24 IANUARIE O ZI MARE DIN ISTORIA ROMANIEI
România este patria noastrã si a tuturor românilor.
E România celor de demult si-a celor de mai apoi
E patria celor dispãruti si a celor ce va sã vie.
Barbu Stefãnescu Delavrancea
Sarbatorim, oficial, prima alcatuire a unui stat romanesc, Mica Unire, cum i se mai spune in comparatie cu Marea Unire de la 1918. Amestecul de noroc, vizionarism revolutionar si abilitate diplomatica ce a dus la unirea "Principatelor Dunarene" (denumirea oficiala in Tratatul general de pace de la Paris din 30 martie 1856 pentru Muntenia si Moldova) poate parea astazi o poveste de epoca despre personaje care au invins cu usurinta toate piedicile. N-a fost asa. Mai inainte de a-si dovedi calitatile, protagonistii - in general revolutionari pasoptisti exilati la Paris - au trebuit sa atraga atentia Europei la dreptul de autodeterminare al Principatelor Romane (aflate atunci sub suzeranitate turca). A mai fost nevoie ca insistentele lor sa coincida cu politica imparatului Napoleon al III-lea de a ajuta popoarele latine sa-si creeze state proprii si cu politica marilor puteri apusene de a pastra echilibrul in rasaritul Europei prin stoparea extinderii imperiului rus in dauna Austriei si Turciei. Abia dupa Tratatul semnat la Paris, in urma Razboiului Crimeii, intre Franta, Anglia, Austria, Prusia, Sardinia si Turcia, pe de o parte, si Rusia, pe de alta parte, Principatele Romane se bucura de atentia deosebita a puterilor europene, acestea din urma avand scopul de a crea un stat tampon intre Rusia, Austria si Turcia. Pe acest fond geopolitic s-a aplicat desigur si principiul nationalitatilor teoretizat la mijlocul secolului XIX de P.S. Mancini. Norocul romanilor a fost (si) ca au avut conducatorii potriviti la momentul potrivit. Conventiunea de la Paris din 1858 (Conventiunea pentru organizarea definitiva a Principatelor Dunarene ale Moldaviei si Valahiei), elaborata de puterile garante, practic o lege fundamentala dupa modelul constitutiilor apusene, prevedea mentinerea Principatelor ca entitati distincte, cu doua capitale, la Iasi si la Bucuresti, Adunari Elective diferite, doi domnitori, si doar cateva institutii comune la Focsani (o Comisie Centrala, Inalta Curte de Justitie si Casatie etc.). Cu inteligenta si curaj, clasa politica de atunci a reusit sa speculeze in asa fel incat ambele Adunari Elective sa-l voteze, la Iasi si la Bucuresti, pe aproape necunoscutul colonel Alexandru Ioan Cuza, punand puterile garante in fata unui fapt implinit caruia nu i-au mai putut opune decat prevederea ("pacalita" si ea la 10 mai 1866) ca situatia sa dureze doar pe timpul vietii domnitorului. Imparatul Napoleon al III-lea are meritul de a fi ajutat la recunoasterea internationala a situatiei de facto stabilite la 24 ianuarie 1859 (tot el a luat mai tarziu o decizie majora: l-a acceptat pe locotenentul prusac Carol de Hohenzollern ca principe al Romaniei). Sub domnia lui Cuza au urmat schimbarea numelui Principatelor in Romania (1862), secularizarea averilor manastiresti (1863) si - tot in acelasi an - introducerea grafiei latine in locul celei chirilice, promulgarea Legii agrare (1864) care a improprietarit peste 500.000 de familii taranesti cu doua milioane hectare de pamant arabil, intrarea in vigoare a Codului civil si a Codului de procedura civila, a Codului penal si a Codului de procedura penala (1865), precum si alte si alte reglementari care au facut din Romania un stat in adevaratul sens al cuvantului. Obligat, in februarie 1866, sa abdice, atunci cand o coalitie politica a considerat ca mandatul de intemeietor al Domnului Unirii s-a incheiat, Alexandru Ioan Cuza a plecat din tara si a murit in exil. Om de onoare, nu s-a plans nimanui si n-a emis niciodata pretentii de revenire la tron, intelegand ca Romania avea nevoie, ca sa existe pe mai departe, de un principe strain. A intrat definitiv in istorie la 1873. Nu putem sa nu ne intrebam acum: Oare cati dintre "demnitarii" de astazi ar face fata unui destin asemanator?
|
Observator 1/23/2003 |
Contact: |
|
|
