Caderea Pisicii -( roman in foileton on line )
Cartea intaia
"Nu-i pentru cin’ se pregateste"
FOC ŞI JOC AMEŢITOR
REVOLUŢIE ŞI CONTRAREVOLUŢIE
REVOLUŢIE
Revelaţia sinelui
1.
In sufrageria apartamentului stas de la etajul şapte, (două dormitoare, o sufragerie, două holuri şi o bucătărie plus baia dintre dormitoare), se insinua tensiunea de seară: pe ecranul televizorului licărea jocul de culori în bâzâitul spectacolului mamut ultra omagial – de data aceasta filmat în piaţa centrală a Craiovei. Prin transfocare portretul uriaş al preşedintelui, (secretar general, comandant suprem şi doctor în ştiinţe economice), acoperea clădirea consiliului popular, ( cum i se zicea primăriei ), în timp ce prin crăpătura uşii dinspre baie se infiltra în aţe subţiri aburul care se prefira în sufragerie. Uşa dinspre holul mic, fiind întredeschisă, permitea fâsâitului de la duş să acopere bâzâiala din televizor având sonorul dat foarte mic. Zgomotele monotone măreau starea de surescitare a celor doi locatari – Radu si Florica Pavelescu – care stăteau ca pe ghimpi în fotoliul fiecăruia într-o atitudine de încordare rece. Radu apăsa braţele pe rezemătoarele fotoliului gata să se ridica în vreme ce Florica, înfăşurată într-un pled, îşi ţinea mâinile sub barbă privind dincolo de ecranul televizorului cum se priveşte în gol. Cei doi bătrânei aşteptau să iasă fata de la baie, să pună masa de seară, să mănânce şi să se culce, (adică să se liniştească după ziua aceea de sfârşit de decembrie doborâţi: unul de tracasarea şi mai drăcească de la servici – fiindcă şefii şi cei de la partid intraseră în dardura – alta - ea – de certurile trase cu ţigăncile pe la cozi). Aşteptarea se prelungea şi nerăbdarea le da nişte furnicături prin mâini deoarece se vedeau obligaţi să vadă şi să asculte aceleaşi şi aceleaşi imagini şi cuvinte de ani şi ani. La bâzâit şi fâsâit se adăuga lălăiala Cristinei, obicei luat din copilărie să cânte în baie când făcea duş. Acum fredona un cântec în engleză, o imitaţie afonă a Dianei Ross. Mama a fost aceea care a dat sonorul televizorului şi mai încet dar apa şi fata nu puteau fi estompate. De altfel “zicăreala “ Cristinei - a ultimului copil rămas acasă – era suportată chiar cu plăcere. Surescitarea venea de la televizor dar şi de la ţăcănitul ceasului de masă aflat pe bufetul dintre fotolii, adică aproape de urechile lor care, după reducerea intensităţii sonorului, devenise obsedant; era apasarea timpului, a trecerii lui imanente, pe degeaba…Era ora opt şi jumătate seara când, după “telejurnicu” (telejurnalul în care se arătase cu pompă “treburile” din ziua aceea ale preşedintelui secretar general), se “da” obişnuitul spectacol omagial uriaş cu pionieri, utecişti, mineri şi militari, îmbrăcaţi de operetă, aliniaţi în fel şi chip să zică versuri şi cântece de slavă omului care a dus la “apogeu” partidul şi pe “noi culmi de progres şi civilizaţie” ţara. După ce au fost panoramaţi destul cei masaţi în mijlocul Craiovei a bubuit vocea de stentor a actorului Mircea Albulescu iar chipul lui a umplut ecranul până la amănuntul sprâncenelor lungi şi stufoase, zbârlite dinadins pentru a crea senzaţia de apotează în preamărirea fără perdea a ”marelui bărbat de la Carpaţi “. Chiar aşa tuna gura actorului, mare cât ecranul: “marele bărbat care“…ditiramba care nu s-a mai auzit pentru că Radu Pavelescu s-a şi ridicat în mâini întrebând contrariat, retoric :
- Cum dracu “mare”, domnule, când de-abia trece de un metru şi cincizeci şi cinci?!…
Era de acum în picioare, oprit în rama uşii holului ce ducea la bucătărie .
