MAGIA CUVINTELOR
Cam acum o jumatate de veac, val-vartej, impinsa de acele vremuri intunecate, ca si noaptea despre care vreau sa vorbesc, am ajuns intr-o comuna din Ardeal, Ineu de Cris, nu departe de Oradea. Acolo mi-am desfasurat eu primii ani de invatamant, patru la numar. Anii acestia au constituit un lung sir de intamplari si larga sursa de amintiri. Aveam numai 18 ani si eram in anii desavarsirii personalitatii mele. Locurile si oamenii imi ofereau multe aspecte de viata foarte diferite de cele pe care le intalnisem in zona de sud a tarii, de unde venisem.
Eram numai ochi si urechi incercand sa deslusesc intelesurile lumii cu atatea noutati. Aici imi facusem intrarea in „lumea larga” pe cont propriu. Cred ca acum s-au sters multe urme ale acelor vremuri, dar atunci ele erau o realitate vie, iar pentru mine, care nu eram prea bine pregatita pentru viata, erau uneori socante.
Era pe la inceputul anilor `50. Printre altele, era si vremea alfabetizarii. Dupa strangerea recoltelor de pe camp, toti satenii nestiutori de carte mergeau seara la scoala pentru alfabetizare. Era si o anume parte a populatiei din comuna care nu se putea deplasa pana la scoala. Acestia erau tiganii care locuiaiu pe un deal de la marginea comunei. Ei erau deprinsi cu o viata in deplina libertate, fara nici un fel de constrangere, nici macar acea oblgatie a muncii minime, datatoarea painii cea de toate zilele. Painea si-o castigau cersind prin sat. Asta era in exclusivitate treaba femeilor. Intr-o zi cand ne aflam mai multe cadre didactice in fata scolii, a trecut bulibasa pe langa noi, ne-a salutat respectuos si ne-a spus fericit ca isi insoara baiatul cu o fata foarte „vrednica”. „ Ea se duce la ‚capatat’ in fiecare saptamana, nu asteapta ca altele sa primeasca de la cele ce au mers in sat”, ne-a spus bulibasa cu mandrie. Am stat eu atunci multa vreme la ganduri despre cum inteleg ei „harnicia” . Din cauza acestui soi de harnicie, multi dintre ei locuiau in bordeie. Nu aveau nici cu ce se imbraca sau incalta multi dintre ei, asa ca alfabetizarea trebuia facuta la ei acasa si nu la scoala. Mi-a revenit mie aceasta sarcina si inca altei colege nou sosita si ea in acel an.
Intr-o seara cand colega mea era bolnava si nu a mai venit la alfabetizare, am plecat singura. La intoarcere, mergeam prin noapte pe un intuneric atat de intens, incat trebuia sa ma tin de garduri ca sa pot tine calea spre casa. Veneam foarte deznadajduita. Bordeiele acelea erau sapate in pamant si intrai inauntru pe un povarnis. Erau acoperite cu paie, incat iarna, sub zapada, nu le mai puteai ghici existenta. Nu aveau cosuri pentru fum. Cand faceau focul ca sa-si pregateasca mancarea sau sa se incalzeasca, fumul se raspandea in interior. Padurea era aproape si isi aduceau vreascuri, cel mai adesea umede, care scoteu un fum ingrozitor, patrunzator si sufocant. Nu era de mirare va viata lor era destul de scurta. Nu multi traiau peste 50 de ani. In aceste bordeie oamenii traiau intr-un numar mare, aveau multi copii, cati le datea Dumnezeu, si Dumnezeu le dadea. Toate acestea nascusera in mine o stare de profunda mahnire care se adaugase la altele din alte motive, lesne de inteles. Nu mai vazusem pana atunci bordeie si ma simteam dezolata la gandul ca fiinte umane pot trai in gropi sapate in pamant si acoperite cu paie, cu fum usturator si innecacios imprastiat in bordei, cu mirosuri de-ti taiau respiratia, cu o galagie infernala, lipsiti de cel mai elementar interes pentru insusirea alfabetului. Isi fumau caietele pe care trebuia sa scrie facandu-si tigari din ele, duhnind a alcool, cantand, dansand si harjonindu-se ca si cand eu nu eram acolo. Cat timp stateam la ei, aveam inima cat un purice de teama sa nu se mai repete o scena pe care am vazut-o cand am venit aici in prima vizita.
Nu toti tiganii aveau bordeie sub pamant. Unii aveau locuinte mai aproapiate de ceea ce numim noi ‚casa’. Erau cateva case deasupra pamantului, dar ele aveau o singura camera. Insa pentru ca aveau acoperis si niste pereti de nuiele lipite cu pamant, le spuneam ‚case’. ‚Scoala’ mea de alfabetizare era programata intr-o astfel de ‚casa’, dar pentru ca ei nu veneau la ‚scoala’, trebuia sa merg eu la ei in bordeie.
