Vorbe de ocară
Studierea felului cum îsi schimbă cuvintele înțelesul de-a lungul vremii, ajungând uneori să dobândească unul cu totul opus celui dintâi mi se pare una din părțile fascinante ale lingvisticii. Asa cu scriam si altă dată, schimbările petrecute în viața unui cuvânt, dacă sunt bine tălmăcite, ne pot dezvălui lucruri interesante despre universul mintal al vorbitorilor unei limbi: feluritele chipuri în care un mănunchi de sunete s-a împerecheat cu imagini si întelesuri diferite sunt tot atâtea semne pentru gândurile si simtămintele unor semeni de-ai nostri de acum câteva veacuri. Ca o ilustrare a celor de mai sus poate sluji povestea a două neologisme românesti, cretin si idiot, asupra cărora mă voi opri în cele ce urmează.
Pe lângă întelesurile lor neutre, întâlnite în limbajul medical, unde cuvintele cu pricina denumesc diferite grade ale înapoierii mintale cu care se nasc, din nefericire, unii copii în urma unor afectiuni genetice, amândoi termenii sunt astăzi foarte des folositi ca vorbe de ocară dintre cele mai tari. La obârșia lor însă, nici cretin, nici idiot, nu au avut înțeles negativ, ba chiar dimpotrivă!
Cretin, de pildă, ajuns în română târziu, din franceză, nu e altceva decât un urmaș al latinescului christianus, păstrat în românește sub forma creștin. Evoluția semantică de la adept al religiei creștine până la tâmpit, handicapat mintal (cuvântul a fost preluat cu acest înțeles din franceză de multe din limbile europene) poate părea dramatică, deși, dacă privim mai de aproape, nu e deloc nemaiîntâlnită. Astfel, într-unul din dialectele francezei vorbite în Elveția, cuvintele crestin și creitin îi numeau pe locuitorii unor văi din Alpi unde mulți locuitori erau afectați de cretinism, boală moștenită, ori dobândită în primii ani de copilărie, cauzată de o dezvoltare insuficientă a creierului asociată cu o insuficiență a glandei tiroide și care se manifestă prin tulburări de creștere, înapoiere mintală și altele de felul acesta. Impresionați, fără îndoială, de soarta vitregă a semenilor atinși de această boală, ceilalți i-au numit creștini, în înțelesul de oameni, ființe omenești. Chiar deformați și pociți, ei nu încetau să fie, de fapt, oameni la fel cu ceilalți. Și în românește, creștin este folosit (e drept, din ce în ce mai puțin astăzi) cu sensul de om, ins, individ. Atât în română, cât și în dialectele franceze amintite, identitatea între creștin și om, între religia creștină și condiția general umană este, probabil, o moștenire din latina vorbită în vremurile din urmă ale imperiului roman, când creștinismul devenise singura religie recunoscută și sprijinită de stat, toți locuitorii imperiului fiind, într-o măsură sau alta, creștinați.
Compătimirii din care a izvorât înțelesul dintâi al cuvântului cretin i-au luat curând locul disprețul și răutatea. Astfel, vorbitorii au început să-l folosească pentru a batjocori pe unul ori pe altul, dându-i un înțeles negativ: tâmpit, puțin la minte, după cum li se păreau, în comparație cu alți oamenii, nefericiții suferinzi de înapoiere mintală. De la creștin, om ca toți ceilalți în ciuda beteșugului s-a ajuns la prost, mai prejos decât alții, singurul înțeles cu care termenul mai dăinuie astăzi în limbile moderne. Pasul de la mângâiere la ocară s-a făcut prin același procedeu al minții (izolarea unuia aspect negativ și extinderea sa abuzivă) și în cazul altor cuvinte de acest fel, dintre care nu voi aminti aici decât pe cele desprinse din rădăcina verbului latinesc miserere a-i fi milă de cineva, a compătimi. Adjectivul miserabilis vrednic de milă a ajuns în română sub forma mizerabil, folosită adesea ca insultă. La fel, mișel, astăzi sinonim cu mizerabil, ticălos, laș, fricos, în româna veche nu însemna decât sărac, sărman, lucru firesc dacă ne gândim că se trage din latinescul misellus sărăcuț, sărmănel, diminutiv al lui miser nefericit, sărman. Pentru ca să se ajungă la o prefacere a înțelesului de acest fel a fost nevoie ca milei creștinești să îi ia locul disprețul și teama față de dezmoșteniții soartei, în care vorbitorii au văzut, la un moment dat, mai curând niște inși inferiori, trăind în mizerie și pururi în stare de orice ticăloșie din pricina sărăciei lor.