- A dracu’ a aruncat Florica o mână cu dispreţ spre ecran. Iar a apărut cuca asta lângă el! Savanta lu’ peşte… care nu stie nici o farfurie cum se spală !…
Din cauza agitaţiei cei doi n-au simţit când s-a oprit apa la duş iar Cristina a încetat să mai cânte: semn că terminase. Dar nici actorul lăudator n-a mai fost auzit deoarece Radu a zis repede, cu iritare:
- Florico, nu te supăra, opreşte naibi panarama aia de televizor că eu unul nu mai suport. Mă duc până jos la maşină să văd dacă am închis bine portbagajul.
- Du-te, Radule, l-a aprobat femeia ridicându-se greoi, că si io o să intru în bucătărie, să văd ce face fasolea aia: fierbe? Că-i pusă la foc de trei ceasuri, fi-i-ar bobu’ al dracului, că-i proastă glonţ !
- Să zici mersi că am apucat-o şi p-asta, a ţinut el să-i aminteasca, puţin lezat, că nu i se aprecia efortul statului pe la cozi. Cinci ore am încremenit la rând la Obor până am apucat-o.
Erau de acum amândoi în picioare în holul îngust de la intrare şi s-au ferit unul de altul, să nu se atingă, jenaţi de faptul că la aproape şaizeci de ani se simţeau bătrâni şi plictisiţi, hârşiţi de viaţa dusă fără rost. Tata s-a întors în sufragerie şi a scos televizorul din priză, (o modalitate de a prelungi viaţa întrerupătorului din aparat) iar mama a strigat de acolo fetei :
- Cristina, când ieşi dă uşa de perete la baie şi fă curent cu geamurile deschise de la dormitoare.
Mama s-a pierdut în bucătărie, înfăşurată în pled iar tata a mai zăbovit să vadă dacă fata a auzit ce i s-a spus. În clipa următoare uşa de la baie s-a deschis violent şi tata a îngheţat când de acolo a ieşit Cristina înaltă, ca el, înfăşurată într-un imens prosop de baie şi părul strâns într-un fel de turban făcut dintr-un prosop mai mic.
- Ce-aveţi, dragă, le-a imputat ea “tonul de comandă“. Sigur c-am sa aerisesc. Doar nu mai sunt o puştoaică neştiutoare!
- Bine, tată, bine … a îngânat tatăl încurcat şi vinovat că fusese surprins de fată uitându-se spre baie cu insisitenţă. Eu nu, s-a desculpat el stângaci arătând spre bucătărie; maică-ta!… O ştii cum e cu aerisitul…
Tata a dispărut repede la liftul de pe holul scării de unde i s-a văzut capul mare, leonin, cu păr sur şi ondulat. Cristina a căpătat putere din puterea lui, a deschis repede uşile dormitoarelor; mai întâi uşa dinspre balcon a dormitorului mare după care s-a întors în dormitorul mic unde, după deschiderea ferestrei de aici, a rămas în faţa oglinzii de la toaletă să se şteargă mai bine, să-şi usuce mai ales părul, să se pieptene, ca apoi să se îmbrace “deosebit” şi să se machieze pentru că pleca la “cineva” la o aniversare.
2
In câteva minute de confruntare cu sine însuşi în oglindă Cristina a descoperit că devenise alta: mai înaltă, mai puternică şi chiar mai dură. Îşi ştergea umerii şi braţele rotunde şi lungi, ca de sportivă, apostrofând aerul şi pe cineva care-i stăteau pe suflet: “Fir-ar mama lor, îşi zicea. Le dau moarte! “ Cu o continuare în subconştient pe care n-o rostea: “La grătar; în sânge!!!” Adică “ea" – cu trupul acela deosebit – se războia cu toţi aceia care o scârbiseră în primii douăzeci de ani ai vieţii. Către aceştia se repezea cu îndârjirea din lăuntru. “Pe nici unul n-am să-l iert !” Şi s-a înfipt cu sânii proeminenţi în apa oglinzii, într-o încordare “artistică”, de culturism. Asta însemna că hotărâse să-i facă praf pe duşmanii săi cu trupul acela viguros, de o feminitate aparte din care voinţa din străfunduri – a unei dispreţuite şi hulite - ridica o răzvrătită. Privirea de acvilă i-a fost atrasă de peria de pieptănat roşie în care era înfipt un pieptene mare, albastru. Peria roşie, pieptenele albastru… Culorile i-au răscolit imaginaţia: “Albastru libertăţii înfipt în roşul violenţei !”…Hm ! a exclamat sonor rămânând multe clipe nemişcată, să se contemple. Se afla în faţa unei mari hotărâri, în acea atitudune de pregătire pentru ceva capital şi definitiv: o respingere categorică – scurtă, tăioasă şi brutală – sau o aprobare pe loc, împotriva voinţei sau mai degrabă a sentimentelor, sau poate dintr-un sentiment puternic, unic, oprit până atunci de prejudecăţi şi o frică incertă, ţinut ascuns din cauza convenienţelor sau a neclarităţii şi eliberat acum într-o explozie florală.
