Despre poeti si poezie
Întrebat fiind dacă există un măr al discordiei între poeti, Nichita Stănescu, citez din memorie, ar fi răspuns: Ei, chiar un măr nu cred, dar o cireasă a discordiei tot există!
Personalităti extrem de puternice, poetii formează o categorie cu totul aparte a umanitătii. Dincolo de temperamente, accidente biografice, afinităti sau idiosincrazii, de epocile si regimurile politice în care au trăit, ei au un aer specific, inconfundabil, de făpturi inadaptate, exilate, ce tânjesc după o lume mirabilă, doar de ei stiută.
Indiferent de ocupația lor în lumea vizibilă, poetii îsi vor întinde tentaculele sufletesti mult dincolo de ea, spre zona tainică a existenței, spre arheii tuturor lucrurilor și ființelor. Mai mult chiar decât filosofii (Poezia este începutul și sfârșitul filosofiei - Hölderlin), ei sunt însetați de Obârșie, de mumele Firii, după expresia lui Goethe, de rădăcinile nevăzute din care purced toate.
Fie că viețuiesc în condiții mizere, decente sau de lux, fie că scriu la măsuțe modeste, la birouri impunătoare (rareori!), în bucătării sordide, cafenele sau taverne mohorâte, poeții demiurgi peste cuvinte străbat fulgerător tărâmuri, timpuri, regnuri, vârste, sentimente, mânați irezistibil de intuiția lor năprasnică, de flacăra daimon-ului lor lăuntric, spre inefabila inimă a toate.
Poeții se numără, poate, printre puținii oameni ce n-au trădat Veșnicia (trădare de care Julien Benda îi acuza pe cărturari), printre puținii, așadar, ce nu s-au vândut vremelniciei. Pentru ei, realizarea a ceea ce s-a numit primat spiritual nu este o utopie sau o formulă lipsită de conținut, ci un imperativ dureros de viu, însăși rațiunea lor de a fi, rostul ce iradiază din misterul artei lor.
În general, poeții sunt priviți ca niște făpturi incomode, bizare, nesuferite chiar, foarte rar îndrăgite cu adevărat, de un număr foarte mic de semeni. Cauza? Privirea lor de linx, ochiul lor trezit ce nu cunoaște zăgazuri...
Și totuși, nu sunt poeții sarea pământului?
În ce sens vă veți întreba poate, pe bună dreptate pot fi ei numiți astfel? Nu este oare prea îndrăzneț, blasfemic chiar, un asemenea apelativ, dată fiind calitatea spirituală jalnică a poeziei (post)moderne? Cu siguranță, da. Ce legătură poate fi între un Dante, de pildă, și cohortele de versificatori, de potrivitori de cuvinte (nu în sens arghezian!) nepotrivite ce înnegresc, profanator, sute și mii de pagini, doar spre îndoielnica lor satisfacție și a altora ca ei? Nici una, firește, orice ar crede așa-zișii poeți de astăzi, care, fără îndoială, nu-și merită nici pe departe numele (aceștia nici nu trebuie măcar alungați din cetatea Spiritului, pentru că sunt total străini de ea) [Iată ce scria la un moment dat, simptomatic, un astfel de poet: mi-aș închide sufletul într-o cutie de coca-cola/ turtită dinadins pe plajă!].
Asta deoarece, pentru a scrie într-adevăr poezie, nu e suficientă știința scrisului (în sensul modern, deci profan al cuvântului), nici lectura oricât de asiduă a operelor cât mai multor poeți, nici măcar cunoașterea oricum, fatalmente parțială a mecanismelor ascunse ale artei poetice. Pentru a scrie poezie, în adevăratul sens al cuvântului, îți mai trebuie ceva, ce nu se poate învăța nicăieri, pe care îl ai sau nu-l ai, pe care nu-l poți deprinde de la nimeni, ceva care vine de mult de dincolo de tine (de la Cel ce zodiile-mparte, cum frumos îl numea Aitmatov pe Cel Denegrăit) sau, dacă preferați, din adâncul nesfârșit al Sinelui ceva cu care te naști sau nu
Anticii aveau dreptate și în această privință: poezia este un dar zeiesc, o nebunie sacră (Platon), nu doar un simplu meșteșug omenesc (care de altfel, ca tot ce aparține manifestării formale, nu poate fi decât un mijloc către o realitate ce îl depășește nemăsurat), care, culmea, să fie lipsit și de orice destinație.
