„De la Anna la Caiafa” poeme de Adrian Erbiceanu
Oglinda ascunsã-n adânc
Poemele din volumul „De la Anna la Caiafa” (Editura Ardealul, 2007), scrise în dulcele stil clasic, au o tematicã generoasã: filosofie, religie, dragoste si moarte, destinul creatorului si actul de creatie ca ritual mistic, punte de legãturã între sacru si profan. Constructia usor clasicizantã si tonul mãrturisitor îsi gãsesc explicatia într-o credintã aproape uitatã în rolul cathartic al scrisului: cel ce compune parcurge treptele initierii ontologice, se purificã, penitent, cautã iertarea si relatia pierdutã cu divinitatea, dupã care urmeazã iluminarea,comunicarea propriu zisã, ascultarea si refacerea, prin discursul liric, a gestului creator originar: „M-astern la drum cu vrerea de-a strãbate / Prin taina grea, ca printr-un vechi descânt, / Prin lumile în mine sigilate...// Dar nu e cer deasupra-mi, nici pãmânt; / Doar umbra se întinde peste toate / Si e Cuvântul pus peste cuvânt!” („Doar umbra”).
Asezate în trei cicluri („La poarta înserãrii”, „Perdelele noptii” si „Printre silabe”) elegiile molcome ale lui Adrian Erbiceanu pornesc de la ceea ce este iluzoriu, fragil si perisabil: valul, spuma, umbra, visul, dorul, pentru ca, dupã trãirea dureroasã a discrepantei dintre realitate si aspiratii (Mã poartã, uite-asa, o unduire (...) / Între ce vreau si ce am sã gãsesc”), sã se ajungã la echilibrul clasic dintre bine, frumos si adevãr. Poetul rãmâne îndrãgostit de formele perfecte împodobite în straiul sobru si elegant al figurilor de stil traditionale: „Ca lacãtul ce nu se mai descuie / când ai nevoie si-l înfrunti febril / în brate te strângeam ca pe-o statuie / care ardea în simtul meu tactil” („Ca lacãtul”); metafora eminescianã a iubitei ca statuie de marmorã, sugerând perfectiunea si rãceala, este transferatã în câmpul semantic al focului, procesul incluzând sinestezia de tip modern, pe care nici chiar poetii cu alte gusturi estetice n-o refuzã.
Obsesia spatiului închis, nelinistea si neîncrederea au în contrapondere
„fereastra luminatã”, credinta în ordine si în liniste – conditii necesare si suficiente pentru aflarea Cãii; un usor ermetism semnalizeazã, din când în când, pericolul în care se aflã cititorul: acela de a trece prea usor peste versuri, citind numai în planul de suprafatã si ignorându-l pe cel al semnificatiilor ascunse. Uneori, Adrian Erbiceanu exileazã în metatext un mesaj destinat doar initiatilor, dar, asa cum se întâmplã în cazul poetilor cu talent, procedeul nu uzurpã bucuria simplã a lecturii: „E-o ordine – o Ordine în toate, / Un Solitar – în drum spre împlinire - / Dã semn evocator de libertate.../ Dar câte nu zvonesc a risipire?!...” („Semne”).
Lumea ca teatru, culisele, mâna nevâzutã ce trage sforile si statutul de marionetã într-o vale a plângerii cu ciclicitate istoricã spiralatã sunt teme de meditatie si, totodatã, elemente de constructie; poate cã, pentru receptarea poeticã modernã, prezenta mai multor simboluri într-un singur poem, arhitectura barocã a figurilor de stil, precum si redundanta cultivatã ca procedeu artistic pot pãrea pretios-artificiale, asa cum pare orice bijuterie prea îndelung slefuitã: percepi numai efortul, nu si arderea lãuntricã a artistului, tulburarea lui din momentul când s-a nãscut ideea: „Îmi cad pe clape notele rãzlete - / Eresuri strecurate prin cuvânt; / Lumina când mã scol îmi dã binete, / Dar sunt luat de ape si de vânt. // Un fel de dãntuire-nvolburatã, / Ca vremea care arde în imberbi, / Îmi arde rãsuflarea ferecatã / De ale clipei otrãvite ierbi. // E valea mea, laguna mea, e marea / E linistea ce strãjuie cu foc / Sperantele în care desfãtarea / Îsi cautã si nu-si gãseste loc; // E presimtirea mea neîmplinitã / Ori sunt doar niste jocuri de opal? / E patima ce trage obositã / Ca barca înecatului la mal? // Cã tot ce-am cãutat în legi nescrise / - Va fi oare cândva sã si gãsim? - / Stã în balansul portilor deschise/ Care ne joacã-n rosturi, legitim...” („Cãutare”).