- Da!… a zis înalt, cu o vibraţie din piept aproape dureroasă, apăsând dreapta peste pieptene, înfigându-l şi mai mult în perie. Cu o smucitură scurtă a capului şi-a ridicat privirea, apropiindu-şi faţa încet dar neiertător de oglindă, căutându-şi lumina ochilor, adâncul… “Mă duc! S-a ameninţat cu o hotărâre capitală. Imediat!,,, Că nu se mai poate!” Şi, cu voce tare, provocatoare:
- In definitiv pentru ce mai exist?!… Mai existăm?!?
Întrebarea s-a învârtit prin camera în formă de bici, ca un harapnic. Sunetele “x” şi “s” au şuierat ca din văzduh. Întreaga ei fiinţă era învăluită într-un aer de provocare, dens şi rebarbativ. Aruncase de pe ea prosoapele şi rămăsese aşa cum o născuse mama ei, mărunţica şi adunată în ea “coana Florica”, cum îi zicea liniar, pe care o iubea, deşi nu-i arăta niciodată. Cu mâna tot mai apăsată în pieptene începuse să se analizeze, (nu să se judece!) , pornind de la fruntea înaltă, bine boltită, albă şi luminoasă din care se ridica – prin sprâncene – un mare semn de întrebare către zări, prin arcuirea, acum, invoaltă a sprâncenelor dese, subţiri şi lungi, ca de egipteancă. A lăsat pieptrenele şi şi-a ridicat palmele să-şi cuprindă obrajii, apoi şi-a dus palmele mai sus, către tâmple să lase vederii trandafirii apăruţi în pomeţi după baie. A trecut tangenţial peste cerceii de aur în formă de margaretă, (primii la care se uita când se afla în faţa oglinzii). Acum n-a mai interesat-o deloc cerceii: ci ea, fiinţa ei, EA CEA ÎNTREAGĂ.
Când s-a liniştit a ingheţat “simţind” cât s-a facut de frumoasă. Era în punctul cel mai de sus al dezvoltări ei fizice. La douăzeci de ani trupul îi trecuse bine de un metru saptezeci şi, strălucind de sănătate, umpluse camera. Mai ales cu părul. Cum îi erau obrajii aşa-i devenise pielea de pe braţe, de pe umeri, de pe piept, de pe şoldurile rotunde, şi de pe coapsele lungi, toate trandafirii, de marmora rozalie, vie şi toate rotunde ca modelate de-o mână măiastră. Parcă pentru a mări şi mai mult senzaţia de grandios şi-a desfăcut părul din agrafe, a scuturat capul şi întreaga cameră a fost invăluită într-o horbotă de păr lung, răsfirat şi roşcat, ca o flacără rece şi metafizică. La oprirea valului de lumină trandafirie, dat de păr, şi-a strâns buzele de petale de bujor, până la sângeriu, apăsându-şi braţele, umerii, sânii proieminenţi într-o tristeţe inimaginabilă, ca în faţa sfârşitului inevitabil. Vedea, trăia, “simţea” frumuseţea ei, această valoare reală pe care o socotea inutilă. Dintr-un alt punct de vedere decât cel filozofic, al trecerii imanente, simţit doar la bătrâneţe. Pe ea o durea că se iroseşte într-un timp şi într-un loc unde omul, individul, nu are nici o valoare. Toţi erau socotiţi la fel. "Pentru ce ? a intrebat ea rece trupul din oglindă. Şi pentru cine ?”…
La ultima întrebare i-a apărut într-o fracţiune de secundă Cristi, prietenul ei, dar imediat imaginea a fost acoperită de chipul strâmb al şefei serviciului personal care şi în dimineaţa aceea a chemat-o iarăşi la ea să-i atragă atenţia că are comportări care “nu cadrează cu calitatea de utecist”. Ca acum când “duşmanul a scos iarăşi capul” ea umbla prin oraş prin locuri “dubioase” în loc să-şi “revizuiască atentudinea"…şi să treacă alături de tovarăşele ei din plutonul sanitar de la gărzi. “Nenorocita”! a apostrofat-o acum Cristina pentru că îndrăsnise să-i apară în apele clare ale oglinzii în faţa căreia se afla. Şi a revăzut-o grasă, bătrână, pungită de răutate, ochi puchinoşi, apoşi, de rusoaiacă, ochi de gheaţă, spionând-o din adâncul oglinzii. ”Şefa personalului,şi-a amintit ea acid, e aia de la cadre, pe deasupra şi tovarăşa din comitetul de partid, cu organizatoricu…S-a legat şi azi de cerceii mei şi de unghiile care sunt , pentru a nu-şi arăta faţiş ura faţă de înfăţişarea mea. Nu mă poate suferi, nenorocita, dar nici eu pe ea ! Niciodată !