Înaintea urcușului muntelui de taină al poeziei, nimeni nu vă poate sfătui sau ajuta, nimeni. Nu există decât o singură cale. Cufundați-vă în dumneavoastră înșivă. Cercetați cauza ce vă îndeamnă să scrieți; cercetați dacă aceasta își întinde rădăcinile până în locul cel mai adânc al inimii, recunoașteți față de dumneavoastră de-ar trebui să muriți dacă vi s-ar interzice să scrieți (Rainer Maria Rilke Scrisori către un tânăr poet). Într-adevăr, scrisul, atunci când își merită numele, nu poate fi rodul unui capriciu, al unei mode, al unui pariu orgolios cu tine însuți sau cu ceilalți, ci doar manifestarea unei fatalități, a unui destin, a unei vocații. Cu alte cuvinte, nu tu îți alegi această cale (tu poți doar consimți!), ci ea este cea care te alege pe tine. Scrisul, așadar, nu ține de liberul arbitru, ci asemănător Nașterii, Nunții și Morții este o problemă de predestinare. Și poetul, ca sacerdot al cuvintelor, este un ales al Spiritului, un mărturisitor prin delegație divină al sensurilor și non-sensurilor lumii. Mihai Eminescu, în Miron și frumoasa fără corp, a însemnat o dată pentru totdeauna Ursita poetului: Fie-i dat ca totdeauna/ El să simtă adânc într-însul/ Dorul după ce-i mai mare/ N astă lume trecătoare,/ După ce-i desăvârșit/ Și să-și vadă la picioare/ Acest dar neprețuit.
Drumul spre adevărata poezie este unul inițiatic. De-a lungul lui, eul poetului își caută, înfrigurat și ars de dor, Sinele, marea Lumină suprafirească ce priveghează Firea și o înveșnicește. Dar până să-și împlinească menirea, poetul ca orice om de altfel trebuie să treacă prin asprele încercări ale acestei lumi, prin labirintul de spaime, bucurii și visuri stârnite de ea într-însul.
Însă tocmai asta îi lisește poeziei (post)moderne: suflul supra-lumii, adierea Zeului în cuvinte (cum scriam, cândva, într-un poem), sunetul secund ce depășește nemăsurat litera și face să vibreze toate literele într-un mod unic, inaccesibil urechilor de carne. Prea spune ea exact ceea ce spune, prea-și încape în cuvinte, prea se mulțumește cu sensuri neispitite de Înalt
Nu e prima dată când sugerez sau exprim direct ideea că finalitatea artei nu poate rezida în ea însăși: adepții artei pentru artă vor strâmba probabil din nas la considerațiile mele trans-estetice, ca să le numesc așa, cu accente ce li se vor părea unora de-a dreptul mistice. Într-adevăr, nu sunt nici pe departe adeptul teoriei moderne a autonomiei artei, ci, dimpotrivă, o resping categoric, pentru că nu pot accepta autosuficiența categoriei esteticului, care echivalează, într-un anumit fel, unui înec în imanență. Sunt pentru întoarcerea, în artă, la sensurile vii ale Tradiției, dar nu și la formele ei revolute, la tezismele ei formaliste și sterile. Cu alte cuvinte, sunt pentru resacralizarea artei, însă nu din exteriorul ei (încercare iluzorie, sortită, firește, eșecului), ci dinspre miezul ei indestructibil, care se confundă, în definitiv, cu Originea absolută a tuturor planurilor de realități.
Mă conving tot mai mult că pretinsa poezie modernă bântuită, ca întreg veacul, de un duh extrem de îndoielnic, cu iz de pucioasă e o poezie descentrată, dez-axată, care nu reușește să fie mai mult decât o formă de disperare, când nu e o simplă demonstrație orgolioasă de virtuozitate lingvistică, așadar un rod găunos al slavei deșarte. Priviți-i pe așa-zișii poeți de ultimă modă, pe acești pedagogi ai nimicului, adevărate fabrici de cuvinte pe bandă rulantă, ale căror artefacte numite impropriu cărți se întrec, parcă, în a atinge găunoșenia absolută. Însă ce alții merită acest timp înglodat în cantitate, în nesemnificativ, ce și-a transformat mijloacele în scopuri și pe acestea din urmă le-a uitat? Ce vedeți, mereu, privind în jurul vostru? Materialism de cea mai joasă speță, proliferarea excesivă a unor nevoi artificiale, stupide și inutile, diminuarea aproape până la dispariție a simțului sacrului, idealul omului-afiș (vedeta cucotă și sportmanul pachet-de-mușchi), obsesia primatului economic, pornocrație, satanocrație, într-un cuvânt: stupidocrație! Ce să caute în această hazna cosmopolită adevărații poeți? Ce să facem cu ei: să-i răstignim, să-i închidem în spitale de nebuni, să-i exilăm pe Lună?
Și totuși, așa inutili cum par, avem nevoie de poeți, de cei adevărați, de clarvăzători care să poată vedea Lumina ce strălucește tainic dincolo de noaptea acestei lumi, de dezrobitori care să ne dea, mereu și mereu, vestea cea bună că există, totuși, scăpare din marea închisoare în care singuri ne-am încarcerat. Unul pe veac să ne trimită Providența și e suficient ca să strălumineze bezna din jur, ca dincolo de ceruri de lespede să-l întrezărim pe Cel mai presus de Ființă, pe marele Poet ale cărui poeme vii suntem, pe Cel care a înscris, pe canavaua nimicului, Universul. Și atunci, într-adevăr (mai bine, chiar, decât omul din peștera lui Platon!), vom vedea
|
Daniel Hoblea 6/18/2003 |
Contact: |
|
|
