Despre greșelile intelectualilor
Nu doar vorbitorilor cu puțină știință de carte li se întâmplă să facă greșeli de limbă, deși s-ar putea crede că doar lipsa unei educații temeinice duce la rostirea și scrierea unor cuvinte altfel decât cer normele limbii literare. Se mai nimerește câteodată ca asemenea greșeli să fie săvârșite chiar de intelectuali, de inși ce au avut parte de o educație neîndoielnică și care dispun de o competență lingvistică sporită în comparație cu vorbitorul obișnuit. Subiectul rândurilor de față mi-a fost oferit de două asemenea greșeli intelectuale, întâlnite din întâmplare într-unul din numerele României literare, prestigios săptămânal de cultură bucureștean. Mi s-a părut nimerit să scriu despre ele, fiindcă le găsesc cu atât mai pilduitoare, cu cât apariția unor greșeli de acest fel este surprinzătoare în coloanele unei publicații ce cultivă, de obicei, o limbă română curată și îngrijită.
Întâia greșeală privește scrierea unui cuvânt destul de rar folosit astăzi și aproape numai în varianta scrisă a limbii literare, anume adverbul ritós. Acesta este sinonim cu termeni precum categoric, decis, ferm, hotărât, net, tranșant, deschis și apare mai cu seamă pe lângă verbe ale spunerii precum a spune, a vorbi, a declara. A afirma ritos înseamnă deci a spune limpede, răspicat, fără șovăială. În privința sensului acestui termen rar, astăzi folosit numai ca adverb, deși în texte scrise în veacul al XVIII-lea, când a pătruns în românește, este atestat și ca adjectiv, vorbitorii care îl folosesc nu par să șovăie. În privința scrierii sale corecte însă, lucrurile stau cu totul altfel. Pe lângă ritos, singura formă recomandată de dicționare, apare câteodată și forma greșită rituos, adesea în textele unor autori cultivați, așa cum spuneam mai sus. Astfel, în România literară nr. 25 din 26 iunie 2002, putem citi, de pildă, următoarea frază: Dar vine, iată, dl. Șt. B. și afirmă rituos (subl. m. C. G.) că, după 1989, o dată cu impunerea postmodernismului, criticii foiletoniști de ieri nu mai au obiectul muncii. Articolul din care am citat poartă semnătura profesorului universitar Nicolae Manolescu. În alt număr al aceleiași reviste, 4 din 29 ianuarie 2003, pe ultima pagină, la Revista revistelor (semnată Cronicar) citim: În același număr al ziarului [
] dl. S. D. afirmă rituos (subl. m. C. G.) că este greșit și necreștinesc să spui că «se proiectează» o biserică.
De ce este greșită forma rituos? Pentru că adverbul cu pricina se trage din cuvântul grecesc rhetós, cu același înțeles ca în română, dar lipsit de acel u pe care i-l adaugă astăzi unii vorbitori urmașului său românesc. Pronunțat în greaca modernă ritós, termenul acesta a fost împrumutat la noi în vremea fanarioților, probabil în îmbinări de cuvinte unde își mai păstra înțelesul dintâi din greaca veche, acela de precis, bine stabilit, convenit. În greacă, rhetós își are obârșia în aceeași rădăcină cu unul din verbele vorbirii (eíro a spune, a zice) și se înrudește de aproape cu alte cuvinte precum rhétor vorbitor, cel care cuvântă, ins priceput în arta cuvântării și rhetoriké [tékhne] meșteșugul cuvântării frumoase, retorică, eíron prefăcut, unul care spune mai puțin decât are în minte și eironeía vorbire prefăcută, care nu dezvăluie întru totul gândirea cuiva. Dintre termenii aceștia, au intrat în română ca împrumuturi neologice retor, retorică, ironie, pe care însă vorbitorii nu îi mai pun în legătură cu ritos.
