IMPORTANTELE NIMICURI
Insemnarile Gabrielei Calutiu m-au starnit la niste reflectii, la cate si mai cate nimicuri avem in prejma noastra de care ne folosim si nu prea, de care nu ne putem desparti, uneori numai chiar dintr-o toana. Dar nu numai lucruri avem in jurul nostru care par sau chiar sunt nimicuri, adeseori si fapte la care nu renuntam, desi ele par neansemnate, adevarate nimicuri fata de greul multor fapte.
Imediat dupa lectura, gandul m-a trimis la modul cum ne petrecem noi serile de vineri. Un mare nimic in aparenta ne aduce destinderea. La prima vedere ai crede ca nu are cum sa se asemene cu cele insemnate de Gabriele Calutiu, si totusi...
Ei sunt numai doi si lucreaza impreuna la acelasi serviciu. Este cu atat mai necesar sa isi doreasca un timp in care sa fie independenti. E foarte important sa te intalnesti tu cu tine insuti, sa te vezi pe tine ca in propria-ti oglinda, sa te admiri, sa te judeci, sa te contrazici...
In familia noastra suntem patru persoane cu varste si preocupari diferite si raspanditi in timpul zilei ca potarnichile. Vineri seara dorim sa fim alaturi toti ai casei, sa avem o activitate deconectanta cu intreaga familie. Dar cum sa ii aduci pe toti in aceeasi hora cand pasii lor sunt diferiti? E mama, tata, oameni in puterea varstei, fiica, un copil si bunica asa cum sunt toate bunicile. Dar straduindu-ne noi in fel si chip, am gasit o solutie: si anume, sa jucam rummy.
Asadar, in cele mai multe seri de vineri, ne adunam cu toii in family room pentru rummy. Ai crede ca e timp pierdut, cam ca la jocul de table. Dar nu, nicidecum. E mare distractie si voie buna atat de necesara deconectarii, desi jocul merge cam dupa tipic.
In cursul zilelor bunica, desi trecuta de 70 de ani, este eleva la scoala de limba engleza. Ea soseste cel mai devreme acasa. In fiecare vineri, ea pregateste ceva bunatati pentru seara : placinta cu mere sau cu branza, sufleuri, budinci, fel de fel... Vine apoi nepotica de la scoala si in curand parintii. Nu mult dupa ce luam masa cu totii, ne pregatim pentru cealalta activitate impreuna cu intreaga familie, activitate distractiva si deconectanta.
In timp ce bunica mai invarte cate ceva pe la bucatarie, ceilalti isi mai termina cate un lucru inceput si neterminat, apoi pregatesc cele necesare pentru joc. Aprind luminile care au un anume efect asupra jucatorilor, pregatesc CD-urile pentru muzica dorita in seara respectiva, pregatesc masa si pietrele pentru joc si apoi fac strigarea: DUBLAAA! Asta este miscarea de debut a jocului si asa suntem anuntati ca trebuie sa ne adunam la masa de joc care de pe unde ne aflam. Cand auzim strigand: DUBLAAA! un fior plin de bucurie simpla si atat de omeneasca, ne da aripi la calcaie si zburam sa ne ocupam locurile, intotdeauna acelesi. Nepotica, asezata intre parinti si in fata bunicii, ia hartia si creionul ca sa noteze punctajul. Tata a facul capul tabelului. Din modestie, nu isi trece numele lui. Are mai multe pseudonime. El este Ghita, Gheorghe, Gigel, Bula sau alte nume, depinde de inspiratie. Bunica aduce bunatatile si le pune pe o masa alaturata impreuna cu ceva sucuri si fructe. Intensitatea muzicii este tocmai cea potrivita. Ne dedam apoi la joaca in modul cel mai „serios”. Nu jucam asa, oricum. Fiecare isi pune peceta personalitatii in acest joc. Tata, ca om serios ce se pretinde, de formatie inginer, doreste si respecta cu strictete regulile jocului. Nici o exceptie, nici o abatere, nici cea mai mica, asa cum a invatat la facultatea lui de aeronave. El stie ca o piesa a avionului cu o abatere de cateva zecimi de milimetru ar putea prabusi un avion din inaltimi si pentru asta face si desface calcule si linii pe calculator toata ziua. Asa ca