Teii de pe strada mea
Câti dintre noi, cei nascuti în România, nu am avut cel putin o data pe an, în luna mai, nostalgia mirosului de tei din locul nostru natal? Miros inegalabil, patruns în cele mai intime colturi ale sufletului nostru. M-am îndragostit de mirosul teilor de pe strada mea din Bucuresti, care în luna mai deveneau explozie de maretie si parfum. Cei nascuti la Iasi pretind ca tei ca în Moldova nu sunt nicaieri pe lume. Poate. Eu însa am crescut cu teii de pe strada mea si în fiecare an în luna mai, mi se face dor de ei.
Gândindu-ma la teii mei, mi-am adus aminte de o constatare pe care am facut-o de-alungul anilor si pe care probabil fiecare a experimentat-o. Cum se stie, arta actioneaza asupra emotiilor noastre stimulate de senzatiile pe care nu i le provoaca. Arta intra deci în corpul omenesc prin simturi. Muzica, de pilda, activeaza simtul auzului, pictura si arhitectura activeaza simtul vizual. Exista si arte care combina cele doua simturi, vazul si auzul: teatrul, baletul, poezia recitata cu voce tare. Mai exista însa si alte doua simturi, poate tot atât de aducatoare de emotii, nostalgii, chiar furtuni sufletesti si acestea sunt simtul mirosului si cel al tuseului. N-am vazut multe arte care sa se adreseze acestor doua simturi. Poate tocmai pentru ca ne sunt solicitate de natura însasi, ele nu si-au mai gasit loc în arta.
Tuseul, pe care sculptorul îl are în sânge si prin care îsi începe de fapt cautarile, e folosit la creatia artistica, dar nu si la receptionarea ei din simplul motiv ca atingerea exponatelor la galeriile de arta este interzisa. Îndraznesc sa cred ca tuseul este si un “auxiliar” al iubitorilor de literatura, afirmatie desigur aplicabila doar în cazul iubitorilor de carti reale si nu virtuale.
Dar mirosul? Apare el în vreo arta? Chiar în cadrul celor mai sofisticate si specializate expozitii de aranjamente florale, mirosul nu intra în joc. Se cauta combinatiile de culori si forme. Si totusi mirosul participa activ la viata fiecaruia si este pastrat adânc în memoria noastra. Si poate tocmai pentru ca intensitatea emotiilor produse de el e puternica si durabila, asemanatoare emotiilor provocate de arta, el nu apare decât în elementele naturii, fiind “neglijat” de domeniul artistic. Cât despre noi, cei plecati mai recent sau mai de mult din locul natal, tânjim dupa fiecare frântura de miros care ne-a acompaniat viata anterioara.
Canada are mirosuri diferite de cele din România. Acolo, departe, ele erau în general bine definite si inconfundabile, ca de exemplu cel al Craciunului, un amestec de brad, rasina si ceara topita. Aici, în tara cu întinderi infinite, mirosurile sunt palide, nepatrunzatoare, confundabile. Nu o data am i-am auzit pe prietenii mei spunând: trebuie sa avem de Craciun brad natural si sa facem sarmale în foi de varza ca sa miroasa a Craciunul nostru de acasa. Iar recent, un coleg de origina greceasca mi-a spus: nevasta mea face cozonaci de casa de Pasti, chit ca-i multa munca, dar aroma si mirosul care se produce în casa când punem la copt cozonacii sunt pentru noi mai importante chiar decât cozonacul în sine.
De câte ori nu ne-am trezit fie într-un ascensor, fie într-un tren sau autobuz si nu ne-a trecut pe la nas o boare, un miros nedefinit care ne-a aruncat deodata cu multi ani în urma! Sunt o multime de mirosuri carora, desi nu le dam atentie, intra pe nesimtite în viata noastra, iar când nu le avem ni se face dor de ele. Mi-a atras atentia remarca unui respectat personaj al comunitatii românesti din Toronto pe care l-am auzit într-o seara spunându-le celor din jur: “Stiti ce am gasit? Un loc cu un autentic miros de cofetarie”. Mi-am întrerupt brusc conversatia pe care o aveam cu alti invitati la acea serata si m-am repezit sa aflu amanunte espre acel loc. Acuma stiu si eu unde este locul cu pricina.
Sa fim oare cu totii niste Nastratini Hogea? Nu cred. Sunt convinsa ca si Canadienii sunt legati de mirosuri, ca orice om. Altfel nu mi-as explica bucuria lor nemasurata si excitatia lor exagerata la ideea de a face un barbecue. Ar fi de mirare ca gustul hamburgerilor sa fie unicul deliciu care-i bucura, cred ca mirosul este în fapt elementul esential care le produce frenezia.
Nici florile n-au în Canada mirosul celor stiute din România. Freziile, trandafirii, liliacul, zambilele si crinii au mirosul cunoscut, dar mult mai timid si neconvingator.
Revenind însa la teii mei, am umblat prin lume ca sa-i caut, dar nu i-am gasit niciunde. La Paris, în gradina palatului Regal sunt niste tei mirositori si frumosi, dar nu ca cei de unde m-am nascut. La Montreal nu erau aproape de loc, iar aici, la Toronto, am gasit câtiva pomi de tei, dar florile lor sunt anemice si nemirositoare. De aceea, ratacesc printre imaginile copilariei mele, ating în gând trunchiurile scortoase ale teilor de pe strada mea si ma-mbat cu mirosul lor caci nimic, nicaieri, nu e ca acolo, departe si de mult, unde, în luna mai, un cer galben de flori de tei se desfasura de-asupra capetelor noastre, dând soarelui o stralucire aparte si strecurând în inimi generozitate si iubire.
|
Veronica Pavel- Toronto 5/5/2003 |
Contact: |
|
|