…În vecii vecilor !” Pentru a scăpa de starea aceea de revoltă, de inutilitate şi silă, Cristina şi-a mai învârtit odata horbota parului prin camera, să se usuce mai bine, lăsând să plutească în aer un val de aur cu miros de crizanteme venit de la şamponul folosit, primit de la o prietenă deja fugită în Franţa. Pentru inviorare şi-a apăsat palmele pe şoldurile superbe, le-a tras apăsat peste mijlocul nefiresc de subţire, continuând pe linia fină a torsului, rotunjindu-şi-le peste sâni, pe care i-a şi apăsat câteva secunde, urcând uşor pe gâtul de lebădă până a ajuns în păr pe care l-a ridicat spre tavan să se prefire pentru o mai grabnică uscare mărind în acest fel superbia trupului marmorean.
Mama – care venise încet, s-o cheme la masă – a rămas în rama uşii interzisă. Când fata s-a rotit să-şi ia rochia de pe scaun, flăcările părului i-au venit bătrânicii pe faţă, ameţind-o:
- Doamne, mamă, Cristino, că frumoasă te-ai mai facut!…Parcă mă văd pe mine la douazeci de ai…Ei, cui dracii măsi…Cum mai trece timpul !…a oftat femeia ducându-şi mâna la gură să nu plângă.
- Ei…a facut Cristina scurt în efortul punerii rochiei. Frumoasă…Şi la ce?…Cui foloseşte? Şi cu o mişcare febrilă a tras fermuarul în talia rochiei de-un verde veronez, primăvăratec, rămânând în faţa mamei şi a oglinzii într-o poză statică. Prezenţa mamei i-a dat o nouă pornire, aceea de reproş. Se simţea vinovată că exista , dar arunca acum vinovăţia şi mai mult pe cei care i-au dat viaţă.
“De ce nu le-o fi fost lor deajuns două fete? Se tot întreba cu cât înainta în vârstă. Ce le-am mai trebuit şi eu, a treia ?!”
- Îmbracă-te bine,mamă, să nu răceşti, s-a pomenit mama spunându-i ca atunci când era mică. Nu-i vreme de admiraţie goală pe ăsta. Şi cu mişcările ei aplecate şi întinse mama a şi ajuns la caloriferul din camera fetei pe care a pus dosul palmei spunând: Ia uite – caloriferele-s gheaţă !… De-am scăpa şi de iarna asta. Că de <ăla> nici vorbă !
- Iarna asta nici n-a început,măi mamă, tu nu observi? i-a răspuns Cristina liniar trăgându-şi cu eleganţă pe un picior ciorapul de la dres. Întârzie dinadins… Parcă aşteapta şi ea ceva.
- Aşteaptă pe naiba, a dat mama din cap negativ, sătulă de tot şi de toate, trecând tot aşa cu mişcări aplecate în holul mic. Ce s-aştepte ? a intrebat trăgând cu violenţă un prosop de pe sârma din holul de la baie. N-aşteaptă nimic, i s-a mai auzit gura prin sufragerie. Cu <ăştia>’n cârcă ne mâncăm amarul. Şi apoi de cincizeci şi opt de ani tot aşa vine şi ; pe nepregătite. Te culci într-o seară cu toamnă liniştită, prelungă şi cheală şi te scoli a doua zi cu pământul îmbrăcat în plapumă albă a iernii…Fie că-i în decembrie, fie că-i în ianuarie. De şi de frig; ca şi de <ăştia>, nu scăpăm niciodată.
- Nu se ştie că pământul, i-a răspuns fata de pe scăunelul de unde-şi trăgea ciorapul dresului pe al doilea picior. De pe unde bate vântu’, zicea biata mamaia, ţi-aminteşti?.
