Inscriptie pe o carte - ROMÂNUL MIC
Bãdia Vasile era un bãrbat mic de stat, cu umeri dezvoltati si potriviti sã sustinã poveri de douã ori mai mari ca el, cu bratele scurte dar vânjoase si cu picioarele aidoma si nu drepte ca bradul. Nu stiu de ce, privindu-le, îmi ziceam, eu care nu aveam nici un fel de experientã militarã: uite niste picioare de pifan. Le si vedeam sustinând spinarea încãrcatã cu coscogeamite ranitã, jucând în bocancii siroind si pleoscãind prin noroaie, pe când omul luase în mânã un codru de pâine uscatã, sã-l molfãie pe drum. Poate cã pe figura lui tortuoasã, cu nas lãtãret si buze rosii, cu formã neobisnuitã, datoratã moliciunii lor ce îngãduia multiple modificãri (tuguieri, cãscãri - cu mãsurã si bunã cuviintã -, schime ale dispretului, ale îndârjirii, ale înjurãturii - niciodatã rostite -, îmbufnãri si altele), figura cu pometii evidenti într-o suprafatã deloc grasã, citeam soarta mahalagiului cumsecade, incomplet rupt de satul natal si în nici un caz integrat imoralizãrii aduse de schimbarea locului de vietuire si de influenta celor fãrã bastinã, nici Dumnezeu. Bãdia Vasile era camaradul de ispãsire ideal. Mã refer la anii mei de detentie, cei douãzeci plus unu, când l-am întâlnit în Jilava.
Nu peste mult timp, am cãzut la pat, cu obrajii, umerii, gâtul si partea superioarã a bratelor, acoperite de plãgi ce supurau permanent. Nimeni nestiind ce pedeapsã o mai fi fost si aceea, eram izolat chiar în întelesul propriu al cuvântului. Adicã, dându-si încuviintarea conducerea penitenciarului, patul meu metalic fu târât în mijlocul camerei si rãmãsei fãrã tovarãs de odihnã. Pe deasupra mãsurã, mã zguduiau douãzeci si sase, douãzeci si sapte nevricale pe zi, în cadrul cãrora mã scuturau si mã zvârleau de pe o parte pe cealaltã frigurile unor furii neputincioase, întoarse împotriva mea însumi, precum ale femeilor cuprinse de crize de isterie. Numai vreo cinci prieteni vechi îmi rãmãseserã fideli. Poetul Horia Nitulescu, dacã mã constata linistit si doritor de mângâiere, îmi recita câteva sute din miile de versuri ce stia pe de rost, trei tineri socialisti care lipiserã manifeste pe zidurile orasului îmi povesteau aventuri imposibile cu femeile care le obsedeau mintile efervescente, iar bãdia Vasile, cuminte si tãcut, la picioarele patului meu, sedea turceste pe un colt de pãturã, cu o privire nespus de tristã, dar atentã la orice nevoie ar fi ghicit pe trãsãturile mele, pentru a mi-o potoli pe datã.
Comandantul puscãriei, desi strãbãteam, cu pedeapsa bolgiei subpãmântene, o perioadã exagerat de lungã, ca sã mi se vâre mintile în cap pesemne, comendantul, ziceam, decise sã scape de mine, sã mã împiedice de a mai împrãstia cine stie ce molimã periculoasã pentru caralii. Cu prilejul primei dube pe cale feratã organizatã cãtre Gherla, am fost si eu înghesuit printre ceilalti condamnati. Fiindcã nu aveai cum dormi noptile decât cu capul pe umãrul vecinului de cãlãtorie, si cum acestia, si pe dreapta si pe stânga, îmi refuzaserã cuibul osos de spaima transmiterii bolii ce arãta cumplit, norocul, care mi-l adusese pe bãdia Vasile pe acelasi drum, îmi gãsi în el samarineanul sã-mi dãruiascã odihna pe pieptul sãu, pe banca opusã si paralelã aceleia unde eram înghesuiti noi pe câte o fesã.
Când ne-am revãzut, peste douãzeci si opt de ani, cu prilejul înfiintãrii Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, unde i-am zãrit numele pe o listã si l-am cãutat în cartea de telefon, amintindu-ne de necazurile de altcândva, numai de acest sprijin providential nu si-a amintit prietenul meu. Mi s-a pãrut amuzant peste poate cã mi-a povestit cum, pentru a fi fost prins de sergentul major dormind în cursul zilei, cu capul lãsat pe spate si sprijinit de varul zidului, a primit douãzeci si cinci de lovituri de vânã de bou la spate. A revenit în celulã cu carnea sfâsiatã si însângeratã. - “Numai mata, domnu’ Mihãitã, ai avut îndrãzneala sã-i înfrunti si, asa bolnav cum erai, sã te ridici si clãtinându-te, sã te apropii de mine, sã-mi pui comprese cu batista udã.” La fel ca si el, uitasem complet incidentul, însã mi se pãrea plauzibil: desi nu eram un curajos, nu riscam prea multe, hidos cum eram, cã se speriau de mine bãtãusii.
Bãdia Vasile îsi pãstrase si în libertate mustetile dese, lungi, învârtejite la vârfuri, cu spicul negru, obisnuite la puscãriasi. Era ca un fel de legãmânt al lui cu Stefan cel Mare de a nu ceda nicicând în fata dusmanului.