Intr-o zi, directorul scolii si cu inca doi colegi m-au dus la bordeie ca sa cunosc locul unde voi face alfabetizarea. Cand am intrat intr-un bordei, m-a orbit intunericul si fumul. Am zarit ca prin ceata intr-un colt o gramada de paie risipite pe jos. Acolo era ceva miscare pe care nu o puteam delusi. Nedumerita, am intrebat ce e acolo si m-am apropiat. Directorul, Pavel Ianta, m-a luat de umeri, m-a intors si m-a condus afara. Tot repetam intrebarea si ei nu imi spuneau nimic, decat zambeau intr-un anume fel pe care eu nu-l puteam intelege. Cand am ajuns la scoala, ei au povestit intamplarea celorlalti colegi, iar eu intrebam mereu ce se intampla acolo. Cu totii radeau copios. O prietena, Ileana Negrutiu, m-a scos din cancelarie si mi-a spus: " Ce tot intrebi atata? Tu nu ai inteles ca acolo pe paie ei faceau amor in pielea goala si ca nu se sinchiseau de voi ca ati intrat in bordei?" Am rosit pana in albul ochilor. Nu mai vazusem asa o scena. Pe atunci nu erau televizoare care sa-ti prezinte scene erotice. Parintii mei erau foarte pudici. La scoala care era numai de fete si cu educatie in vechea traditie, nu se deschideau asemenea subiecte, doar ce am invatat la stiintele naturii. In timpul adolescentei eram prea intoarsa spre lumea interioara si cea a lecturilor intense. Parca se pusese o cortina intre mine si lumea exterioara. Nu prea stiam multe de-ale lumii. Pentru mine amorul era ceva sfant care trebuie sa te apropie de Dumnezeire, nu aveam cunostinta si despre aspectul animalic, pornit doar din instinct. In fiecare seara de alfabetizare eram speriata la gandul ca dansul si bautura i-ar putea indemna sa dea curs instinctelor erotice fara sa se sinchiseasca de prezenta mea.
Daca macar ar fi fost numai atat... Dar in seara despre care vreau sa povestesc unul dintre ei mi-a ca niste tineri au vrut sa ma sperie ca sa nu mai vin la alfabetizare, fiindca le stricam ceva planuri. Au procurat niste bete cu care voiau sa ma bata pe intuneric in zona dintre sat si colonia lor. Au prins de veste careva dintre cei mari . L-au anuntat pe bulibasa. Acesta i-a chemat pe tineri si impreuna cu cei din „sfatul” lor, i-au judecat dupa legile lor stravechi. Aveau si ei minte si comportare buna, isi aveau legile lor, numai ca obiceiurile mostenite din vechime ii tineau intr-un mod de viata inapoiat. M-au asigurat ca totul este bine si ca sa nu imi fie frica, ca iei ma plac si chiar ma iubesc. Stiam ca pot avea incredere in cuvantul lor, dar tinerii sunt imprevizibili. Cu toate asigurarile lor, o umbra si mai grea a cazut in sufletul meu.
Am plecat de la ei deznadajduita, pe o ploaie rece cu vant vrajmas, intr-un asa de profund intuneric, incat nu puteai sa banuiesti directia drumului. Din noroiul clisos, cu greu scoteai fiecare picior afundat pana la glezne si inaintarea era atat de anevoioasa, incat te ducea la o profunda disperare. Ti se parea ca nu vei mai gasi puteri sa lupti ca sa ajungi pana acasa. Si ploaia te uda pana la piele si vantul parca se insuruba in carne si in oase si in suflet. Orbecaind pe drum si tinandu-ma de garduri, luptand sa scot picioarele din noroiul vascos, am auzit niste zgomote. Mi s-a taiat rasuflarea.”Tinerii” mi-am zis aproape paralizata de frica. Stateam lipita de gard, sperand doar sa nu ma vada, asa cum nici eu nu ii desluseam pe ei. Dar incetul cu incetul am deslusit ca vine cineva cu o caruta trasa de un cal. Calul se opintea tragand cu greu caruta prin noroiul gros. Omul cu blandete in glas isi indemna calul la mers si il striga mereu pe nume. La inceput mi s-a parut ca nu aud bine, ca ma aflu intr-un vis urat, dar incetul cu incetul am deslusit ca omul isi striga calul pe numele meu. Atunci supararea mea a atins culmea. Dupa ce a trecut caruta, am izbucnit intr-un hohot de plans atat de amar, incat puteam sa induiosez si inimile cele mai tari. Cand am ajuns acasa, uda pana la piele, tremurand de frig si zguduita de hohote de plans, gazda mea, nana Mariuta, s-a speriat. Nu mai stia cum sa-si potriveasa intrebarile ca sa ma faca sa vorbesc. Nu puteam sa ii povestesc, atat imi era de neagra intreaga mea fiinta. Se adunase in mine prea mult amar care ma impinsese intr-o deznadejde neagra ca si noaptea aceea. Si pe deasupra, sa-mi aud si numele dat unui cal... pentru mine asta a fost picatura care a facut sa se reverse paharul. La vorba buna, blanda si calda a nanei Mariuta, mi-am adunat puterile si printre suspine amare, abia am putut sa-i spun doar ca am auzit cum un om isi striga calul pe numele meu. Cum as fi putut in acel hohot de plans sa ii vorbesc despre toata amara mea deznadejde acumulata intr-o perioada mai lunga si ajunsa la culme in aceasta seara intunecata? Dar dintr-o data fata nanei Mariuta s-a luminat si a izbucnit intr-un ras plin de mare veselie. Pe fata ei se vedea deplina incantare. Mi s-a oprit plansul in gat de nedumerire.
