Si totusi, limba românã!...
În comentariul de la Radio Europa Liberã, al dlui Vladimir Socor, în legãturã cu suspecta recunoaºtere de cãtre Uniunea Europeanã a îmbinãrii “limba moldoveneascã”, reputatul politolog face ample referiri la implicaþiile politice sau de altã naturã atunci când se stabileºte denumirea unei limbi, oferindu-ne multe informaþii curioase ºi edificatoare, în unele privinþe.
Lista exemplelor, la acest capitol, poate fi continuatã – e bine sã se ºtie cã nu e la mijloc o problemã sau o obsesie pur româneascã (moldoveneascã, de vreþi), cã asemenea “confruntãri lingvistice” au mai fost ºi probabil vor mai fi în diferite colþuri ale lumii, atâta timp cât nu s-a erodat pasiunea pentru limba maternã, ca expresia cea mai elocventã a dãinuirii unei naþiuni, a spiritualitãþii acesteia.
Astfel, ºi în lumea liberã, prin anii ’70 ai secolului trecut, un roman ce devenise best-seller în SUA, apoi ºi pe alte meridiane - Love Story (Poveste de dragoste) - , fiind tradus în zeci de limbi, în versiunea de la Paris avea menþiunea: Traducere din americanã. Menþiunea a indispus, dacã nu l-a revoltat chiar pe autorul romanului, Erich Segal, care declara într-un interviu cã tãlmãcitorul francez o fi fãcut o glumã de prost gust, doar el, autorul american, îºi scrisese cartea în englezã, atâta doar cã utilizaze unele cuvinte din argoul studenþilor de la universitãþile d in Statele Unite. Nu þin minte sã fi întâlnit în alte contexte îmbinarea “limba americanã”, deºi despre “engleza americanã” se vorbeºte ºi se scrie frecvent, existând deosebiri evidente, ºi tot mai multe, cu trecerea anilor – între felul cum vorbesc britanicii, pe de o parte, ºi nord-americanii sau australienii, pe de altã parte.
Apar, în mod firesc, deosebiri de tot soiul între spaniola “continentalã” (castilianã), din Spania, ºi spaniola utilizatã în circa 20 de state din America Latinã. Însã Academia Regalã de la Madrid, în colaborare cu academiile ºi/sau universitãþile din aceste þãri latino-americane conlucreazã conitinuu ºi insistent pentru a menþine unitatea limbii spaniole în acest amplu spaþiu geografic. Se pare cã ºi aceastã grijã a Madridului, pentru pãstrarea unitãþii limbii spaniole în toate spaþiile de rãspândire a ei, îi determinã pe latino-americani, inclusiv pe comuniºtii cubanezi, sã numeascã Spania, cu recunoºtinþã, nu altfel decât Patria-Madre - Patria-Mamã.
Ceva similar se întâmpla cu germana, atunci când existau douã state germane antagoniste – RFG ºi RDG. Înþelepciunea nemþeascã ºi în acele condiþii învinsese calculele unor politicieni ce ar fi dorit sã fie douã limbi germane, de vreme ce existau douã state germane: problemele de ordin lingvistic, de ex., cele ale înnoirii lexicului, sau diverse aspecte ale ortografiei erau discutate de comun acord de cãtre lingvistii din ambele þãri germane, mai mult încã - împreunã cu cei din Austria ºi din Elveþia – pentru a nu se admite diferenþieri, pentru a se pãstra unitatea limbii germane. În cazurile amintite de noi - cu engleza, apoi cu spaniola, mai apoi cu germana - în pofida existenþei unor diferenþe, nu s-a pus nici o datã problema denumirii limbii, deoarece a prevalat abordarea ºtiinþificã, elementul politic sau ambiþiile unor politicaºtri fiind pe drept neglijate.