- Mai bine hai la masă că simt că pic de foame, i-a răspuns mama. Şi lasă . Că nu bate nici un fel de vânt care să aducă a niscai speranţă.
- Nu-l simţi matale, dar el este: ,mamă, !
- O fi da’ nu-ş cum naiba se face, doamne iartă-mă, că atunci când e sărăcie, atunci ai mânca mai mult. Nu te uiţi: alergăm cu toţii după mâncare, ca besmeticii. De nimic altceva nu mai avem timp. Şi când te uiţi în frigider, tot gol…Hai la masă.
- Mamă, ţi-am spus, a repetat Cristina un răspuns de mai devreme, eu nu mănânc…
- Ei da…s-a oprit mama în uşa sufrageriei ofensată. Am uitat: tu mănânci la . La mama nu mai e bună mâncarea. Apoi pe un ton de jelanie: Uite aşa se rup copii de părinţi !… Îi faci…- în ce chinuri, Doamne ! – te munceşti să-i creşti şi când se fac mari, când sunt scoşi din necaz, pun coada pe spinare şi te lasă mofluz, cu buza umflată şi ochii înecaţi în lacrimi…Din trei am rămas doar cu tine…Şi acum şi tu…
- Aşa o fi, măi mamă, s-a ridicat Cristina în picioare să-şi apese laba piciorului într-un pantof cu tocul înalt. Dar nu pentru asta mă duc acolo…Nu mănânc fiind că pur şi simplu nu mi-e foame. Ai uitat că am mâncat mai adineaori, când am venit de la servici.? Dând dovadă de mai multă întelegere mama a venit în uşa camerei să-şi privească ultima fiică până la capăt cum se pregăteşte să se ducă în lume, aşa cum le-a privit şi le-a urmărit şi pe celelalte. Simţindu-se asistată Cristina a ţinut să continuie: În ceea ce priveşte chestia cu mai bună, află că mama lui Cristi găteşte impecabil şi pregăteşte nişte mese…Nu ştiu, domnule, de unde şi cum face rost că – pe lipsurile astea cumplite – ea ne pune pe masă până şi icre negre şi foarte des salam de Sibiu…Nu mai vorbesc de piftia ei care este albă şi transparentă ca sticla iar dulciurile…o nebunie ! Face, măi mamă, nişte alea aşa supraetajate, din cocă de pandişpan şi crčme roz, galbene, verzi şi roşii, mă rog, o încântare a ochiului şi-o topire în gură de mănânci de mori…
- Ei da, a aprobat mama ironic, aici la mine nu mai e nimica bun…
- Auzi mamă, s-a oprit Cristina cu mâinile în păr, pentru înfigerea unei agrafe, de ce manii pe Dumnezeu ? … Eu cred că mâncare mai buna ca mama mea nu face nimeni pe lumea asta… Aşa cred toţi copii. Eu spuneam acum, aci, ca mama lui Cristi se pricepe la chestii de-astea de petrecere şi mai ales că . Asta vream să scot eu în evidenţă: că , ceea ce alţii n-au mai văzut a-hat de când !
- Bine,mamă, a admis bătrânica neconvinsă, dacă tu zici că nu-ţi mai e foame, eu cu taică-tu mâncăm.
- Da; foarte bine, a aprobat Cristina mulţumită că mama o lasă să-şi continuie în linişte pregătirea de plecare la .
