Lupii - (Fragment din romanul în lucru ,, Femeie în faţa lui Dumnezeu")
Repetă chemarea cu sforţări uriase, scoţând pe gâtlejul acela sclerozat de nefolosinţă, strigătul de chemare la supunere necondiţionată.
Se iviră din ceaţă, primele haite; unele sătule după vânătoarea din toiul nopţii trecute, altele flămânde si îndărătnice ca apa care nu se lasă zăgăzuită de nimeni. Apoi, lupii singuratici, bătrânii cu canini înfipţi în jugulara amintirilor de altădată, dar care, nici ei nu s ar fi dat înapoi de un ospăţ cu carne caldă si moale…
Ultimul sosit era o lupoaică foarte frumoasă, radiind de minunea nasterii căreia i făcuse singură faţă. Abia se îndurase să si lase puii singuri în cotlonul din stâncă si să răspundă intereselor acelei făpturi, care nu avea nici colţi, nici blană, nici măcar gheare, doar… izul acela iute acru al vesmintelor, si în faţa căruia, ei, cei mai puternici, adevăraţii stăpâni ai pădurii se închinau, îsi duceau până la capăt gestul de supunere oarbă, asa cum le fusese transmis din vechime.
Lehuza îsi purta trupul sui cu mândrie făţisă, lăsând la vedere ţâţele drepte si ugerele grele. Avea urechi mici si ascuţite, ochii apropiaţi unu n altul si un miros fin, de… strănuta întruna. Lăsa să se înţeleagă doar, că se supunea ritualului dar si că, stia, simţea că i rost de hrană vie la doar o alergătură, acolo, lângă viroagă. Se atinse ca în treacăt, de bărbatul în care sângele se porni pe dată să fiarbă.
El îi prinse coada, apoi soldurile rotunde, greabănul, gâtul cambrat ca la femeia frumoasă. Dezmierdă în nestire fără să aleagă, până ajunse cu sfârcul degetelor la pântecele în care se plăsmuise minunea vieţii. Ai fi putut jura, că ea, lupoaica aia vicleană, îl juca pe Mutu pe degete.
Femela avea pleoapele grele, mârâia moale, se topea sub înfrigurarea aceea nemaintâlnită si care unea cu blestem de moarte două specii evident, sublunare.
Si, lucrurile ar fi scăpat de sub control sigur, dacă Mutu nu si ar fi amintit la timp, că el era acolo Stăpânul.
O dovedi, lovind-o pe femela superbă peste gura, din care limba i scăpă gata retezată si picurând bale amestecate în sânge, pe omătul reavăn.
Mutu nu se opri, o snopi, o umili sub ochii haitelor străine si defel indiferente la ce avea să se întâmple cu rostul lor de acolo înainte.
Masculii în putere îsi ridicară perii suri în coamă, scoteau colţii la omul las si cu care nu mai voiau să facă pace, să meargă mai departe prin veacuri de pustietate.
Atunci apăru pe cerul de deasupra tuturor, zăganul,- se alinie cu umbra peste soare, schiţă semn numai de iniţiaţi cunoscut, apoi dispăru în aerul străveziu ca fulgul de păpădie.
Se lăsase linistea densă, în care numai clănţănitul de colţi loviţi unul în altul, se auzea ca venind din toate părţile.
Omul scăpă un răget de durere mortală si, pentru prima dată de când trăia departe de oameni, căută si scoase din traistă prâsnelul si cremenea amnarului. Apoi si iasca. Lovi una-n alta!
Scânteia se iţi ca dintr-un fulger în miniatură si apoi, un firicel de fum alb năvăli,- jarul se înteţi, deveni suficient de aprig ca să aprindă cele câteva vreascuri uscate, aduse acolo, în creier de munte de stihii, nu de oameni.
Miraţi, nu speriaţi, lupii se ridicară brusc pe picioare; colo, niste organisme programate genetic să se hrănească cu carne si sânge chiar dacă le era sau nu le era foame.
Mutu privi fiarele triumfător aproape si, cu jarul cărat direct în podul palmei lui răpănoase, delimită cercul magic, de jur împrejur, închizând în semn si animalul sălbatic si omul, care era din ce în ce mai nesigur pe situaţie.
Lor, fiarelor, nu era nevoie ca gângavul să le vorbească. Animalele înţelegeau cu cine trebuiau să se pună si cu cine nu, pe acel capăt de lume cu nebănuite dinafară, cutume.
|
Melania Cuc 4/9/2007 |
Contact: |
|
|
