TABLOURI DE ALTADATA -
Unele amanunte neansemnate in aparenta surprind viata in substanta ei si nu aratarile conventionale.
Din conul de umbra al indepartatelor amintiri, rasar ca o blanda lumina imagini, intamplari, sau obiceiuri despre care nici nu mai stiam ca au existat, atat se afundasera in negura timpului si atat de tare le spulberase vartejul evenimentelor lungului sir de ani prin care am strabatut. Acum cand rosturile vietii sunt implinite, atata cat s-a putut, am timp sa deapan caierul amintirilor. Un eveniment, o intamplare, o sarbatoare cu obiceiurile si traditiile ei, nu de putine ori un amanunt in aparenta neansemnat, uneori chiar numai un singur cuvant rostit intr-un anume fel sau intr-un anume context pot avea darul unei cortine care se ridica incet. Pe scena apare doar un semiintuneric si incepe sa prinda contur, sa se lumineze si sa devina viata in miscare cine stie ce imagini demult uitate. Pe scena e viata adevarata si eu sunt acolo.
Acum se apropie Sfintele Pasti. Sarbatoare mare cu multe obiceiuri si traditii. Lung sir. Sarbatoarea Invierii Domnului dar si a reanvierii naturii si a omului.
Sirul acesta lung isi are debutul in seara de LASATA SECULUI, urmeaza zilele de POST apoi FLORIILE, SAPTAMANA PATIMILOR cu DENIILE, zilele de PASTI, duminica TOMII si se incheie cu apoi INALTAREA. Fiecare din ele cu incarcatutura de obiceiuri si traditii.
In comuna mea natala, Tiganesti, comuna mare, asezata pe soseaua dintre Alexandria si Zimnicea, in partea cea mai de sud a tarii, in judetul Teleorman, ca in toate localitatile tarii, erau multe obiceiuri ale acestor sarbatori, unele ca ale majoritatii populatiei tarii, altele locale.
Dintre amintirile pe care le uitasem "definitiv", mi-au venit in minte mai din afundul zarilor, doua tablouri, unul desfasurat la LASATA SECULUI, cum spun localnicii si unul in zilele de PASTI.
In seara de LASATA SECULUI, la noi era obiceiul ca finii sa mearga cu plocon la nasi. Cum se insera si terminau de hranit si adapat animalele, oamenii se pregateau, fie sa plece cu ploconul, fie sa primeasca pe cei ce vin cu plocon. Imbracati in haine de sarbatoare, cu ploconul frumos aranjat, porneau la nasi. Parca ii vad intrand pe poarta in curtea casei noastre. El, mergand apasat si tacticos, dand importanta evenimentului, merge inaintea femeii cam cu doi pasi. In mana tine damigeana de vin " zaibar", cum ii spuneam noi sau poate vin din vita "americana". Fata ii e plina de importanta, dar si de deplin respect pentru nasi. Femeia, la doi pasi in urma lui, umbla sfios, abia calca, semn ca da respect nasilor, dar si sotului. Obiceiul acesta de a merge femeia in urma barbatului este imprumutat de la bulgari de care ne aflam la scurta distanta. Gestul avea semnificatia : femeia trebuie sa dea repect "omului" ei fiindca e "cruce de barbat". Femeia purta in mana o legatura. Era o fata de masa alba, cusuta cu frumoase flori. Era innodata in cele patru colturi pentru a putea cara o tava in care se afla o curca, sau poate gasca, pusa pe cartofi sau varza si coapte in testul taranesc, pe vatra arsa cu paie. Avea acolo si o paine coapta si ea in test, direct pe vatra. Ajungeau la noi calde si mirosind imbatator. Imi placea sa ii privesc cu cata grija se imbracau. Nu aveau costume nationale ca in alte zone ale tarii, dar oamenii aveau totusi ceva specific in imbracaminte. Imi placea mai ales sa privesc "ciumberul", basmaua neagra cu care fina isi imbrobodea capul. Avea legatura "in floare", o anume intorsatura facuta in partea stanga a capului, semn ca era maritata. Era asa de frumos ticluita aceasta intorsatura, numita floare, si atat de meticulos facuta, incat iti atragea atentia imediat. Semn de cochetarie feminina ce n-a disparut de la Eva pana in zilele noastre. Imi placea sa trag in nari mirosul hainelor lor. Erau spalate numai cu apa de ploaie, cu sapun facut in casa, uscate in bataia vantului, fara sa le calce, intinse doar cu mana si pastrate in "odaia mare", impaturite frumos . Peste ele presarau flori de iasomie, de levantica sau de busuioc. Dar de cele mai multe ori , hainele lor miroseau a pamant revan.
La masa, abia se atingeau de mancare, era semn de respect pentru nasi. Daca s-ar fi indopat cu mancare, era un fel de stirbire a acestei prezente a lor. Femeia mai mult tacea, iar barbatul vorbea mai mult cu tata doar cand era sigur ca e randul la vorbit. Isi cantarea bine cuvintele, dandu-le greutate.
In tot timpul sederii lor la noi, parca aveau aerul ca iarasi se afla in fata altarului la cununie, cu nasii alaturi.
Asa ii vad si acum cu ochii mintii, ca o icoana a altor vremuri.