Alta e situaþia din fosta Iugoslavie, unde de-a lungul deceniilor, cam de pe la mijlocul sec. XIX, problemele lingvistice au constituit obiectul de preocupare predilectã a politicienilor. Scriitorul sârb Vuk Karadjici ºi filologul croat Ljudevit Gaj au gãsit o soluþie strãlucitã de unificare a unor dialecte apropiate, astfel punând baza limbii ce s-a numit sârbo-croatã – la Belgrad, capitala Serbiei ºi a întregii Iugoslavii, ºi cel mai des în toatã lumea, sau croato-sârbã – la Zagreb, capitala Croaþiei. În aceastã limbã, de-a lungul a circa 150 de ani, s-a creat o literaturã extrem de bogatã – suficient sã amintim de scrierile dramatice ale sârbului Branislav Nuºici (1864-1938) – un Caragiale al iugoslavilor, de poemele a douã femei, Desanka Maksimovici (sârboiacã) ºi Vesna Parun (croatã) - considerate printre cele mai de seamã poete ale sec. XX, de proza ºi dramaturgia croatului Miroslav Krleza (1893-1981) sau de romanele bosniacului Ivo Andrici (1892-1975), laureat al Premiului Nobel. Este limba pe care am studiat-o ºi eu ºi care mi-a procucat bucuria comunicãrii, fãrã probleme, cu toþi vorbitorii ei - sârbi, muntenegreni, croaþi, bosniaci; sârbo-croata mi-a mai deschis ferestre largi spre un bogat univers literar, cultural, informaþional. Însã în anii ’80-’90, ambiþiile unor oameni politici, dar ºi nesocotinþa unor lingviºti, au generat o mare dramã de ordin lingvistic, a adevãratã tragedie spiritualã în Iugoslavia ce se destrãma, ca apoi sã se prãbuºeascã definitiv, dupã 1991. Nu e vorba numai cã aceeaºi limbã a început a fi numitã în trei, apoi chiar în patru feluri, în funcþie de noile formaþiuni statale apãrute pe ruinele fostei Iugoslavii. Noile state, respectiv noile denumiri ale limbii sârbo-croate, au dat mânã liberã unor aberante “libere iniþiative” locale, care iniþiative sunt bune în business sau în comerþ, nu însã ºi în lingvisticã. Pentru buna funcþionare a unei limbi conteazã cel mai mult unitatea ei sub toate aspectele (lexical, gramatical, fonetic/ortoepic, ortografic etc. ); limbile literare au apãrut prin unificarea diferitelor dialecte ºi/sau graiuri; s-au dezvoltat ºi se menþin, dãiunuiesc tocmai graþie unitãþii la care ne referim. Diversitatea, mai bine zis - divesificarea, diferenþierile, scindãrile în cadrul unei limbi literare, indiferent care ar fi motorul lor (de cele mai multe ori – de ordin politic) sunt indezirabile, contraindicate, ba chiar fatale pentru o limbã (ca ºi pentru o naþiune, de altfel). În treacãt fie spus, forþa Rusiei rezidã, fireºte, în bogãþiile naturale pe care le-au acãpãrat ruºii, în tãria armelor, în mentalitatea patrioticã, ºovin-imperialã, cultivatã cu multã perseverenþã, dar ºi în unitatea limbii ruse, la care s-a ajuns nu numai graþie dezvoltãrii unei literaturi luxuriante, dar ºi ca urmare a unor drastice mãsuri de ordin administrativ, birocratic, poliþienesc.
Revenind la “subiectul lingvistic iugoslav”, vom menþiona cã drept urmare a scindãrii limbii literare unice, în tinerele formaþiuni statale Croaþia ºi Bosnia-Herþegovina, dupã 1991, au apãrut manuale, dicþionare explicative, ortografice ºi de alt fel, care lasã impresia cã autorii lor au fost mânaþi de forþe demonice, deoarece toþi au mers pe linia unor diferenþieri cât mai mari. Mai trist e în aceastã “competeþie a nebuniei lingvistice” s-au inclus ºi filologii de la Belgrad (Serbia), care au prins a scoate ºi ei dicþionare ºi gramatici “puriste”, pornind de la principiul “curãþãrii” limbii sârbe de “croatisme”, între care existã (existau!) ºi destule elemente comune, unificatoare, pentru spaþiul lingvistic ex-iugoslav. Ca rezultat, în fostele republici iugoslave creºte o generaþie care va citi anevoie comediile lui B. Nuºici, romanele lui Ivo Andrici, tulburãtoarea lirica a celor douã mari poete, evocate de noi mai sus etc., ca sã nu mai vorbim de alte creaþii literare, scrise ºi mai înainte.
Aceastã primejdie – de a ne îndepãrta de limba literarã comunã (a marilor cronicari, apoi a marilor clasici din sec. XIX – începutul sec. XX) - ne-a pãscut ºi pe noi, basarabenii, de la 1812 încoace: ocupanþii ruºi, apoi cei sovietici, ºi acoliþii lor locali, fãceau totul pe principiul: “dacã sunt /trebuie sã fie!/ douã limbi (românã ºi “moldoveneascã”), apoi ele trebuie sã difere cât mai mult” - în caz contrar lumea va spune ca existã, totuºi, o singurã limbã – româna! Din fericire pentru noi, aceste experimente diabolice au eºuat. Deocamdatã. Acum, când unii politicieni de la Chiºinãu pun cu atâta râvnã problema denumirii limbii noastre – alta decât cea românã – desigur cã ei o fac din raþiuni politicieneºti, ideologice. Dar, în ultimã instanþã ei o fac din niºte calcule egoiste, pentru cã astfel îºi apãrã statul de care au ei nevoie – ca sã aibã ce conduce; “apãrã” o populaþie care le este necesarã ca sã-i voteze; în fine, ei îºi apãrã comoditatea personalã ºi nivelul, gradul lor de culturã: la ce bun ar obosi sã-ºi asimileze limba românã - bogatã, expresivã, nuanþatã stilistic etc., când se pot “descurca” cu o limbã “moldoveneascã” sãracã, amestecatã cu rusisme pe care ei le “savureazã” din copilãrie sau din tinereþe. Iar cum unii politicieni de ai noºtri au greutãþi pânã ºi la învãþarea celor vreo 30 de litere latine, nu se exclude cã “din profund respect” pentru augusta lor persoanã sã ne întoarcã ºi pe noi toþi la scrierea ruseascã, mai ales în condiþiile în care Kremlinul ne cere continuu noi ºi noi dovezi de dragoste neþãrmuritã!
