INTERVIU CU ZOE DUMITRESCU BUSULENGA - O lume fără rădăcini este o lume fără morală-
Academicianul Zoe Dumitrescu-Busulenga deplânge negarea trecutului si pseudocultura firimiturilor: „Academicianul Zoe Dumitrescu-Busulenga reciteste acum marile opere ale literaturii universale. „Pentru mine personal, spectacolul lumii contemporane" - este dezarmant. Mă simt într-o mare nesigurantă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit", ne-a declarat doamna academician cu ocazia interviului pe care a avut amabilitatea să ni-l acorde.
Stimată doamnă academician ce credeti dumneavoastră despre propria persoană? Cum o vede Zoe Dumitrescu-Busulenga pe... Zoe Dumitrescu-Busulenga?
Pe total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăti. Iar opiniile pe bucăti erau foarte diverse, raportat la functia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidă. După părerea mea eram si foarte cuminte. Mă socoteam putin nedreptătită. În jurul meu erau copii foarte frumosi – verisoarele mele – care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră universitară făceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar – ori de câte ori le vorbeam studentilor. Si aveam până la sase ore pe zi. Eram înclestată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui să fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decât după 50 de ani, când am zis că nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci mă pot expune. Am avut însă sansa (consolarea mai degrabă) că studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. „Înaintea sfârsitului trebuie să recitesc marile cărti ale literaturii universale"
La ce lucrati acum?
Încă mă mai ocup de literaturile străine, de arte. Am început să reiau marile cărti, pe care am zis că trebuie să le citesc înaintea sfârsitului. Am început cu Goethe si Dante.
Si Sofocle? Cândva erati îndrăgostită de Sofocle...
El vine la rând acum. Împreună cu Eschil, nu se poate altfel. De câteva zile citesc Leonardo Da Vinci.
Aveti multi prieteni?
Da, reusesc să stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin încă la mine oameni foarte tineri. Unii au legătură cu filologia, cei mai multi nu. Am legături foarte strânse cu Asociatia Studentilor Crestini-Ortodocsi. În ultimii 4-5 ani aproape că m-am stabilit la Mânăstirea Văratec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si călugări si mă vizitează. Preocupările mele au încetat să mai fie exclusiv literare, au devenit si legături spirituale. „Îl caut pe Dumnezeu" .
Care este relatia dvs. cu Dumnezeu?
Este o întrebare foarte personală. Pot să vă spun atâta: că-L caut. Cei care mă vizitează acum ÎL caută si ei. Unii, dintre călugării mai vârstnici, dintre preoti, L-au si găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Asa si reusesc să ies din contingent. Altfel n-as putea să trăiesc cu usurintă în atmosfera actuală.
De ce?
Pentru că formatia mea este de umanist, de carte, de cultură, asa cum o întelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am încercat să le urmăm. Scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor stabile îti poate da tie sensul unei stabilităti. Azi, pentru mine personal, pentru cei putini rămasi din generatia mea spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesigurantă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-as vrea să spun că s-a si prăbusit. Suntem însă nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planetă nu-ti dă senzatia unei linistiri iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus – era înlocuită o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antichristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-si revină din această clipă de orbire, care cam durează. „Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă" .
Există si o criză a culturii?
Da. Mă uit la programele Universitătilor. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronuntă, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. Există un fel de indiferentă fată de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citeste.
Ce puteti spune despre literatura zilelor noastre? Se mai scrie literatură de calitate în România?
Din fericire mai sunt câtiva scriitori din cei vechi. Nu stiu în ce măsură mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe cărti, mai cu seamă poezie. Sunt autori noi, foarte tineri. Mă întreb însă de ce nu mai scriu cei vechi – D.R. Popescu, Breban, Bălăită. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudătenii în numele postmodernismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă. E o artă din cioburi – totul este fărâmitat. Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au făcut clasicii. Azi am senzatia că trăim procesul invers – ne diseminăm, ne risipim. Sustineti, deci, că postmodernismul nu e artă? Eu nu înteleg un lucru: când e atâta frumusete întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumusetii? Si, dacă fărâmităm frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johan Sebastian Bach? „Sexul în locul capului"
Ce părere aveti despre proferarea unor trivialităti despre care apoi se pretinde că sunt poezie? Considerati că aceasta poate fi poezie?
