PROBELE INITIATICE
Paradisul terestru si Paradisul celest sunt cele doua etape fundamentale ale drumului initiatic si ele corespund Micilor mistere si Marilor mistere din antichitatea greaca; Micile mistere cuprind tot ce se raporteaza la dezvoltarea posibilitatilor starii umane privita in integralitatea ei, avand ca scop final restaurarea starii primordiale, edenice; Marile mistere se refera la realizarea starilor supraindividuale, avand ca tel suprem Eliberarea finala, Identitatea suprema. Micile mistere, corespunzand unei realizari “orizontale”, “terestre”, “fizice” sau “naturale”, conduc “alesul” in punctul central al starii umane, numai din acest punct fiind posibila comunicarea cu starile superioare, de-a lungul axei verticale, si deci, Micile mistere reprezinta o etapa indispensabila prin care orice initiat trebuie sa treaca obligatoriu inainte de a incerca sa depaseasca starea individuala; realizand Micile mistere, initiatul devine el-Insan el-qadim, omul primordial al traditiei islamice, sau tchenn-jen, omul veritabil al traditiei extrem-orientale, sau Roza-Cruce al traditiei occidentale, sau “omul bun” al traditiei valache, realizarea sa spirituala corespunzand initierii regale. Marile mistere, reprezentand o realizare “verticala”, celesta, metafizica sau supranaturala, conduc “alesul” intr-o ascensiune celesta, prin starile supraindividuale ale fiintei, in final obtinandu-se starea de el-Insan al-kamil, Om universal, Sufi, Yogi, de om transcendent, cheun-jen, realizarea spirituala corespunzand initierii sacerdotale. Omul veritabil este vestigium pedis, urma omului transcendent, find centrul, punctul central al starii de existenta considerata, in vreme ce omul transcendent este axa, locul geometric al centrelor tuturor starilor, pentru cei din starea respectiva omul veritabil confundandu-se cu cel transcendent caci axa nu poate fi perceputa decat prin urma sa aflata la nivelul starii. In traditia extrem-orientala se mentioneaza o ierarhie taoista compusa din trei grade corespunzand unor etape ale Micilor mistere si care sunt in ordine ascendenta “omul intelept” (cheng-jen), “omul calificat” (tcheu-jen) si “omul Caii” (Tao-jen), etape precedate de trepte exoterice confucianiste: “omul citit” (cheu-jen), ”savantul” (hien-jen), “inteleptul” (cheng-jen), spunandu-se ca “cheu priveste (ca model) pe hien, hien pe cheng, iar cheng priveste Cerul”; intr-adevar, odata intrat pe cale, initiatul nu realizeaza dintr-o data Micile mistere, ci lucrarea interioara, asemenea unui drum, este efectuata treptat, etapa cu etapa, existand o multitudine indefinita de astfel de trepte initiatice, prezentate in mod simbolic ca fiind in numar de 3, sau de 7, sau de 9; in privinta Marilor mistere, adesea etapele intermediare nu sunt mentionate caci pentru omul obisnuit tot ce depaseste domeniul individual apare ca “indiscernabil” si “indescriptibil”. Desigur, depinde de calificarea si de posibilitatile fiecaruia ca drumul sa fie parcurs mai repede sau mai incet, in mai multe sau mai putine etape, dar este important de remarcat ca aceste etape sunt stadii spirituale ale realizarii interioare, formand o adevarata ierarhie initiatica bazata pe gradul de cunoastere al “alesului”, gradul suprem fiind acela de “adept”. %n basme si in alte mituri initiatice etapele caii sunt simbolizate prin diverse “obstacole”, “incercari”, sau “probe”, pe care “alesul” trebuie sa le depaseasca, dar trebuie sa fim foarte atenti in a nu confunda sensul simbolic cu obiectul in sine, caci aceste obstacole pot fi comparate numai aparent cu “incercarile vietii”; in realitate, niciodata “drumul vietii” presarat cu diverse “greutati” nu se identifica cu drumul initiatic si niciodata invingerea greutatilor inerente vietii nu va insemna initiere si realizare spirituala, dar se obisnuieste - si este normal sa fie asa – ca viata si evenimentele ei sa fie folosite cateodata la simbolizarea procesului initiatic, nasterea, moartea, nunta etc. fiind elemente simbolice pe care le regasim in cadrul realizarii spirituale, deoarece viata obisnuita reflecta, ca si intreaga natura, realitatile principiale si intr-o societate traditionala toate evenimentele vietii repetau ceea ce facusera zeii la inceputul lumii. Probele initiatice sunt in general rituri purificatorii, simbolizate adesea prin calatorii raportate la elementele grosiere (bhutas), aceasta purificare prin elemente permitand realizarea starii de simplicitate, de puritate de copil, despuiata de cojile lumii profane si, in general, de “combinatiile” si “complicatiile” lumesti, dar purificarea fundamentala este distrugerea ignorantei (avidya) si deci riturile purificatorii trebuie privite in esenta lor ca o curatare de ignoranta si de iluminare intru cunoastere, “spalarea” de “murdariile” lumesti echivaland cu devoalarea cunoasterii spirituale; “{i