La încheierea celei dintâi întrevederi, i-am întins o brosurã din “O vizitã la Regele Mihai”, apãrutã nu de mult timp. - “Ai fost acolo, la El, domnu’ Mihãitã?” Vorbea cu o uluitã reverentã fatã de fostul nostru domnitor. Nu stiusem cã era un regalist atât de înfocat cum o deduceam acum din tonul sãu. Va sã zicã, mi-am zis, nu mã laud numai cu continuarea luptei noastre, ci am cãlcat pe terenul cel mai potrivit acelei mãrturisiri.
M-a pus sã-i povestesc o datã si încã o datã si nu se mai sãtura sã mã asculte. Dupã ce i-am dat aceastã satisfactie, am revenit cu aproape cincizeci de ani în urmã, sã mã dumiresc cine era, de fapt, bãrbatul acesta atât de drag mie. Retinusem, dintr-o istorisire de-a sa, fãcutã pe jumãtate, cum era obiceiul în celulã, pentru a nu te da cu naivitate pe mâna eventualilor vânzãtori de semeni, cã s-ar fi aflat pe lângã Piata Mare, asteptând un eveniment, ceva ca trecerea masinii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cãruia Vasile Groapã intentiona sã-i facã o surprizã. Judecând dupã tonul misterios folosit, am bãnuit cã avea asuprã-i vreo grenadã, un pistol, ori altã armã, despre care nu era potrivit a se vorbi cu glas tare, desi ancheta i se încheiase demult. Mijlocind o turnãtorie, oricând putea fi redeschisã si el aruncat, la sfârsitul ei, în bratele Justitiei din nou, riscând chiar si o condamnare la moarte, dacã ar fi fost cazul. Asa cã nu am pus nici o întrebare suplimentarã, temându-mã chiar si pentru putinele aflate, sã nu cumva sã fi ajuns atât de neghiob încât sã nu le pãstrez în cea mai lãcãtuitã adâncime a memoriei mele.
Nu era vorba despre praf de puscã, am aflat acum, odatã eliberati. Era un exploziv mult mai rãsunãtor. Când a vãzut apropiindu-se de el masina secretarului general, Vasile Groapã s-a smuls din cordoanele umane ce retineau populatia pe margine si, cãlcând voiniceste pe asfaltul din mijlocul drumului, a început a cânta din toti rãrunchii “Trãiascã Regele”. Garda lui Dej a fost nãucitã, si-a pierdut firea. De asta au profitat vreo sutã de trecãtori care, pe datã, s-au asociat amicului meu, luându-i urma. Astfel se formase un convoi de toatã frumusetea ce cânta sã spargã baierele cerului.
Nãuceala securistilor nu durã mult. Îsi chemarã ajutoare din Rahova, cel mai apropiat sediu al lor, si, dupã jumãtate de ceas de mars liber, demonstrantii, câti puturã fi prinsi, au fost aruncati în beciurile unde urmau sã mãnânce atari bãtãi încât sã le treacã pofta definitiv de cântare.
Le-a trecut. Dar nu bãdiei Vasile.
Abia iesi, dupã absolvirea a patru ani de temnitã, cã, întremâdu-se, dacã se simti iarãsi în puteri, îsi dãdu întâlnire drept în fata Palatului Justitiei. La nedumerirea mea legatã de locul ales, îmi rãspunse cã era pentru o mai usoarã descindere a masinilor securitãtii, pentru cã se gãsea mai aproape de Calea Rahovei. Aici, dupã ce-si organizã spatiul unde urma sã se desfãsoare (tot în mijlocul pavajului), se porni pe intonarea imnului “Desteaptã-te, române!”
Eu l-am cunoscut când executa cei sapte sau opt ani de condamnare pentru acest al doilea cântec.
Si, într-o bunã zi, fiul sãu mã chemã, în numele lui, la spitalul unde era internat. Nu mai avea mult, bietul bãdia Vasile. Se declarase un cancer neasteptat. Era constient cã se prãpãdea.
Avea, lângã perechea sa de ochelari cu ramã de baga neagrã, pe noptierã, brosurica mea “O vizitã la Regele Mihai”. Mã rugã sã i-o dau. I-am dat ascultare. O depuse pe cearsaf, pe piept, si o apãsã cu palma deschisã mai mult decât necesar, ca si când s-ar fi temut sã nu-si ia zborul de acolo.
- “Domnu’ Mihãitã, te mai duci la Majestatea Sa?”
- “Nu stiu, bãdie. Dacã m-or mai invita în Elvetia neamurile sotiei...”
- “Te rog eu frumos, dacã se poate, sã te mai duci.” Strângea în palma asprã tipãritura neînsemnatã.
- “M-oi duce, frate, nu te necãji...” Minteam, deoarece stiam cã nu aveam sã mai fiu invitat. Dar prea era cu tot sufletul orientat cãtre acea plecare.
- “Dar de ce, bãdie?”
- “Te rog sã te duci si sã-i spui Majestãtii Sale cã-i tare grea viata românului mic. Sã facã ceva si pentru noi... Stie Majestatea Sa ce e de fãcut.”
În noaptea aceea s-a stins.
El a fost printre fericitii care n-au aflat cã Majestatea Sa urma sã-si petreacã ziua onomasticã sau de nastere (ce importantã sã mai aibã zilele Regelui?) la Cotroceni, ca invitat al lui Ion Iliescu, acela care, nu cu mult timp înainte, O suise pe Majestatea Sa în avion, cu forta, si o expediase înapoi de unde picase din senin, adicã la Versoix, unde tinea o casã cu chirie.
|
Mihai Radulescu 11/7/2006 |
Contact: |
|
|
