Poezii alese
Marea din ziua întâia
Bãtrâna torcând,
pe tãrmul celor trei zile
de sub ziuã,
îsi rãsuci fusul
si cu amurg îmi grãi:
“Soarele si-a cunoscut apusul,
dar tu pe cine cauti?
Pari un strãin si tânãr.
Pe-aici cei dusi se duc
spre tot ce nu-i a nu-i.”
De rãdãcini pãrea vesmântul ei.
Trista-i privire – pogon de ceatã si pustiu.
Singurã.
In fata mãrii,
cu fusul în mânã,
însera
în fiecare undã.
“E cineva pe-alãturi?” întrebai.
“Doar umbra de luminã
Si lumina umbrei.
Din când în când
le vãd cum trec pe-aici.
I-mi sorb din cupã
visul si otetul
si-apoi dispar
ca vinul mistuit
de zorii noptii.
A fi, continuã mai rar,
ulcica e ce n’o mai pot goli
desi o sorb mereu;
e sângele zvâcnind
al Regelui din prima zi
ce-a îndrãznit sã-mi treacã viu
ursit-ai si pridvoru-mi,
iar marea
mi-a desprins-o de pe fus.
E sânge’n mare-acum,
în frunze, cer si pãsãri
etern curgând din coasta Lui
eternitate si a fi -
Sângele si Apa.”
ooo
Apusul de-a v’ati ascunselea
mãrii i se juca în grãdinã
cu soarele si valul,
dar numai eu prin gard de mãrãcini
îl tot strigam:
Luminã linã
Si primãvarã dulce
ascunde-Te în mine!
Si s’a fãcut întuneric
peste întreg
pãmântul.
Bãtrâna pâlpâia fosforescent
ca’ntr’o pãdure-a noptii
putregaiul.
Apoi s’a stins si ea.
ooo
Numai apa se auzea
curgând din coasta Lui
de-a firea ºi izvorul
De atunci curgerea
s’a numit apã,
iar noaptea... Oh, noapte –
tu nu eºti întuneric
când dragostea-luminã
spre numãr sterp nu-i prag:
unul ºi cu unul fac unul
pentru cã unul este începutul.
Si doi este unul
ºi cântecul e unul
din noaptea care nu e noapte
dar nici luminã,
ci doar presusul ei,
un început de mare
altfel din alt altfel,
ca sãvârºirea spusului –
Cuvântul
deschis ca un ocean
în care picãtura
e-n întregime cu oceanul de-o fiinþã
ºi-i una în acelaºi timp.
ooo
Apa plinã
rãsare din apele lunii,
ºi Cuvântul
plouã pe unde cuvintele
rugineau pustiului sub colb.
Stropii de ploaie –
coarnele cerbului
din ghinda încuiatã,
iar îngerii din cotloane de mugur
se caþãrã din noi cãtre noi
ºi ne privesc peste drum
învãþându-ne prin semne de mut
privirea ºi urechea drumului
când zãvoarele ºi ivãrele cad –
cojile rãnii din sãmânþã.
Apa plinã
rãsare din apele lumii,
iar Cuvântul
roureazã prin toate cuvintele,
moºtenitoarele
celor ºapte stele ale naºterii
A–toate-unului.
Din foc ne naºtem iarãºi,
din propria cenuºã ºi din apã.
Fii-ne ne orgã pãdureo de ceruri
pânã în inima ameþitoarei genuni
din care a curs
apa ºi focul,
osia ce trece prin sãmânþã.
ooo
Spun înþelepþii lumii
cã totul firii ar fi valul:
In valuri
lumina purcede spre noi,
iar cântecul de fluier
în valuri ne vine
ºi-acolo’n prea adâncul
din ceruri de atom
sunt valuri nevãzute
ce’ncuie primul glas
ºi-i primul þãrm
spre care toatã lumea
cu valuri se rosteºte,
mereu în alte forme,
dar primul þãrm e unul.
Unul ºi cu unul fac unul
cum numai în dragoste
þãrmul ºi valurile
oceanului sunt unul.
Dar adevãr zic vouã:
Existã timp de plâns ºi timp de primãveri,
timp de pustiu ºi timp de apã,
timp putrezind ºi timpul care arde,
existã
o mare sub apele mãrii
ºi altã mare deasupra cerului,
un tãrâm al umbrelor
ºi un tãrâm al luminii.
Numai acela ce trece prin uºile seminþei
e unul,
ºi unul e în trei
ºi trei este în unul.
Unul ºi cu unul fac unul în Cuvânt.
ooo
In a doua zi de dupã ziuã
eu însumi fiind nopþii noapte
tot încercam bãtrânei
o noimã sã-i gãsesc:
E totul veºnic, sau e totul moarte?
Un sus-copil din tatã-sus
ºi valul ni se face aripã
aºa cum numai marginile mãrii
ni le putem zbura
de-a dorul apei pline din Cuvânt
rotindu-ne prin spatele seminþei.
|
Dumitru Ichim / Kitchener 9/28/2006 |
Contact: |
|
|
