NICHITA STANESCU SI SENTIMENTUL NATIONAL
"Ca tot ce-i romanesc nu piere"
Principalul criteriu de apreciere a unui scriitor este specificul national care transpare din opera sa. Acest adevar indubitabil a fost invocat de primul nostru mare critic literar Titu Maiorescu atunci cand a cerut creatorilor "sa fim nationali cu fata spre universalitate".
Dintre poetii nostri, unanimi recunoscuti prin originalitatea felului personal de a ne surprinde simtirea noastra specifica, doi sunt cei a caror intreaga opera au la baza sentimentul national exprimat simplu, direct si magistral.
Primul este, - fara doar si poate,- botoseneanul Mihai Eminescu iar ce al doilea prahoveanul Nichita Stanescu.
Prin "Sara pe deal", prin "Doina", prin "Ce-ti doresc eu tie dulce Romanie", prin "Scrisoarea III-a" si nu numai , Eminescu este romanesc din cap pana-n picioare. Prin "Limba Romana", prin "Doina", prin "Era luna lui Martie", prin "A venit toamna" si n u numai, Nichita Stenescu a ramas romanul care, printr-un limbaj simplu, modern, adesea criptic, dar profund a stiut sa ne faca a nu uita ca inainte de toate suntem romani.
Daca primul a aparut intr-un moment de efervescenta nationala, cand se trezise puternic sentimentul romanesc in intreaga intelectualitate, unita si constienta de rolul ei in ridicarea Neamului spre simtire si unitate nationala, cel de al doilea a fost nevoit sa strabata cea mai antinationala perioada a Istoriei noastre cand internationalismul proletar inabusise complet specificul national.
Prin Nichita Stanescu ne aflam in fata unui caz unic de poet, - om public,- care si-a pastrat, - ca si taranii nostri autentici,- credinta si simtirea in fata showdown-ului agresiv si neiertator al indoctrinarii materialist-atee.
Importanta si maretia sa consta prin opera sa, zisa intr-un limbaj aparte, unic, fara nici un fel de atingere de navala cuvintelor sforaitoare zise de sirenele realismului socialist, care pe multi i-a furat, le-a alterat gandirea si le-a compromis talentul.
La chemarile scelerate catre zgomot in afara si lauda a ceea ce trebuia vestejit, el a raspuns cu celebrul vers: "a fi e numai in esti"…la care adaoga apoi: "fiindul din esteul tau/ e ceea ce avem adevarat si greu"…Ne-a amintit astfel ca, inainte de orice, suntem noi, fiindul nostru personal fiindca "viata este o scurta absenta/ intre doua inexistente". Prin zicerile lui ne ridica sufletele la traire interioara, viata launtrica, (prin care s-a rezistat atat la Gherla cat si la Bukenwald) cand spune: "Infelice de noi / care ai nimanui nu suntem, / ci numai unul cate unul / este unul cate unul / si niciodata doi / din pricina virginala a mirarii"…Cat priveste, ceea ce se intampla in jurul lui, in zgomotul ditirambelor aduse dintr-un rasarit al biologismului vulgar, el a ramas degajat de realitatea falsa, zicand in poezia "Doina": "Cam ma mir / de Cantemir,,,/ De Nastasa / nici ca-mi pasa,/ de Nichita / nici atata…/ Iar de codrul verde / inima-mi in piept e!" Marturisind mai departe ca: "Eu niciodata nu pot sa ascund / cuvantul traversat de gand…/ Si mut de-as fi, si orb de-as fi / n-am sa-l ascund pe rosu dupa gri…/ Nici rasaritul eu n-am sa-l ascund, / nici inserarea…/ De-apururea copil si cascaund / ma-mbratisez cu zarea"…
In orele lui de liniste si meditatie, - pe care le-a avut foarte putine, - nota: "Ma gandesc de sapte ori odata / sa traiesc si alta data / ca niciodata"…
