Locuri spirituale si orase din Romania - Mânăstirea “ ANTIM” si orasul
Acest sfânt Lăcaş, situat în centrul istoric al municipiului Bucureşti, pe strada Antim nr. 29, are 10 călugări, care duc o viaţă de obşte, păstoriţi de Arhimandritul Sofian Boghiu. Biserica mânăstirii “Antim”, cu hramul “Toţi Sfinţii”, a fost construită în anii 1713-1715, prin strădania Mitropolitului Antim Ivireanul, pe locul unei vechi biserici din lemn, atribuită paharnicului Staicu Merişanu. Intrarea în curtea mânăstirii se face prin poarta unui puternic turn-clopotniţă, căruia i s-au adăugat (în 1857-1860) patru turnuleţe pe colţuri. Biserica mânăstirii “Antim”, a cărei faţadă este precedată de un monumental pridvor deschis, sprijinit pe 10 coloane de piatră, cu capiteluri sculptate, aparţine, prin concepţie şi decoraţie, stilului brâncovenesc. Biserica a fost supusă unor ample lucrări de restaurare în anii 1860-1863, după planurile arhitectului austriac Schlater, perioadă în care a fost pictată la interior de către Petre Alexandrescu, unul dintre primii pictori de biserici, format la şcolile din Occidentul Europei. Ansamblul monahal a mai fost renovat în anii ‘50 ai secolului 20 prin grija Patriarhului Iustinian. Iconostasul bisericii este din piatră sculptată şi se presupune că este opera lui Antim Ivireanul, căruia, de altfel, i se atribuie şi realizarea uşii bisericii, bogat împodobită cu sculpturi. La această mânăstire a funcţionat, pentru scurtă vreme, o tipografie. După anul 1797 aici şi-a desfăşurat activitatea o şcoală de preoţi, după 1836 Seminarul Mitropoliei Ungro-Vlahiei, iar între 1840 şi 1864 Arhivele Statului (mutate în 1864 la mânăstirea Mihai Vodă). In 1912, în incinta mânăstirii s-a construit Palatul Sfântului Sinod, care a fost mutat din locul lui (în 1984), pe o distanţă de 25 m şi cu o rotire de 13 grade, pentru a nu fi demolat ca urmare a lucrărilor de sistematizare a centrului istoric al Capitalei, iniţiate de Nicole Ceauşescu. Mânăstirea Antim are un interesant muzeu de artă religioasă şi o expoziţie închinată vieţii şi activităţii Mitropolitului Antim Ivireanul. La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe Antim Ivireanul, el fiind înscris în calendar pe data de 27 septembrie (Sfântul Ierarh Antim Ivireanul).
Aiud - Alcatrazul României comuniste
Municipiul Aiud se află în partea central-vestică a României, în judeţul Alba, în zona Dealurilor Aiudului, la 260 m altitudine, pe dreapta văii Mureşului şi pe stânga râului Aiudu de Sus, la 30 km N de municipiul Alba Iulia. La 1 iulie 2001, Aiudul avea 28 623 locuitori (din care 14 159 de sex masculin şi 14 464 de sex feminin), repartizaţi pe o suprafaţă de circa 10 kmp, ceea ce reprezintă o densitate de 2 862 locuitori pe kmp. La recensământul din 7 ianuarie 1992, din totalul populaţiei, 78,12% erau români, 17,89% maghiari, 3,81% ţigani şi 0,18% germani. La Aiud există o staţie de cale ferată şi el este un important nod rutier pe şoseaua europeană E81. În Aiud funcţionează o întreprindere metalurgică şi una pentru construcţia de utilaje pentru industria metalurgică, precum şi fabrici de prelucrare a lemnului, de confecţii, de prefabricate din beton şi alimentare (preparate din carne şi lapte, bere, sucuri naturale, produse de panificaţie ş.a.). Aiudul este şi un important centru pomicol şi viticol. La Aiud au luat fiinţă, de-a lungul timpului, o serie de instituţii de învăţământ, social-culturale, de sănătate ş.a., printre care Colegiul Confesional “Bethlen” (în 1662), cu o bibliotecă ce dispune astăzi de numeroase cărţi rare, o tipografie (1763), Muzeul Ştiinţelor Naturii (1796, unul dintre cele mai vechi din ţară), numit “Raritatvm et rervm natvralivm Mvsevm” - Muzeul rarităţilor şi lucrurilor naturale), cu o bogată colecţie de fluturi şi păsări exotice, un spital (1878), Şcoala de Agricultură (1918), liceul “Titu Maiorescu “ (1921), astăzi Colegiul “ Avram Iancu”, Muzeul de Istorie şi Arheologie (1950), noul spital (1993) ş.a. De menţionat că unii dintre foştii elevi ai Liceului “Titu Maiorescu” s-au afirmat ulterior ca personalităţi de seamă, ca de pildă istoricul Ştefan Meteş, scriitorii Kovacs Gyorgy, Romulus Rusan, Ion Horea ş.a. La Aiud se află un penitenciar în care, în perioada comunistă, au suferit cumplit şi chiar au murit numeroase persoane întemniţate pe criterii politice, acesta fiind recunoscut ca unul dintre cele mai dure locuri de detenţie din ţară.