si aici, trebuie respectat totul cu strictete. Cand fetita mai incalca vreo regula, imediat intervine. Nu il indupleca nici interventia mamei care ii mai ia apararea: ”las-o, e doar un copil”. Urmareste fiecare miscare a pietrelor, tine evidenta stricta a pietrelor punse jos de catre fiecare jucator, calculeaza probabilitatile si isi stoarce creierii cum sa castige, ‚curat’ sau profitand de lipsa de atentie a celorlalti. Cel mai adesea il auzi spunand cu naduf: „nimic nu se lipeste!”, dar nu peste multa vreme il auzi spunand: ”am inchis”. Pai, cum asa?” „Mi-a venit acum ceva care le-a legat pe toate” .Pentru el urmeaza destinderea si sirul de glume, fericit ca ne-a jucat o festa, ca pe vremea copilariei lui, desi acum pare foarte serios. Noi ii raspundem cam cu naduf: „ ai si tu ceva comun cu Ceausescu. Nu poti sa suporti prea bine pierderile”, sau ” nu e bine sa fii mereu primul si la scoala si la facultate, fiindca nu mai stii sa pierzi”, zice bunica. Apoi completeaza: „Tu esti ca Roibu. La noi in sat, un var al nostru si-a cumparat un cal frumos care alerga foarte rapid. Il chema Roibu. Dar a fost nevoit sa renunte repede la el fiindca avea o „suca”. Daca vedea un cal la caruta inaintea lui, nu se mai oprea pana nu il intrecea, chiar daca stapanul ajunsese la capatul drumului. Dar se intampla ca sa apara iarasi alt cal dupa ce depasise pe cel din fata, si iarasi alerga goana nebuna si isi ducea stapanul dupa voia lui, provocandu-i multe necazuri. Probabil ca acest cal a participat la intreceri sportive si cand si-a terminat aceasta cariera, a fost vandut. Pacat de el. Nu a avut noroc nici mai tarziu. A devenit salam de Sibiu cand pe vremea lui Gheorghiu Dej au fost adunati toti caii si i-au trimis la abator, fiind apoi inlocuiti de tractoare.” Si comentariile tot curg si curg pana sunt asezate iarasi pietrele. Si concluzia parca vine de la sine: „Asa ca, e bine de mine ca nu am fost niciodata prima la nimic, fiindca astia nu prea ajung bine”. In gluma, bunica este felicitata pentru performantele ei.
Mama joaca diferit. Cu o agerime vultureasca a mintii, vede ca din zbor totul, fara efort, cu larga detasare, fara sa se concentreze, fara priviri insistente. Profesoara fiind, stapaneste jocul cum isi stapaneste elevii in clasa. Iti lasa impresia ca invarte jocul pe degetul cel mic. Parca ar avea mai multi ochi pe toata fata pe care sa-i miste independent, ca un cameleon. Zambeste detasat si castiga cele mai multe jocuri. Nu prea ai ce sa ii reprosezi si bunica nu prea are multe povesti de spus si pentru ea. Din cand in cand, mai potriveste ea cate una-doua, dar mai rar. Pierde si ea la joc mai mult ca sa nu se plictiseasca ceilalti doar cu un singur castigator. Mai rar pierde printr-un joc al intamplarii, cand are mare nesansa. Altfel, face ea ce face, invarte ce invarte si iarasi catiga. In schimb, trage chiulul la aranjatul pietrelor. Nu are rabdarea necesara pentru lucru de migala si nici rabdare sa astepte aranjarea pietrelor. Are mereu ceva de lucrat extra joc si suntem adeseori nevoiti sa srigam: DUBLAAA!
Nepotica joaca adeseori cu unele ghidusii sau comentand in limbajul pe care il aude in casa. „Intr-o lume ideala, zice ea dupa cum a auzit-o pe mama-sa, daca as primi o anume piesa, eu as inchide acum” sau ”eu cand zic: ‚mie imi place acest joc’, inseamna ca imi place acest joc.” spune ea sententios, tot dupa modelul mamei, apoi vine cu imprumuturi de la tata si de la bunica. Ea tine evidenta punctajului, dar adeseori, pana sa adune sau sa scada, tata ii spune rezultatul dapa ce a facut calculul oral. Pana sa asezam pietrele, bunica ii spune si ei cine stie ce povestioara, intamplare, comparatie, amintire, anecdota, alegorie...