Înserarea este conotatã ca trecere si moarte, treptele ei marcând urcusul anevoios, acceptarea târzie si silitã, nevoia de a sti cu sigurantã cã mai existã ceva dincolo si întrebãrile menite sã nu-si afle rãspuns în plan fenomenal: „Din adâncimi – pe ape dispersate / Ce-si catã vad sã-ncalce alt hotar - / Cãlãuzit
de-un simtãmânt primar, / Sui treptele-ntrebãrii ferecate. // La poarta înserãrii gândul bate. / Incertitudini – trepte de altar - / Grãbite se preling pe minutar: / Nimicnicie si...eternitate! // Asa adun corvoadã la corvoadã, / Inscriptii – tãinuind aspru consemn - / Vizibile, când n-as vrea sã se vadã. // Nu-i fricã sã mã-mpingã, nici îndemn; / Doar ghemul care singur se deznoadã / Sã-mi lase mie, si pe toate, semn” („La poarta înserãrii”). Sonetele de acest tip (petrarchist-dantesti), de o muzicalitate perfectã, reusite ca formã si transmitând o viziune amarã asupra destinului pãmântesc al creatorului de artã, sunt destul de rare în volum. Adrian Erbiceanu preferã madrigalurile ori poemele de meditatie nesupuse în formã fixã, care-i dau posibilitatea unei desfãsurãri emotionale incandescene. Între iubire si moarte diferenta fiind nesemnificativã, este greu de spus unde se terminã madrigalul si unde începe revolta metafizicã; din îmbinarea celor douã planuri rezultã nota particularã a poetului care, desi umblã pe drumuri arhicunoscute, reuseste sã-si pãstreze prospetimea mirãrii, ingenuitatea perceptiei, aceasta în ciuda a ceea ce deja am amintit ca fiind o meditatie lucidã asupra statutului ontic al creatorului de frumos.
Ciclul „Perdelele noptii” reia temele din „La poarta înserãrii”, numai cã, de data aceasta, privirea peste, asteptarea, bãnuiala se transformã în privire dinlãuntru, certitudine si renuntarea la sperantã / visuri desarte. Ceea ce transmit versurile poate fi înscris în romantismul elegiac eminescian: elementele de decor se interiorizeazã, primesc semnificatii morale si ajutã la conturarea unui univers personal în care nimic nu mai este ceea ce pare a fi. Desemantizarea / semantizarea termenilor se produce dupã mecanisme ce nu mai au la bazã normalitatea, conformitatea cu vreun model ori cu rânduiala. Cuvintele-obiecte sunt înlocuite de cuvinte-stãri / atitudini / procese psihice, din interconexiunea lor rezultând un profil de personalitate poeticã. Alunecarea, plutirea, umbra si valul trimit la o percepere dinamic-volitionalã a propriului univers: „Nãscuti întru durerea ce atestã / desertãciunea timpului pierdut, / În tâlcuri vorba scapãrã modestã, / Pasii ne sunt mereu la început...// Alunecãm ca umbrele pe ape / Spre largurile care ne ascund, / Cu fiecare clipã mai aproape / De linistile cele fãrã fund... // Ne rãtãcim în noi pe o cãrare, / Al cãrei capãt dã în infinit, / Mânati de vechea vietii întrebare.../ Rãspunsul însã oare l-am gãsit? // Umblãm prin noi nãdãjduind lumina / Cu pasi mãrunti si vesnic visãtori / Nestiutori cã-n noi rodeste vina / Celei mai vechi, celei mai dulci erori...” („Ca umbrele pe ape”).
„De la Anna la Caiafa” este o expresie a incertitudinii poetului, a neputintei lui de a se lãsa locuit de mituri, de a alege dintre variante pe cea mai apropiatã de dimensiunea lui lãuntricã. Un sonet intitulat „Cabalã” transmite starea de neliniste, de cãutare, precum si încercarea de a scoate la luminã, din stratul subliminal, a ceea ce este arhetipal, profund misterios si stabil: „Mã rãsuceam prin lumea sideralã, / Pe patul ancestral de muribund, / Ca într-o vrajã neagrã, colosalã, / Bizarã, pradã unui vis profund. // (...) O liniste adânc – transcendentalã, / Odihnitoare-n plinul ei rotund, / Mã-nvãluia, luându-mã în poalã, // Cerându-mi cu tãcere sã-i rãspund. / Si în tãcerea lumii abisalã / Cãdeam prin mine-n mine sã m-ascund”.
În ultimul ciclu, poetul scãpat de „forfota înserãrii”, de naufragiul clipei, trãieste spaima unui nou început, emotia lui febrilã, si descoperã în minte aceeasi „Fântânã a Veacului”, ecluzã pentru „Minciuna travestitã-n adevãr”: cuvântul nu mai dezvãluieste nimic, ci devine unealtã pentru consumarea în imaginar a tuturor iluziilor. Cuvântul-complice, desacralizat si lipsit de valoare si putere ajunge sã creascã artificial într-o butaforie de teatru în teatru: „Complice-mi sunt, cât mã îndeamnã soapta / Descãtusatã, darnic, dintre foi. / Mã oglindesc spre stânga-n cel din dreapta, / Dar oare cum ajuns-am sã fim Noi? / Silabele se leagã de cuvinte, / Ca strugurii de vrejul lor amar, / prin toamna ce aleargã înainte...” („Printre silabe”).
Speranta într-o refacere a unitãtii si echilibrului pierdut dintre lume si creator se aflã adunatã în puterea artistului de a oglindi / sublima realitatea: „Si totusi când nimeni nu pare sã vinã / o mânã sã-ntindã prin veacul de ploi, / existã-n adânc, undeva, o luminã: / lumina oglinzii ascunse în noi” (Oglindã ascunsã”).
Nota Observator:
Lansarea carti se va face la la Centrul Cultural Romanesc din Montreal, Bulev. Christoph Colomb, in 30 septembrie a.c.
|
Valeria Manta Tãicutu 9/21/2007 |
Contact: |
|
|