- Si dumneata razi de mine, nana Mariuta? am intrebat-o eu cu o spaima ce facuse aproape sa-mi sara ochii din cap..
- Nu de dumneata rad. Rad ca sunt vesela, ca cine sunt eu in sat.
- Cum adica? Si uluiala mi se citea pe fata.
- Pai, cine mai e in sat asa ‚gazdoaie’ ca mine? Pe domnisoara mea o iubesc asa de tare oamenii, incat i-au dat numele la marhele (vite) lor. Oamenii isi iubesc tare marhele si le dau nume frumoase sau numele oamenilor pe care ii au ei la inima. Asa ca eu sunt cineva in satul asta, fiindca dumneata esti asa de iubita de oameni. Mi-au spus mie multi oameni ca tare te plac, dar acum stiu ca e cu adevarat asa. De-aia-s mandra, ca nimeni nu e o ‚gazdoaie’ ca mine. Pai ce domnisoara am eu! Dumneata plangi numai pentru ca nu-i cunosti pe oamenii astia... Si tot spunea, si tot spunea... Vocea ei parca mangaia.
Ascultandu-i vocea blanda, privindu-i ochii calzi ca ai unei mame bune, stiind-o o fire tonica si optimista, increzatoare in viata si nebiruita in vremuri grele, parca s-a strecurat si in mine ceva din toate astea. Treptat m-am linistit, am uitat de noroi, de vant, de noaptea cea intunecata ca iadul, de fumul orbitor, iute si innecacios din bordeie, de caietele fumate... Nana Mariuta, cu cuvinte ce te trimitea la inteligenta de veacuri a taranului roman, aruncase in cine stie ce colt din sufletul meu toata amaraciunea mea atat de profunda. Ea era acum asemenea unui magician ce-si invarte bagheta pentru a face sa apara sau sa dispara iepuri, porumbei sau diferite obiecte. Bagheta ei erau cuvintele care imbracau o inteligenta vie. Nana Mariuta nu avea multa carte, asa cum de veacuri erau si ciobanii nostri raspanditi prin crestele muntilor , dar care au stiut sa dea nastere operelor folclorice nestemate. Au stiut sa dea vraja cuvintelor. Nana Mariuta umblase cativa ani la scoala ungureasca, dar nu prea putea sa scrie in limba mamei ei. Cu cateva zile inainte, scrisese o carte postala fiului ei mai mic, Ionica, plecat de curand in armata si care nu reusise inainte de plecare sa ii procure un ciur mare pentru cereale.. Mi-a dat sa-o corectez stiind ca nu prea se putea intelege ce scrie. Ii scria cu bucurie vestea cea noua, ca sa il linisteasca. Il anunta ca are acum un ciur nou prin care poate trece toata pleava. Nu stia cum se scrie grupurile de litere: ce, ci che, chi , ge, gi, ghe, ghi. Cuvantul ciur l-a scris fara i si cand i-am citit ce a scris, a ras zdravan, avand si un deosebit simt al umorului si apoi m-a rugat sa o invat sa scrie, desi se batea cam pe la 60 de ani. Asta a facut-o sa castige in ochii mei un plus de admiratie. Chiar daca nu stia prea multa carte, cand stateai de vorba cu ea, era o comoara orala de intelepciune. Cuvintele ei m-au urmarit in toti anii care au urmat. Ea s-a stins din viata si nu a apucat sa stie cata pretuire i-am dat, cat de vie a ramas in mintea mea, cat i-am admirat gandirea pe care o imbraca in cuvinte atat de mestesugite.
In seara in care deznadejdea pusese stapanire pe mine si credeam ca nu voi mai iesi prea curand din ea, acele cateva cuvinte ale ei, au avut putere nebanuita. Sensibila la magia cuvintelor, am uitat de toate necazurile si m-am pomenit murmurand: „ce magie pot avea cuvintele, ce vraja pot contine, daca au putut sa imi opreasca o asa de adanca suparare ! Cu o intorsatura de vorba poti sa te ridici sau sa cazi !”
La caldura focului bland din camera, cu mancarea calda si buna pe care nana Mariuta mi-a pus-o aburind pe masa, am simtit cum ma cuprinde toropeala si nu peste multa vreme am trecut in lumea viselor mai frumoase si mai luminoase, rostind in gand: pana am adormit:
CE MAGIE POT AVEA CUVINTELE !
|
Elena Buica din Pickering 5/22/2003 |
Contact: |
|
|
