti negru; uitarea, ura, patima.
Când te-nseninã cu un fulger, sunt ale sufletelor rugi;
Toti semenii de scânteiere, la fel, te vãd din cer când plângi
Si îti trimit lumina lumii. C-un pâlpâit umil sã spui
Cã vei sluji mãritul fulger si-n veci vei fii scânteia lui.
Ascultã Babele si crede, înclinã-te durerii lor,
Învatã de la Sfinx, rãbdarea si vei pleca nemuritor.
Sã nu strivesti floarea-de-colt, cãnd tu-mbraci totul în petale
Cu cercul crud si miruit al lumilor menirii tale.
Din zestrea ta sã risipesti, iubire-n fiecare-atom;
Când te privesti pe vârful Omu, sã fie-n tine cer si om!
|