Acesta este adevãratul dedesubt al luptei încrâncenate pentru recunoaºterea ºi impunerea, pe plan internaþional, a denumirii graiului moldovenesc, “ridicat” astfel, fãrã vreo necesitate obiectivã, la calitatea de limbã oficialã (de stat) - de cãtre ambiþiile unor politicaºtri de pe malul Bâcului. Vai ºi amar de capul celor care îºi imagineazã cã un stat poate fi zidit ºi consolidat prin impunerea unor politonime, adicã a denumirilor politizate ale unei limbi, respectiv, ale unei populaþii, cum e cazul limbii “moldoveneºti” ºi a “poporului moldovenesc” (“popor polietnic”!, conform “teoriei” trotzkiste a lui Mark Tkaciuk, unul dintre consilierii de bazã ai preºedintelui R. Moldova, Vl. Voronin). Cei de la Uniunea Europeanã, care au dat satisfacþie ambiþiilor politice de la Chiºinãu, ar trebui sã ºtie întreg spectrul de absurditãþi ºi stupizenii la care se dedau unii lideri ºi ideologi din R. Moldova, care mai considerã, bunãoarã, cã întãrirea statului de care au ei nevoie se face ºi prin ridicarea unor monumente-monstru pentru proslãvirea ocupanþilor; prin sfidarea cumplitelor suferinþe ale bãºtinaºilor deportaþi, schingiuiþi ºi omorâþi de aceiaºi ocupanþi, veniþi la noi pe tancurile lui Stalin; prin stimularea pãrãsirii de cãtre bãºtinaºi a pãmânturilor natale, ca sã munceascã în lumea largã pentru a asigura bugetul acestui stat în care libera iniþiativã economicã este strangulatã în beneficiul comunismului de croialã stalinistã ºi multe alte asemenea care nu au nimic în comun cu demnitatea umanã, cu valorile democraþiei europene.
Aºa stând lucrurile, nu putem trece cu vederea ultima frazã din comentariul dlui Vl. Socor: “Criteriul cel mai important al acestor decizii politice trebuie sã fie în toate cazurile opþiunea democraticã a cetãþenilor statului”. Poate cã în majotitatea cazurilor, dacã nu chiar în toate – dar, cu certitudine, nu ºi în cazul nostru. Primo: pentru cã la noi se încearcã edificarea unei societãþi ºi a unei mentalitãþi diferite de tot ce existã în Europa, în lumea liberã. Secundo: pentru cã la noi, tocmai din motivele amintite mai sus, nu poate exista opþiune democraticã. Tertio, ºi în fine: pentru cã cetãþenii acestui staþ au fost îndobitociþi, decenii la rând, într-un hal fãrã de hal, cu tot felul de stupizenii “politico-filologice”, încât cea mai mare parte a populaþiei se aflã într-o groaznicã derutã, astfel fiind foarte uºor manipulabilã de cãtre actualele autoritãþi, care recurg, fãrã scrupule, la diverse fraude ºi falsificãri, la metode staliniste de intimidare, de presiune, de violenþã chiar. La noi aceastã problemã poate fi soluþionatã numai de cercurile savante, intelectuale, culturale, în frunte cu Academia de ªtiinþe, care, de altfel, ºi-au spus de mult, în 1994, opþiunea: numele corect al limbii scrise ºi vorbite în R. Moldova este limba românã. Cine pune la îndoialã afirmaþiile noastre, îl îndemnãm sã reciteascã mãcar un singur articol de Eugeniu Coseriu – românul basarabean care a ajuns a fi cel mai mare lingvist al lumii, la rãspântia secolelor XX-XXI. Printre altele, faimosul nostru conaþional scria: “Din punct de vedere politic, promovarea unei “limbi moldoveneºti” […] este un delict de genocid etnico-cultural, delict nu mai puþin grav decât genocidul rasial, chiar dacã nu implicã eliminarea fizicã a vorbitorilor, ci “numai” anularea identitãþii ºi memoriei lor istorice”. ªtiu oare “experþii” noºtri politico-lingvistici aceastã axiomã? Dar cei de la forurile decidente ale Uniunii Europene – nu ar vrea sã afle ce spune, la acest capitol, un specialist de talie mondialã, care cunoºtea perfect starea de lucruri existentã în Basarabia, actuala R. Moldova?
Vlad POHILÃ
|
Vlad Pohila 1/9/2008 |
Contact: |
|
|