PE TEME DE EDUCATIE ( XII ) - DESPRE CARACTER
Studiul personalitătii umane constituie un important capitol al psihologiei generale si are în vedere trăsăturile care-i deosebesc pe indivizi între ei. Definirea personalitătii priveste omul, persoana sub aspectul dezvoltării depline si unitare a însusirilor sale spirituale si al unitătii rolurilor sale sociale. Între trăsăturile personalitătii se pot considera mentalitătile, interesele, motivatiile, idealurile de viată, convingerile elemente la care ne-am referit anterior în articolele publicate la rubrica noastră. Principalele trăsături ale personalitătii tratate ca atare sunt, însă, temperamentul, aptitudinile cu corolarul ce reprezintă acceptia lor la nivelul cel mai înalt talentul, precum si, mai ales, caracterul.
Dacă temperamentul poate influenta întru câtva aprecierile ce se fac asupra unui individ, fără a conditiona valoarea acestuia în societate, dacă aptitudinile si talentul dau valoare omului, dar se bazează în bună măsură pe predispozitii (elemente înnăscute ale psihicului), fiind proprii unor categorii de privilegiati, caracterul conditionează prin excelentă valoarea oricărui individ în societate. Caracterul este ansamblul de însușiri psihice esențiale și stabile ale unei persoane, care își pun amprenta pe felul său de a se comporta și dobândesc o apreciere morală pozitivă sau negativă. Mai simplu, caracterul este maniera de a simți și acționa proprie oricărei persoane.
Caracterul fiecărui om are în vedere atitudinea acestuia față de societate (civismul, patriotismul, sentimentul datoriei, spiritul justițiar), față de alți oameni (altruismul, umanismul, prețuirea, înțelegerea și ajutorarea aproapelui, buna cuviință), față de sine însuși (modestia, obiectivitatea, capacitatea de autoanaliză și autoapreciere), atitudinea față de muncă (hărnicia, spiritul de răspundere, profesionalismul, punctualitatea), față de diferitele domenii de cunoaștere și acțiune (interesul, curiozitatea, folosirea judicioasă a timpului liber). Se mai poate vorbi despre trăsături morale de caracter (cinstea, probitatea, loialitatea, consecvența, promptitudinea) și despre trăsături de voință și caracter (curajul, fermitatea, perseverența, înfrânarea).
Prin caracter, omul se afirmă ca o ființă superioară, este o individualitate conștientă. Curajul, gândirea, conștiința scopului sunt elemente care determină personalitatea umană. Dar caracterul nu se formează apriori. Oamenii și cu deosebire copiii și tinerii în perioadele formării și desăvârșirii caracterului au nevoie de modele. Sunt numeroase modelele pozitive, reale, din orice domeniu de activitate dar, din păcate, tinerii pot urma și modele negative. Pe de altă parte, calitățile reale sunt mimate uneori sau sunt înțelese într-o formă alterată. Impertinența este luată drept curaj, sustragerea de la îndatoririle sociale, de la colaborare și aport în acțiuni benefice benevole apare pentru unii ca semn de superioritate și prilej de manifestare a disprețului pentru fraieri. Uneori contează, în adoptarea modelelor, imaginea confecționată cu tupeu și inducere în eroare și nu spiritul cultivat cu stăruință, cu perseverență. Viața adevăratelor modele este plină, de cele mai multe ori, de sacrificii, renunțări, privațiuni, neoferind, la prima vedere, elemente senzaționale, spectaculoase. Aceste lucruri ar trebui oferite de către părinți, de către educatori în general, inclusiv de către mijloacele mass-media copiilor, adolescenților și tinerilor.
În familie, modelul părinților participă la structurarea unor înalte idealuri morale la copii.În casa părintească invață copilul ce înseamnă cinstea, corectitudinea, onoarea. Pentru copiii mai mici, părinții sunt primele modele de urmat. De aceea, ei, părinții, trebuie să fie atenți cum se comportă, ce și cum vorbesc în prezența copiilor, ce opinii își exprimă. Când sosesc acasă după o zi de lucru, nu trebuie să-și afișeze nemulțumirea fie în legătură cu greutățile de la serviciu, fie privind traficul rutier aglomerat, nu trebuie să bârfească sau să-și manifeste invidia față de alții. Copilul va trebui să învețe din familie să nu mintă, să nu fie prefăcut, să se rețină de la anumite lucruri, să nu fie egoist, să ofere și altor copii jucăriile lui sau dulciuri din cele primite de el, să fie sociabil, să nu creadă că totul i se cuvine. Mai târziu, la vârstele școlare mică și mijlocie, părinții pot să angajeze discuții, adevărate convorbiri etice cu copiii, să comenteze fapte din experiența comună și să prezinte exemple demne de urmat. Când copiii ajung la vârsta adolescenței, părinții vor manifesta aceeași probitate în relațiile intrafamiliale, realizând o educație de însoțire, de îndrumare din expectativă a preocupărilor copiilor care tind acum spre autonomie. Cu mult tact, încurajându-se elementele pozitive din comportamentul adolescentilor, se vor combate tendințele de delăsare, de superficialitate în studiu, de nesinceritate, ipocrizie și teribilism, de asociere cu tineri care-i pot influența negativ.
Se va încuraja folosirea timpului liber în mod plăcut și util, respectându-se și preferințele copiilor. În acest fel, adolescenții vor fi pregătiți și caracterial pentru alegerea unui drum în viață și pentru întemeierea propriei familii în perspectivă.
|
Profesor Silvestru Moraru - Toronto 4/4/2003 |
Contact: |
|
|
