Concurs STARPRESS - 2008 : Irina Nechit
Gâtul meu parfumat
Nu m-am gândit la el
până nu au început să-mi gâlgâie
cuvintele în beregată.
Nu le mai pot opri
le las să forfotească în aortă şi în toate venele
ce urcă spre lumina creierului
şerpuindu-mi sub pielea măslinie.
Degetele morţii îl apucă în fiecare noapte
mirându-se cât e de subţire
oh gâtul meu plăpând sub ce văluri să-l ascund
să nu se mai vadă urmele degetelor de gheaţă.
Oh gâtul meu parfumat
l-am păzit până acum de funie
de lama cuţitului şi de privirea bufniţei.
Cum să-l apăr de frig
ce cântec ar trebui să se nască în beregata mea
încât pielea tremurătoare să se întindă
şi gâtul meu să strălucească
în lumina felină
încă o toamnă.
Va ucide o raţă
De la zâmbetul neobservat
al fătului din pântec
începe resemnarea.
Copilul va avea gropiţe în obraji.
Va arunca o piatră la întâmplare
şi va ucide o raţă.
Va învăţa că mac-mac
îl înghite în apa tulbure
pe oac-oac.
Va purta mereu o piatră pe inimă
iar în floarea vârstei
vezica biliară i se va umple cu pietricele.
Va uita că la umbra eclipsei
a văzut nunta pisicilor.
Nepoţilor le va spune
că cea mai lungă telenovelă
e totuşi mai scurtă decât o viaţă de om.
Le va povesti episodul
despre primul său ah!
şi despre al nouălea of!
din al nouălea cer.
Se va resemna în faţa imaginii sale otrăvite
de argintul viu al oglinzii.
Îşi va pipăi
gropile din obraji
gândindu-se la moartea unei mutre
sub bolta viselor festive.
O gheară purpurie va semna
poemul resemnării.
Aleg norii cei mai leneşi
Înţeleg cerul aleg norii cei mai leneşi
mă uit la ei până încep să-mi tremure mâinile
în care ţin un steag îmbibat de lumină –
tu l-ai ridicat de pe un câmp verde
unde au făcut dragoste femeile şi bărbaţii
evadaţi din închisorile ţării.
O vară întreagă steagul a fâlfâit
printre cămăşile lor vărgate
printre norii cei mai uşori
apoi deţinuţii s-au întors în celule
ademeniţi de cazanele cu supă fierbinte
iar deasupra câmpului nemărginit
pluteşte şi azi mirosul de libertate.
Amigdale
nu mi se
dezmorţeau
degetele vinete
aveai şi tu apă în pantofi în nările subţiri
te-a prins şi pe tine ploaia pe carnea
buzelor tale se prăbuşeau
umbre de cuvinte
ce-ai vrut să-mi spui nimic despre horcăitul
figurilor de ceară ce purtau
câte un embrion de ceară în pântec
măreţ ai trecut printre ele
frunze galbene se roteau prin sălile muzeului
naţional de arheologie
capete rotunde se rostogoleau pe jos
îmi arătai palmele ude îţi lăsai grăbit pe podea
amprentele
nu că
aş pune la îndoială memoria ta
dar de ce nu mai ţii minte chipul meu
din ochii pustii ţi se prelingea clarul de lună
aveai apă în scoica urechii nu auzeai nimic
am urlat până mi s-au
rupt amigdalele şi a curs alcool rece
din ele
Viena
ce femur lung ce braţ încordat ce
îngheţată mare între degetele tale
te-ai legat strâns cu cordonul
poalele trenciului coboară spre glezne
treci repede prin piaţa operei ai oase tari
nu duci lipsă de calciu
nu am văzut nici un defect în coloana ta vertebrală
cu siguranţă eşti mai înalt decât statuia kaizerului
poate asta e prima îngheţată pe care o mănânci
după ce ţi-ai tratat guturaiul
poate nu-ţi ajunge aer în casa ta
vizitată de o clonă a lui sissi
noi vrem să ne volatilizăm dar nu acum viermii
ne aşteaptă soarele ne orbeşte clipim des în faţa vitrinelor
cu ciocolate mozart
va fi suficientă o urnă pentru cenuşa ta
vei arde în crematoriu dar nu acum
linge-ţi laptele de pe degetele nervoase
de ce ai încremenit domnule otto
de ce stai ca un stâlp pe korso
cauţi în mulţime un schelet la fel de lung ca al tău
el apare de după colţ
are părul blond o pereche de sâni şi strigă: otto! otto!