Istoric. În perimetrul municipiului Aiud au fost descoperite (1966-1973) vestigiile unor aşezări datând din Neolitic (mileniile 4-3 î.Hr.), din perioada de trecere de la Neolitic la Epoca bronzului (aparţinând Culturii Coţofeni, 2500-1800 î.Hr.), din Epoca mijlocie a bronzului (Cultura Wietenberg, secolele 16-13 î.Hr.), de la sfârşitul Epocii bronzului (Cultura Noua, secolele 14-12 î.Hr.) şi din Epoca fierului (Culturile Hallstatt, 1200-450|300 î.Hr., şi La Tčne, secolele 5-1 î.Hr.) în care s-au găsit două lame de spadă din fier, cuţite, suliţe, o brăţară, fibule şi inele din bronz, fragmente de vase din ceramică cenuşie etc. În 1971, săpăturile arheologice au scos la iveală un depozit de bronzuri (circa 1 500 de piese, cântărind în total 732 kg) datând din prima Epocă a fierului (Hallstatt). În secolele 2-3 d.Hr., în zona actualului oraş a existat o importantă aşezare civilă romană cu numele Brucla, în care au staţionat Legiunile romane a XIII-a, Gemina, şi a V-a , Macedonica. Aşezarea Aiud apare menţionată documentar, prima dată, la 7 noiembrie 1293, iar în 1203 în această zonă au fost colonizaţi saşi. La mijlocul secolului 14 Aiudul figura în documente ca aşezare fortificată, în 1462 a primit statut de oraş-târg, iar în 1658 a devenit pentru scurt timp centrul politico-administrativ al Comitatului Alba, ca urmare a distrugerii oraşului Alba Iulia de catre turci. Aiudul a suferit mari stricăciuni în urma invaziei tătarilor în 1241, a năvălirilor turco-tătare din 1658 şi 1659, a atacurilor armatelor habsburgice în 1704 şi 1717 ş.a. De-a lungul timpului, aşezarea a purtat mai multe denumiri: Ad- Anniam, Aegidiopolis, Strassburg am Mieresch, Enud, Villa Aegydi, Nagy Enyed ş.a. Între 1839 şi 1850 s-a numit Ajudu, apoi Ajud (până în 1854) şi după 1854 are denumirea actuală. Declarat municipiu de către Parlamentul României la 24 noiembrie 1994. În prezent, municipiul Aiud are în subordine administrativă 4 localităţi componente (Aiudul de Sus, menţionat documentar în 1332, Gâmbaş 1231, Măgina 1344, Păgida 1343) şi 6 sate: Ciumbrud (1220), Gârbova de Jos (1282), Gârbova de Sus (1505), Gârboviţa (1505), Sâncrai (1291), Ţifra (1913).
Monumente: Cetatea Aiud, de plan poligonal (construită în anii 1333-1334), are perimetrul de circa 350 m şi este întărită cu 8 turnuri de pază şi apărare (Turnurile blănarilor, măcelarilor, croitorilor, fierarilor, olarilor, cizmarilor, tăbăcarilor şi lăcătuşilor) şi ziduri groase de 1,3 m şi înalte de 8 m. În interiorul cetăţii se afla o biserica datând de la sfârşitul secolului 15 şi începutul secolului 16 (astăzi biserică reformată), construită în stil gotic transilvănean pe locul unei bazilici romanice care data din anul 1200. Turnul bisericii are 64 m înălţime şi este prevăzut cu metereze. Biserica a fost incendiată în 1601 de trupele austriece comandate de generalul Basta şi apoi în 1704 tot de armatele austiece. Biserica a fost restaurată în 1729, 1735 şi în anii 1965-1966. În 1961 turnul-clopotniţă a fost lovit de trăznet şi refăcut ulterior; Palatul principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen, datând din secolele 16-17, cu transformări baroce ulterioare, care astăzi adăposteşte Muzeul de Istorie; Monumentul “Calvarul Aiudului”, înalt de 18 m, ridicat în 1992 de către Asociaţia foştilor deţinuţi politici din România; Biserica romano-catolică şi Mânăstirea minorită (1728-1736), cu turn ridicat în 1896. În satul Gârboviţa se află biserica ortodoxă cu hramul “Naşterea Maicii Domnului” (sec. 14, cu picturi murale interioare din sec. 15), iar în localitatea componentă Măgina există biserica ortodoxă “Sfânta Treime” a fostei mânăstiri Măgina, datând din 1611.