din lacrimile neincetate sufletul primeste pacea gandurilor. Iar din pacea gandurilor el se inalta la curatia mintii. Iar prin curatia mintii omul vine la vederea tainelor lui Dumnezeu” zice doctrina isihasta. Simplitatea “alesului” este echivalenta cu starea de El-Faqru din traditia islamica. O fiinta contingenta nu-si are ratiunea de a fi suficienta in ea insasi si nimic din ceea ce este nu-i apartine de fapt, fiinta umana, ca individ, fiind nula in raport cu Principiul; fiintele, umane sau altele, in orice stare a Existentei universale s-ar afla, sunt intr-o dependenta totala fata de Principiu din care isi trag intreaga realitate si “in afara caruia nu exista nimic, absolut nimic” (Ibn ‘Arabi), or a fi constient de aceasta subordonare esentiala inseamna a poseda “saracia spirituala”, starea de El-Faqru prin care, in acelasi timp cu realizarea efectiva a dependentei totale de Principiu, se produce “eliberarea”, detasarea de toate lanturile lumesti, ieirea din “curentul formelor”, fiind depasita alternanta viata-moarte, solve-coagula, “alesul” ajungand de pe circumferinta in centrul rotii cosmice, unde domneste “vidul ce uneste razele si face roata” (Lao-tseu); “Cel care a ajuns la supremul vid, acela va fi fixat solid in liniste” (Lao-tseu); “Pacea in vid este o stare inefabila” (Lie-tseu). “Simplitatea”, expresie a unificarii tuturor puterilor fiintei, careacterizeaza reintoarecerea la starea primordiala, este starea de copil; “simplitate”, “micime”, sunt expresii echivalente cu cea de “saracie” inteleasa in sens evanghelic: “Ferice de cei saraci cu duhul, caci a lor este %mparatia Cerurilor” (Matei V, 2). Aceasta “saracie” (el-faqru) conduce, conform esoterismului musulman la El-fana, la extinctia eului, a lui jivatma, obtinandu-se “statia divina” (El maqamul-ilahi), unde, dupa cum zice Tchoang-tseu, se rezolva toate opozitiile. Cel care nu se opune nimanui, nimic nu poate sa i se opuna, opozitia fiind in mod necesar o relatie reciproca; lipsa oricarei opozitii inseamna lipsa dualitatii, inseamna lipsa fricii, a durerii, sau, cu alte cuvinte, inseamna distrugerea ignorantei si dobandirea cunoasterii metafizice. “Daca prostia ar durea, spitalele ar fi pline de bolnavi” zice o vorba de duh, insa, in afara sensului imediat al cugetarii respective, exista unul mai profund raportat la relatia prostie-durere: durerea sau suferinta din domeniul fizic este reflectarea ignorantei si al dizarmoniei din domeniul metafizic, in diverse traditii “suferinta” fiind un simbolal “ignorantei antimetafizice”. Alaturi de durere, o alta consecinta a ignorantei in lumea sensibila este frica si nu intamplator proba initiatica prin care Harap Alb a fost validat ca “ales”, fiindu-i recunoscute calificarile initiatice, a implicat frica: ursul-tata pazeste podul si fratii mai mari vor fi “infricosati” de el si nu vor indrazni sa “intre” pe cale, sa treaca podul (poarta), in vreme ce Harap Alb, fara frica, se va avanta si va fi admis sa urmeze drumul initiatic. Nelinistea, angoasa, frica sunt trasaturi specifice epocii moderne, sumbre (Kali-yuga), ale lumii profane, datorita dezechilibrului, dezordinei si ignorantei ce predomina perioada actuala a ciclului, caci omul este infricosat numai de ceea ce nu cunoaste, de ceea ce nu intelege, de ceea ce nu asimileaza, ajungand chiar sa urasca “necunoscutul”; disiparea ignorantei inseamna disparitia fricii, frica fiind incompatibila cu cunoasterea: “am putea vorbi deci in acest sens, nu de o «angoasa metafizica», ci de o «angoasa antimetafizica», jucand oarecum rolul unui veritabil «gardian al pragului» (ursul-tata) dupa expresia hermetistilor si interzicand omului accesul la domeniul cunoasterii metafizice” (Guénon). Drumul cunoasterii metafizice este dificil, ignoranta fiind disipata treptat, fiecare treapta corespunzand, asa cum spuneam, unei probe initiatice interioare prin care se dizolva, se sacrifica o parte a eului, in acelasi timp coagulandu-se si inviind o parte a Sinelui, fiinta dobandind un grad de cunoastere si deci, de puritate, tot mai inalt. Cu fiecare etapa a drumului are loc o moarte initiatica urmata de o renastere (regenerare), diada moarte-renastere insemnand de fapt o transformare a fiintei si, sintetic, se vorbeste de prima si de a doua moarte initiatica, de a doua si de a treia nastere, asa cum, etapele initierii desi pot fi o multitudine indefinita, sunt sintetizate in cateva trepte reprezentative. Fiecare renastere se asociaza cu o schimbare de nume, schimbarea drastica avand loc o data cu initierea virtuala cand numele ce oglindeste individul profan este inlocuit cu un “nume initiatic” ce descrie noua stare, de natura sacra, si sa remarcam ca numele “Harap Alb” eroul basmului il primeste odata cu “intrarea” in fantana, adica pe poarta initierii.
|
Mircea A. Tamas 5/23/2003 |
Contact: |
|
|