Cu idiot, lucrurile s-au petrecut aproape la fel, deși aici punctul de plecare a fost nițel diferit. În română, cuvântul a fost împrumutat din limba franceză, care îl are, la rându-i din latină. La obârșie însă, în greaca veche, idiótes însemna, înainte de toate, om simplu, cetățean, particular, privat și era un derivat al adjectivului ídios propriu, individual, specific. Cuvântul idiótes era folosit pentru a-i denumi pe cetățenii de rând, simpli particulari, deosebindu-i de cei cărora li se încredințase o anumită sarcină în guvernarea cetății. De aici, termenul a ajuns să denumească pe insul lipsit de orice funcție și pregătire specială în opoziție cu alții, cuprinși într-o formă sau alta de activitate organizată și care, din această cauză, dobândiseră anumite cunoștințe în plus față de ceilalți. În antichitatea târzie, de pildă, era un idiótes civilul față de militar, cetățeanul plătitor de impozite față de magistratul care le strângea în folosul statului și chiar un om neinstruit față de un filosof ori de unul cu știință de carte. Pasul de la simplu cetățean către individ neinstruit, nepriceput s-a făcut curând, încă din greacă, astfel că latina l-a împrumutat pe idiota, strămoșul neologismelor din limbile romanice, cu înțelesul de om obișnuit, profan, amator. Pornind de la acest înțeles, cuvântul a lunecat și mai vădit către un sens peiorativ, ajungând astăzi să denumească, asemeni lui cretin, o persoană atinsă de idioție, adică de o boală congenitală manifestată prin debilitate mintală maximă, neputința de a-și însuși vorbirea și unele deprinderi elementare, etc.
Cum am văzut, deși pornite de la începuturi oarecum diferite, cele două cuvinte devenite astăzi vorbe de ocară în românește au ajuns la același rezultat. Dacă în limbajul specializat al medicinei se mai fac distincții între cretin și idiot, pentru vorbitorul de rând amândouă înseamnă același lucru: tâmpit, prost. Chiar adjectivul prost a suferit o transformare semantică asemănătoare cu cea petrecută în cazul lui idiot, de data aceasta însă în română. În limbile slave, de unde l-am luat și noi, prost însemna și încă mai înseamnă simplu, de slabă calitate, înțeles încă viu în româna veche: prost era omul simplu, din popor, iar prostime înseamnă (chiar și azi) numai gloata, cei de rând. Abia mai târziu cuvântul a primit înțelesul de fără minte, lipsit de judecată, trecând, fără îndoială prin stadiul intermediar de neînvățat, așa cum s-a întâmplat și cu idiot. Faimoasa replică a lui Vodă Lăpușneanu din nuvela lui Negruzzi, proști, dar mulți!, nu privește nicidecum agerimea minții celor din gloata strânsă a cere capul vornicului Moțoc, așa cum se crede îndeobște astăzi, ci tocmai calitatea lor de oameni simpli. Moțoc, deși boier de neam și față aleasă, e totuși unul singur, pe când cei din curte, prostimea, sunt puzderie și puterea lor covârșitoare!
N-am să închei înainte de a pomeni alte câteva neologisme înrudite cu idiot și înrădăcinate, asemeni acestuia, în adjectivul grecesc idios propriu, particular, personal. Idióm, luat (prin franceză) din grecescul idioma fel specific de a vorbi, limbă este azi folosit ca sinonim pentru unitate lingvistică, putând însemna, de la caz la caz, limbă, dialect, subdialect ori grai. De la el s-a format idiomatic specific unei limbi, care denumește, în îmbinarea de cuvinte expresie idiomatică același lucru ca și idiotism, neam bun al lui idiot, fără însă a împărtăși înțelesul negativ al acestuia. Idiotism înseamnă, de fapt, expresie sau construcție caracteristică, specifică unei limbi, care nu poate fi tradusă în altă limbă cuvânt cu cuvânt. Asemenea expresii idiomatice sau idiotisme sunt numeroase în românește, dar exemplele care îmi vin îndată în minte (ca și multora dintre cititori, fără îndoială) sunt cele rostite de coana Chirița, care se forțează să tălmăcească în franțuzește cuvânt cu cuvânt sintagme precum de flori de cuc, tobă de carte, ca pe apă și altele, spre hazul nostru și consternarea lui musiu Șarlă, dascălul de franțuzie de la curtea Bârzoienilor. Siluind idiotismele, coana Chirița îi va fi părut francezului de-a dreptul idioată!
Cristian Gașpar
libanios@yahoo
Nota observator.
In acest Februarie se implinesc doi ani de cand tanarul si valorosul nostru colaborator a inceput sa publice in gazeta noastra.
Cristian, un valoros intelectual al tinerei generatii, dupa absolvrea facultatii in Timisoara - Romania, a studiat in Canada, Ungaria. Acum este in Romania unde -si pregateste o lucrare de doctorat.
In numele cititorilor si al nostru, ii uram sanatate si succes.
|
Cristian Gaspar 2/2/2003 |
Contact: |
|
|