Ca un aluat negru
mă gândeam la crăpături
la ciorapii rupţi la gleznele pe care se sprijinea
scheletul meu avântat spre o dorinţă târzie
verbalizam o stare pe alee
pământul de sub asfalt îmi asculta paşii
luna zimţată aştepta veşti din cine ştie ce purgatoriu
întunericul dospea sub copaci ca un aluat negru
în corpul meu fermentau nişte voci răguşite
priveam trotuarul crăpat „voi lua ulei voi lua ulei
în seara asta nu voi arde cartofii”
treceam aşadar pe lângă un magazin umflat de umezeală
mă gândeam la carnea buzelor mele
îmi hiperbolizam viitorul
când deodată de sus îmi căzu pe umăr
un găinaţ de cioară înfrigurată
oh, e pentru prima oară când scriu
despre excremente
O împuşcătură
poc!
îmi trag un glonte în cap şi mă uit prin
gaura încă luminată de focul ucigaş.
ceea ce văd nu seamănă cu o poartă de aur
nici cu o uşă înaltă nici cu o coroană
din ramuri de brad.
scap stiloul made in china pe podea
îmi vâr prin gaura fierbinte o mână
cu cinci degete ude
simt că vântul începe să bată dinspre
aurora boreală.
îmi strecor umerii coşul pieptului burta lunecoasă
şoldurile late şi tălpile goale
prin tunelul rămas în capul meu
după ce glontele iese prin tâmpla stângă
mai respir o zecime de secundă.
sper să nu-mi revăd viaţa ca într-un videoclip
cadrele acelea cu fetiţa aşezată pe iarbă
lângă o râmă umflată şi cu părinţii tineri
jucând volei pe stadionul de la marginea
satului şi cu bunicii înmărmuriţi
în faţa unui trandafir alb,
toate imaginile astea m-ar face
să plâng şi acum nu e momentul.
cei de dincolo de gaura mirosind a ţeavă a fum
mă aşteaptă să le aduc veşti bune
eu însă le voi spune cu vocea mea guturală:
nimic nou sub soare.
Nici un plan
acum cioara
simte o privire îşi ia zborul
planează deasupra capetelor grele
însoţite de baloane limpezi,
tu scoţi un hulub din mâneca verde
şi trei papagali din cealaltă mânecă
îmbibată de sânge,
le porunceşti să se ascundă printre crengile
pomului înzăpezit.
din buzunarele tale atârnă
panglici eşarfe batiste pătate
mă întrebi ce planuri am pentru astăzi
ceafa ta miroase a timp pierdut
din jobenul auriu ţâşneşte un stol de vrăbii
nu am nici un plan, îţi răspund,
nu ştiu dacă mai eram în viaţă
când am ieşit la plimbare,
tu îţi vâri mâna după guler şi mai scoţi
un porumbel dresat
care dispare în nămeţi.
o aşteptăm cu multă răbdare
pe căţeluşa ta albă
să se uşureze sub copac,
apoi intrăm în casa înaltă
unde morţii fac gimnastică pe covor.
Poem cu jaluzele
incredibil aerul
împotrivindu-se mirosului tău abdomenului tău
o dimineaţă cu exerciţii fizice
cu jaluzele izbite de pereţi
cu două chei în buzunare una de la casă
una de la centura de castitate
un câine sintetic în faţa ta
o coadă de vulpe lipită de parbriz
un cap de pisică în retrovizor
o pielicică de miel sub şezutul şoferului
pe celălalt mal al răului
se schimbă fusul orar
peisajele curg dincolo de geam
se aruncă sub roţi
din câmpia de maci se ridică aburi de sânge
ţi-ai spălat picioarele, dragostea mea?
te-ai culcat pe burtă?
te-ai întors cu faţa la perete?
ţi-am lăsat o aspirină pe noptieră
apa din pahar e străvezie ca
geamul meu prin care se vede gâtul tău
Să urle
Un animal cu laba tăiată mi s-a ghemuit pe genunchi.
Are ochi de lup urechi de mistreţ nări de bursuc
şi suspină ca un om.
Cândva el ştia să toarcă să grohăie să vorbească
le cânta liliecilor cu voce subţire
încât luna îşi îngropa faţa în perna ei de fosfor.
Acum eu îl mângâi pe animalul însângerat
îl învăţ să urle încet ca să nu-l audă nimeni
aşa cum urlă o piatră măcinată de ape.
Îl ţin pe genunchi fără teamă căci în laba tăiată
i-au rămas ghearele vopsite cu ojă
iar printre colţii lui mărunţi abia se zăreşte
cerul gurii negru ca smoala.
|
Irina Nechit - Chisinau 2/12/2008 |
Contact: |
|
|