In legatura cu tendinta de evaziune, cu nevoia fizica de a fugi din opresiunea spiritului, ( pe care multi dintre dvs. ati gasit-o ca solutie personala), el zicea: "Daca pleci la drum lung / nu-ti lua mainele cu tine"…"Lasa-ti cerul cu stele la mata"…"Daca pleci la drum lung / nu smulge copacul din radacini…/ Daca pleci la drum lung / fa-te cuvant / si numai cuvant / daca pleci la drum lung"…
Era aici vointa celui care, - in ciuda aparentelor, - a simtit presiunea inteligentei negative asupra individului, gasind un limbaj aparte de a exprima ceva pe care simteam cu toti si nu puteam spune. Opera lui Nichita Stanescu este parabola unei trairi opresate care a stiut totusi sa se faca vazuta si simtita printr-o exprimare metaforica, uneori cu cheie, adica adevar sugerat si dus mai departe de inteligenta si gradul de simtire a fiecaruia…Daca ar fi trait ar fi vazut cu usurinta ca acea inteligenta negativa tine si astazi romanimea intr-un obroc fastuoas al ambiguitatii, uneori oniriste, a la Dumitru Tepeneag sau ziceri evazive a la George Cusnarencu ori fabulari de lumi abulice a la Mircea Cartarescu, care se pretind moderni in exprimare, dar de-o obedienta ideatica dezgustatoare, pentru care la un moment Nichita, - satul de ce vedea si ce auzea, - zice: "Mi s-a facut somn de aceasta lume / in care cuvintele tin loc de obiecte./ Mi s-a facut lene de soare si de lumina./ Mi-este grea raza care ma bate…/ De ce-om fi – nu stim. / De ce suntem condamnati la moarte - / nu stim. / Maine se va face ziua, / tot maine se va face seara…/ Nu m-a intrebat nimeni daca vreau sa ma nasc. / Tatal meu s-a iubit cu mama mea./ Ma uit lung la dragostea lor / si apoi ma prefac in cal, in arbore / si inca in cu totul si cu totul altceva"…
Dar nu uita o clipa ca el este din noi si prin noi si are "sufletul de floare de zapada", ca un clinchet, zicem noi, cu scuturari de fiinta, care pleaca din nou spre noi si suna si rasuna in colinde si in pluigusor, punandu-ne, prin ninsoare, intre realitate si vis. Era in plina iarna cand a spus: "Doinele…colindele de vara si colindele de toamna,/ muta ninsoarea in tristetea pierderii unui an…/ Colindele si doina spun despre noi / cu necuvinte / cuvintele noastre…/ Colindele incep cu leru-i ler iar doina cu frunza verde./ Colindele, ale tuturor pentru toti / si doinele ale unuia catre singurul, / nu sunt niciodata prilej de veselie / ci numai de incoronare cu frig"…
Marturisirea lui de credinta eu am gasit-o in proza, pe care am ordonat-o in versurile din poezia "Demnitatea de fiecare zi", inserata in volumul "De vorba cu Nichita", pe care l-am editat cu mare greutate in tara. O citam aici in intregime, drept incheiere a cuvantului nostru de inceput.
"Nimic nu este mult / cand este vorba de…/ viata noastra fundamentala…/ Starea noastra generala si sublima, / in deplina viteza a luminii, / luminandu-ne"…"Demintatea poate fi o amagire daca, / rau fiind nu se varsa in fluviul ei, / numit demnitatea natiunii / din istoria activa a tarii". "Urma nu scapa turma, / iar partea nu depaseste intregul / decat integrandu-se / intregului indivizibil" "Maretia tarii mele a devenit / scopul si pricina existentei mele". "Dragostea pentru om ca om / e samanta maretiei tarii mele". "Adevarata individualitate incepe / prin uitarea cifrei unu / dupa ce te-ai uluit de ea"…
Iata cu ce haina alba / de dimie, de panza-nalbita si de borangic / te-ai imbracat / mergand mandru / cu demnitatea de fiecare zi / prin Ploiesti,/ pe Calea Victoriei / pana la Struga / si la Viena, / adica…/ dincolo de limitele / spatiale si de timp, / fara sa stii ca ai lasat dara / unui model de demnitate / pentru nedemni.
|
Traian Badulescu – Suteanu in Toronto 3/20/2003 |
Contact: |
|
|