Un tablou care a inviat si el in mintea mea din indepartatele zile ale copilariei mele si care se desfasura in prima zi a Invierii, era tabloul lautarilor.
La ora 13 cand luam masa, de cele mai multe ori in curte, caci primavara e timpurie in aceasta zona a tarii, auzeam poarta deschizandu-se. Intrau lautarii. De la poarta atacau un frumos si dinamic mars. Aveam doi caini , Bizon si Lola si doua pisici, blande animale. Il conduceau pe tata pana la poarta cand pleca cu bicicleta si cand simteau ca vine acasa il asteptau la poarta , il inconjurau si mergeau cu coada in sus, frecandu-se de picioarele lui. Acum erau tot in prejma tatalui, stand pe cozi, cu ochii la bunatati din care tata le facea parte si lor. Cand auzeau muzica rasunand neasteptat, faceau un salt in aer si fugeau intr-o goana nebuna pana in fundul curtii unde se ascundeau si de unde ne priveau cu ochi plini de nedumerire.
Lautarii erau din Alexandria si nu erau niste scarta-scarta pe vioara. Ei ne cantau la baluri si chermeze, la nunti si la evenimentele mai insemnate ale orasului Alexandria. Ei aveau in repertoriu valsuri vieneze care erau foarte gustate in acea perioada; interpretau Rapsodiile lui Enescu, horele lui Grigoras Dinicu, arii din operete interpretate si vocal, dar si Ciocarlia sau cantecele din repertoriul Mariei Tanase. Mai tarziu, cand devenisem "domnisoara" si mergeam la baluri, auzindu-i cum deschideau balul cu valsuri ametitoare care rasunau in sala mare luminata puternic de petromax, parca simteam ca lumea se duce de sub picioarele mele. In primele minute, vraja aceasta a muzicii lor ma facea cred ca plutesc intre cer si pamant.
Acesti lautari veneau de la Alexandria la Tiganesti in ziua de Pasti cu trasura. Aveau de strabatut 8 Km. Veneau sa cante unor familii mai deosebite. Tata era negustor de cereale cu destula faima in acea zona. Era un om care impunea, avea prestanta ,dar si carisma. Stia sa puna pret pe gesturi deosebite.
Imbracati frumos, nu chiar cu fracuri, dar in costume negre, cu tinuta de artisti care se respecta, isi cantau repertoriul alcatuit dupa preferintele fiecaruia, asa cum le cunosteu ei. Oamenii se cunosteu atunci mai bine,"Timpul avea rabdare" , era perioada interbelica, perioada de inflorire economoca si de stabilitate. Dupa valsurile vieneze, Rapsodiile si Hora Stacato, pentru mama, solistul incepea: "Cand saracul tatal meu, era tanar cum sunt eu..." Mama induiosata la amintirile din familie cand cantau frumos cu totii in cor, canta si ea aproape printre lacrimi asa cum canta in anii primei ei tinereti. Pentru tata mai cantau "Ramona" si romanta "Mandra mea de altadata". Dupa ce isi terminau repertoriul se pregateau de plecare. Mama le facea tratatii cu fel de fel de bunatati si tata le dadea bautura. Mancau si beau putin. Mama le punea ceva de mancare in niste pungi mari de hartie. Tata le dadea bani. Luau banii cu un gest plin de demnitate. Nu ii numara, nu se aplecau umil multumind si zambind slugarnic. Gestul lor era cel firesc. Oamenii din orasele mici aveau parca mai multa demnitate decat in orasele mari unde identitatea se pierde. In aceste orasele, ierarhia valorilor este mai riguroasa. Fiecare om ocupa un loc dupa merite si pentru a ramane in acel loc sau sa urce, trebuie sa lupte, altfel este impins la periferie. Aici nu te azvarle cate un val al vietii prea sus sau prea jos numai si numai la intamplare. Profesori, doctori, farmacisti, lautari, cojocari, croitori, indiferent de profesie in munca lor faceau totul desavarsit pana la arta.
De ce veneau acesti lautari atatia kilometri ca sa cante unor familii din Tiganesti? Sa fi primit ei atatia bani incat sa le merite deplasarea? Poate, caci si aici intervine demnitatea familiei onorata de ei, dar cred ca mai mult o faceau "de dragul artei", sau poate ca asa mostenisera din tata in fiu.
Dupa venirea comunismului nu i-am mai vazut. Erau alte vremuri acum. In aceste vremuri parintii mei erau napastuiti. Si incetul cu incetul, lautarii au intrat in umbra de unde nu au mai iesit pana mai de curand.
Acum tabloul lor imi este foarte viu in minte. Ii vad intrand pe poarta curtii noastre, vad fuga animalutelor noastre in fundul curtii la auzul marsului, ii vad si ii aud cantand, le vad gestul primirii banilor si apoi plecarea lor lasand in urma o liniste si dulce pace, vad animalutele revenind cu prudenta la locurile lor in jurul tatalui meu, o vad pe mama inca pe ganduri.
Uneori imagini neansemnate in aparenta surprind viata in subsanta ei si nu aratarile conventionale asa cum ar parea.
|
Elena Buica -Pickering 4/11/2003 |
Contact: |
|
|