Cum s-a ajuns totuși la forma greșită rituos? Întâi, din pricina necunoașterii originii exacte a cuvântului. Apoi, prin alăturarea lui netemeinică și incorectă cu alte cuvinte românești terminate în -uos ca, de pildă, fastuos, fructuos, onctuos, sinuos, somptuos, toate împrumuturi relativ recente din latină (în anumite cazuri prin mijlocirea francezei), limbă unde finala -uos este cu totul îndreptățită. Acestea sunt, câteodată, greșit pronunțate și scrise de anumiți vorbitori fără -u-, adică fastos, fructos, etc. Cunoscând acest lucru și căutând, probabil, să se ferească de pronunțări vădit incorecte, specifice unor persoane cu o educație mai puțin temeinică, unii intelectuali i-au adăugat un -u- și lui ritos, socotindu-l (fără temei!) asemănător cu adjectivele pomenite mai sus. O asemenea falsă analiză poartă, în lingvistică, numele de hipercorectitudine ori hiperurbanism, amândoi termenii trimițând la dorința exagerată (hiper-) a unora de a fugi de greșeală și de a căuta corectitudinea lingvistică, percepută ca o trăsătură caracteristică și exclusivă a vorbitorilor educați de la oraș (urbanism). Cum am văzut mai sus, și dorința de a fi mai catolic decât Papa în chestiuni lingvistice poate duce adesea la greșeli supărătoare.
A doua greșeală despre care mi-am propus să vorbesc în rândurile de față este oarecum asemănătoare celei dintâi, deși mult mai gravă. Într-un singur număr din România literară, 8 din 26 februarie 2003, am citit în trei rânduri, în două articole diferite, expresia latinească magna cum laude scrisă greșit cum laudae (la pag. 15 de două ori și la pag. 21 o dată). Aici nu mai încape îndoială în privința felului cum s-a ajuns la forma greșită: autoarele textelor sau corectoarele (judecând după semnături și după caseta tehnică, în ambele cazuri este vorba de două persoane diferite) nu știu sau știu foarte prost latinește! Amintindu-și, probabil, că în anumite cazuri substantivele latinești de declinarea întâi se sfârșesc în ae (la genitiv, dativ singular și la nominativ plural), autoarele au presupus că și laude din expresia latinească al cărui înțeles este cu mare laudă, cu deosebită apreciere ar trebui scris astfel. Numai că laude este forma de ablativ singular a unui substantiv de declinarea a treia, laus (genitiv laudis) și acesta nu are nici o formă scrisă cu -ae. Cum nu tot ce zboară se mănâncă, nici toate cuvintele latinești nu se scriu cu diftongul -ae. O asemenea greșeală mi se pare, pe de o parte, stânjenitoare pentru o revistă culturală cu pretenții și, pe de alta, grăitoare pentru felul cum s-a învățat și se mai învață încă latinește în România ultimelor decenii. Deși mulți (mai cu seamă politicieni) nu pierd azi nici un prilej să se împăuneze cu descendența noastră din Traian, mărețul împărat roman, latina, limba strămoșilor noștri îndepărtați, este pe cale să piară fără urmă din programele de învățământ.
Într-o vreme, una din paginile Academiei Cațavencu purta (intenționat!) titlul tagma cum laudae, parodie reușită a sintagmei latinești stâlcite de curând în România literară. În urma numeroaselor scrisori primite de la feluriți cititori mai puțin sensibili la fina ironie, redactorii s-au hotărât să scrie totuși laude, pentru a nu lăsa să se creadă că forma cu -ae ar fi cea corectă. Din păcate, se vede că nu toți cititorii revistei, intelectuali ori ba, au băgat de seamă schimbarea, de vreme ce, iată, se mai găsesc unii care să își închipuie că un stil împănat cu formule latinești citate și scrise după ureche poate face pe cineva să pară (mai) intelectual.
Atât în privința lui rit(u)os, cât și a sintagmei magna cum laud(a)e, mi se pare că soluția cea mai la îndemână pentru ocolirea unor greșeli supărătoare este
renunțarea la asemenea ornamente stilistice intelectuale. Sau, pentru aceia ce țin cu tot dinadinsul să le folosească, cunoașterea cât mai amănunțită a înțelesului și formei lor corecte, lesne de dobândit cu ajutorul oricărui dicționar mai răsărit.
|
Cristian Gașpar, București 3/4/2003 |
Contact: |
|
|