Nu. Eu cred că e expresia unei anomalii – nu stiu dacă intelectuale. Mă tem că e mai grav. De la Freud încoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la români exista o cuviintă. Anumite cuvinte nu se pronuntau – nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum „cuviintă", cuvântul acesta, a dispărut din dictionar. Nu am prejudecăti de nici un soi, dar felul în care ne purtăm ucide frumusetea. „Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? Îl expunem, ca pe o bucată oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a întâmplat cu relatiile dintre femei si bărbati. După părerea mea aici s-a săvârsit o crimă. Fiorul primei întâlniri, dragostea, asteptarea căsătoriei, toate astea au dispărut. Ce se întâmplă cu noi? Eram un popor de tărani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bântuiti de patima cărnii care se expune. Nu se vorbeste urât, si asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreată si noi îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar. „Arghezi ar fi trebuit să fie propus la Nobel" .
Revenind la poezie, doamnă Busulenga, ati putea să ne dati o definitie, să ne spuneti ce este poezia?
Pentru mine marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusete în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia tine, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiintei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusete. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului. De ce noi, românii, nu avem nici un Premiu Nobel pentru literatură? Se spune că, la un moment dat, Blaga ar fi fost propus la premiu. Se pare că nu a fost asa. Am să vă povestesc însă altceva. În octombrie, 1964, în Italia, la Venetia, marea eminescoloagă Rosa Del Conte, împreună cu presedintele Academiei dei Lincei, Angelo Monteverdi au organizat la Venetia un colocviu în cinstea lui Eminescu. S-au strâns atunci, la un loc, românii de acasă si românii din diasporă. La sfârsit, în seara închiderii, Angelo Monteverdi si Rosa Del Conte au prezentat o propunere de Premiu Nobel pentru Arghezi. Toată lumea a fost entuziasmată. A rămas stabilit ca a doua zi această scrisoare de propunere să fie redactată si apoi semnată de toti participantii la colocviu. Toată lumea a fost de acord, inclusiv Bazil Munteanu, care se afla acolo. A doua zi însă, când propunerea fusese redactată, Bazil Munteanu s-a ridicat si a spus: „Eu sunt contra. Nu e cazul să se dea un premiu unui poet care a pactizat cu rosii". Ne-am despărtit cu cele mai dureroase sentimente. Noi românii nici n-am stiut să ne facem relatii. Grecii au stiut si au avut o multime de premii Nobel. Cioran ar fi putut să primească un Nobel. Si Mircea Eliade, si Eugen Ionesco.
De ce si-au pierdut oamenii dorinta de a citi?
Pentru că intrăm în zona computerului. Eu sunt un cetătean al Galaxiei Guttenberg. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îti lasă popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care amenintă planeta, pentru că slăbeste intelectul, puterea de gândire si te face să uiti limba. Chiar si eu, după ce am stat cinci ani în Italia, la întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba. „Trecerea în lumea celor vii"
O ultimă întrebare: cine a fost iubirea vietii dvs., doamnă Busulenga?
Marile mele iubiri au fost Eminescu si Enescu. Bărbatul vietii mele a fost sotul meu, Apostol Busulenga. Un om admirabil. Un om de o cultură clasică admirabilă. Cunostea latina si greaca. Poate asta m-a si atras la el. Am fost căsătoriti 45 de ani. Pe verigheta mea este gravat numele lui. Pe verigheta lui era gravat numle meu. Am dat-o la Catedrala Sfântul Ioan din Suceava, să se aurească obiecte de cult. Pe a mea o s-o dau la Văratec.
Încă o întrebare – vă promit că aceasta este chiar ultima: ce înseamnă moartea pentru dvs.?
Eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepădarea acestui trup vremelnic si trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit. Asta numai Mântuitorul stie.
|
Mihaela Onofrei 5/12/2003 |
Contact: |
|
|