Pe când îşi contura ochii cu creionul dermatograf o nouă strângere de inima – venind din sentimentul inutilităţii – a făcut-o să se întoarcă la întrebările despre sine, întrebări existenţiale care nu-i mai dădeau pace. “Bine domnule după zece ani de la venirea pe lume a Vioricăi de ce a mai fost nevoie şi de mine? A…Cică , apăruse tâmpitul decret al întreruperilor de sarcină. Mă rog, dar femeile găsesc ele remediu repede la chestia asta. Chiar mama mi-a spus că pentru ca să nu mai rămână, femeile foloseau bicarbonat, vitamina C şi alte şiretlicuri. Să fim însă serioşi şi să recunoaştem că această <încercare> după zece ani a fost ceva deliberat. Tata a ţinut cu tot dinadinsul să aibe şi un băiat. Băiat !…Hm!… Nu i-au ajuns cele două “prune călcate”, cum le zicea tataia celor două. Şi – hodoronc tronc – a treia tot “o prună”.Aşa dar eu n-am fost nici un pic dorită: sunt un accident ! , cum ni se zice în derâdere dar şi cu mânie. Ei las’ să vadă ei pe dracu de la decreţei ! Pentru că n-am fost băiat de aceea n-au insistat să merg şi la facultate. De aceea, după amărâtul ăla de liceu, hai, fata, la fabrică să te facem frezoriţă ! Că e meserie mai de…fete. Sanchi…Deşi am ieşit mai înaltă şi mai frumoasă decât celelalte, mama tot lor le-a dat mai mult; de-a golit casa…Ce fac eu pe lumea asta?…De ce mai exist?…Dimineţile – pierdere de vreme la fabrică, (cică “fac socialismul”), după amiezele…lălăială cu…”gasca”…(fetele de pe scară)…noaptea – somn chinuit – niciodată cât mi-ar trebui…A doua zi iar de la capăt: fuga nebuneşte prin autobuze şi tramvaie – ticsite de alde ăştia ca mine – până intrăm cu turma în…fabrici şi uzine…Aici…”păru’ strâns în băsmăluţa, to’a’răşa !” Trupul înfăşurat în halatul ăla soios, şlapi în picioare şi…taie, fata, la slituri şi degajări în şuruburi şi piuliţe…Frezoriţa! Muncitoare, deh...Om de bază….Stâlpul societăţii…Sta-le-ar stâlpul la cap! vorba mamaiei. Clasa conducătoare . Eu sunt proprietar, eu producător şi tot eu…beneficiar!…Vorba ţiganului dat afară, ce se întreba cu foaia de lichidare în mână: “Dacă io îs astea trei, cine benga-i al patrulea care mi-a desfăcut contractu’ dă munca?!”… vorba lui tataia, cine o fi născocit şi minciuna asta?>…Proprietar, auzi…Eu?!…Aici unde directorul şi secretarul de partid taie şi spânzură!…Da’…pân’aici!!!…Bine zice Dragoş că Europa de est se clatină…S-a tras firul ţesăturii mincinoase de către Solidaritatea din Polonia…Care s-a deşirat până-n Ungaria şi Ceahoslovacia…Curând ajunge şi se rupe nodul şi la noi…Staţi numai…” La sfârşitul acestor gânduri Cristina şi-a mai pus un plovăr uşor pe ea, şi-a tras mantoul pe mâini apoi şi-a aşezat pălăriuţa pe-o sprânceană, pălăriuţa ei violetă ca şi fularul de mătase. Se grăbea să ajungă acolo unde se punea primul pas în organizarea tineretului pentru a ieşi în stradă. La trecerea prin holul de la ieşire le-a zis părinţilor, “închişi” în bucătărie la cina de seară
- Pa…mamă…La revedere, tată…Am zburat!…Vin pe la…Când o fi atunci oi veni…Nu vă faceţi griji; ştie fata voastră ce-are de facut.
Mama şi tata au ieşit repede în uşa bucătăriei să vadă cum arată fata lor îmbrăcată de petrecere. Era ziua de naştere a prietenului ei şi se ducea să o serbeze.
- La revedere, mamă, drum bun, i-a urat mama cu dumicatul de pâine încă neînghiţit.
- Petrecere frumoasă, tată…a adaogat tata, ştergându-se la gură de zeama de fasole…
… La întoarcerea în bucătăriei cei doi locatari bătrâiori din apartamentul l48 au văzut căzând de la etajele superioare ceva roşu, care se învârtea în aer. Mama a dat fuga la geam să vadă ce cade jos, în iarba spaţiului verde.
- O pisică, Radule…şi-a “informat” coana Florica bărbatul. Cred că-i aia roşie, a lui Tudorancea - securistul de la nouă.…A dracului - a căzut în picioare şi… uite… a luat-o la fugă…
- Dă-o dracului, a aruncat tata mâna în aer s-o alunge din ochii lui. Aşa cad ele – numai în picioare.!
Mama s-a aşezat greoi la locul ei pe scaun, făcându-şi semnul crucii, zicând:
- Io crez, Radule, că ăsta-i un semn de la Dumnezeu…
- O fi , Florico…Fiindcă tare mai avem nevoie şi de semne.
N.R. Cei ce doresc sa sprijine tiparirea acestui Roman pot trimite un email la rsuciu1635@rogers.com
|
Prof. Traian Badulescu 4/6/2003 |
Contact: |
|
|