Bunica joaca si ea ca o bunica ce se gaseste la casa, Mai incet, mai cu greseli, ba nu observa toate piesele etalate, ba nu se etaleaza la timp si trece la punctaj cu minus... Dar nu conteaza, ea are pentru toate situatiile de spus cate o pilda, cate o gluma. Rade si se veseleste cu orice prilej. Cel mai tare o inveseleste cate un „jolicut”, pe care il dezmierda ca pe cineva drag. Pierde cel mai adesea, are punctajul cel mai mic, dar tot e vesela si spune cu multa voiosie versuri din lumea amuzanta a copiilor, asa cum ii sta bine unei bunici (poate ca este un exercitiu pentru perioada cand va intra cu adevarat in lumea copiilor):
„Nu conteaza,
Jean boxeaza
Si Marita patineaza” .
Catelusa Lori participa si ea cu prezenta. Sta la picioarele noastre un timp, apoi cere sa fie luata in brate. Trebuie sa vada ce facem si de sub masa nu are cum. Bunica o ia si o pune pe umar ca pe un guler alb. Se intampla ca mai rastoarna tabla si pietrele se duc pe jos. Sare toata suflarea sa le adune, fiindca bunica e ocupata.
Motanul Tiggy sta cam rezervat, totusi nu prea departe de noi, pe scari, privind peste capetele noastre, mai de sus, cum ii sta bine unui motan serios. Asa ii e firea. Ne priveste mereu cu indiferenta, cu chii fixi, fara sa clipeasca si fara sa se miste, parca ar dormi cu ochii deschisi. „ E oarba, striga din cand in cand careva din ai casei”. „Nu, adauga bunica atotstiutoare, e numai indiferenta. Seamana cu cei de parte barbateasca”.
CD urile se invart cantandu-si muzica, placintelele ne mai indulcesc gura din cand in cand, bauturile ne mai dreg glasurile, lumina blanda si potolita ne mangaie neantrerupt fetele si vremea se scurge placut. Nici nu stim cand am trecut in alta stare se spirit.
Dupa ce am ajuns la 1.000 de puncte, jocul se considera incheiat. Nepotica anunta clasamentul. „Buni, esti ultima”. Dar bunica ii rasunde plina de importanta: „Depinde de unde privesti”. „Ce vrei sa spui?”. Raspunsul vine pe ocolite: ” intreaba pe mama”. In scurta vreme, toti se evapora de la masa de joc, dau bir cu fugitii. Dintr-o data, a dat navala somnul peste ei. Se intelege ca ramane bunica pentru a aduna pietrele si pentru a pune totul la loc. Fiecare urca in camerele de dormit surazand si in deplina destindere.
Fata de eforturile din cursul saptamanii, acesta „joaca” de aproximativ doua ore este o destindere care parca spala toate necazurile, grijile, neajunsurile ce ne-au tinut incordati. Parca e o baie binefacatoare dupa care ne simtim primeniti. Si toata aceasta buna dispozitie o capatam cu o nimica toata: un joc de remmy. Si atunci, cum poti sa te lepezi de asa nimicuri din viata ta? Ca sunt pungi de plastic fara valoare, ca sunt jocuri ce s-ar asemana cu aceste pungi, marcate de valoarea NIMICULUI, e doar o parere.
Gabriela Calutiu se destinde parca ar juca hora ca si noi in zilele de vineri. E aceeasi hora, numai ca noi ne dam mana cu totii, facand pasii spre interiorul horii, iar ea cu sotul, isi desprind mainile ca sa se invarteasca fiecare in jurul lui si facand pasii in afara horei. In cursul saptamanii, e invers.
Uneori iti trebuie atat de putin ca sa poti sa te destinzi, sa te simti bine si sa uiti de toate apasarile zilelor mai grele, aproape un nimic!
Nu ai cum sa te urci pe piscuri daca acestea nu s-ar sprijini pe marea multime a pietrelor neansemnate,.
|
Elena Buica din Pickering 5/29/2003 |
Contact: |
|
|