Dan GHINEA, absolvent al Facultăţii de Geologie-Geografie a Universităţii Bucureşti, promoţia 1966, a lucrat mai întâi ca cercetător la Institutul de Pedologie (aprilie1967-mai 1969) şi apoi la Institutul de Meteorologie şi Hidrologie (iunie-decembrie 1969) din Bucureşti, iar între 22 decembrie 1969 şi 1 septembrie 2001 a fost redactor la Editura Enciclopedică din Bucureşti, de la care a plecat prin pensionare anticipată pentru a se stabili, împreună cu soţia sa, Eliza, în Canada, la Toronto, la familia fiicei lor. În timpul celor 32 de ani la Editura Enciclopedică, Dan Ghinea a contribuit, ca redactor şi ca autor al unor articole de geografie, la ediţiile I (1972), II (1978) şi III (1986) ale Micului Dicţionar Enciclopedic, apoi la Dicţionar Enciclopedic vol. I , literele A-C (1993), vol. II, D-G (1996), vol. III, H-K (1999), vol. IV, L-N (2001) şi în continuare colaborează, din Canada, la pregătirea volumelor V (O-R) şi VI (S-Z), precum şi la redactarea altor nenumărate lucrări monografice sau cu caracter enciclopedic.
Dan GHINEA este şi autorul mai multor lucrări enciclopedice, printre care: ROMANIA. Resorts and spas, Editura Enciclopedică, Bucharest, 1993; RUMANIA ‘95. Vision enciclopedica (capitolul de geografie), Editura Minerva, Bucarest, 1994; ROMÂNIA. Evoluţie în timp şi spaţiu. Album (în colaborare), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996; Localităţile din România. Dicţionar (în colaborare cu Eliza Ghinea), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000 şi Enciclopedia Geografică a României, ediţia I (în trei volume: vol. I 1996, vol. II 1997, vol. III 1998), Editura Enciclopedică, ediţia a II-a (într-un singur volum), Editura Enciclopedică, Bucureşti 2000 şi ediţia a III-a (un volum), Editura Enciclopedică 2002.
ENCICLOPEDIA GEOGRAFICĂ A ROMÂNIEI, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, apărută la Editura Enciclopedică din Bucureşti, în anul 2002 şi imprimată la Tipografia Monitorul Oficial, este concepută pe baza unui bogat material documentar şi a unor observaţii pe teren şi este structurată alfabetic.
În cele 1456 de pagini ale acestei enciclopedii se regăsesc aproximativ 5 000 de termeni (articole) geografici care tratează marile unităţi de relief ale României (munţi, podişuri, dealuri, câmpii etc.), râurile de peste 50 km lungime, cele mai importante lacuri naturale şi antropice, depresiuni intramontane şi subcarpatice, peşteri, pasuri, vârfuri muntoase şi deluroase, locuri istorice şi situri arheologice etc., precum şi toate judeţele, oraşele, municipiile, comunele şi staţiunile balneoclimaterice ale României. Cele 13 277 de sate ale ţării nu sunt tratate în articole de sine stătătoare, ele fiind inserate, alfabetic, la sfârşitul fiecărui articol de judeţ sau în cadrul comunei de care aparţine.
Articolele referitoare la cadrul natural cuprind diverse informaţii despre elementele fizico-geografice (poziţie geografică, limite, suprafaţă, altitudine, lungime, lăţime, adâncime etc.), iar cele referitoare la localităţi includ date despre localizare, demografie, economie, istorie, ştiinţă, artă, cultură, învăţământ, turism, monumente etc., articolele fiind însoţite de câte una sau mai multe ilustraţii, iar judeţele de câte o hartă.
Considerăm că această enciclopedie reprezintă un instrument util de lucru şi de informare pentru o categorie largă de cititori şi, totodată, o carte indispensabilă pentru familiile cu şcolari şi studenţi, sau pentru cei ce vor să-şi reamintească de locurile îndrăgite din România.
|
Dan Ghinea 3/8/2003 |
Contact: |
|
|
