Biserica Greco-Catolica
Pentru a intelege cat mai bine si sub toate aspectele rolul si importanta Bisericii Greco-Catolice in desvoltarea culturii romanesti si a unificarii tarii, e necesar sa facem larga incursiune istórica vizitand fapte, evenimente si oamenii care prin actiunile si stradaniile lor, manati fiind de dragoste, credinta in Dumnezeu si respect pentru libertate si dreptate au contribuit la ridicare neamului lor.
La putine popoare credinta in Dumnezeu a jucat un rol atit de hotaritor ca la Poporul Roman. Desvoltindu-se la Nordul Dunarii in Dacia cucerita si colonizata de romani la inceputul secolului al 2-lea al erei crestine, Poporul Roman a intrat in contact cu crestinismul imediat dupa cucerirea romana direct dela colonistii romani si dela sclavii crestini adusi de acestia in Dacia si veniti aici din toate partile imperiului roman dupa cum spune istoricul Eutropius. Printre dovezile care confirma existenta crestinilor in Dacia Romana sunt sunt si diferitele obiecte si inscriptii crestine descoperitele de arheologi in mai multe regiuni ale tarii.
Inceputurile crestinismului in Romania
In traditia si legendele populare se sustine ca Apostolul Andrei ar fi propovaduit crestinismul la romani, la sciti si in Moesia Inferioara (Dobrogia de azi). Dar nu exista documente locale care sa ateste aceasta traditie. Totusi despre propovaduirea crestinismului in Scitia de catre Apostolul Andrei, mentioneaza si Eusebius primul istoric al crestinismului care a trait in secolul 4 AD in cartea sa Istoria Bisericii. (1). O alta informatie vine dela Tertullian care a trait intre 160 si 220 AD si a fost unul dintre importantii teologi crestini. El mentioneaza in lucrarea sa Adversus Judaeos ca Evanghelia a fost predicata la Sarmati, Daci, Germani si Sciti, si la alte neamuri dar fara nici o alta mentiune despre cine si cind s-a intimplat acest lucru (2). O alta dovada a existentei unor comunitati crestine in regiunile locuite de romani o constitue si existenta unor martiri crestini dela sfirsitul secolului III si inceputul secolului IV in acele regiuni (3). Mai tirziu dupa secolul al 4-lea cind crestinismul a fost adoptat de Constantin cel Mare, s-au infiintat mai multe episcopate in Sudul Dunarii in tinuturile locuite de romani astfel, aflam despre St. Nicetas de Remesiana care a fost episcop si a locuit la Bela Palanca linga Nish. El este un bine cunoscut scriitor ecleziastic care a scris numeroase imnuri printre care si Te Deun Laudamus el a propovaduit si prin regiunile romanesti. Despre actiunile si calatoriile lui aflam din scrisorile sale catre prietenului sau Paolinus dela Nola, o localitate de linga Neapole. In toate aceste timpuri crestinii din tinuturile romanesti se aflau sub jurisdictia diocezei Illiricului care se afla sub controlul papei dela Roma (4). In secolul VIII imparat al Bizantului era Leo III cel care este initiatorul curentului din Biserica Rasaritului Bizantin cunoscut sub numele de iconoclasm el fiind acela care a ordonat distrugerea icoanelor considerindu-le un fel de idoli. Tot pe tema icoanelor Leo III a intrat in controvesa cu papa si pentruca papa a condamnat iconoclasmul, imparatul bizantin ca sa-l pedepseasca pe pontiful roman a luat citeva dintre diocezele care se aflau sub jurisdictia papei si le-a transferat patriarhului dela Constantinopol. Printre diocezele transferate Constantinopolului a fost si dioceza Illiricului. Astfel incepind cu acea data,, bisericile romanesti apartin crestinismului oriental adica ortodoxismului grec.
Evul Mediu
Mai tirziu Biserica Romana, prin secolele X- XII, trece sub jurisdictia Patriarhiei Bulgaresti dela Ohrida (5), deoarece romanii erau sub dominatia bulgarilor carea au impus cu forta limba slavona in biserica. Dependenta romanilor crestini de Ohrida este confirmata si de un decret al imparatului Vasile II (Basil II) Bulgarochtonul (6). Iar prin secolul al XV bisericile din Tarile Romane se afla din nou sub jurisdictia Patriarhiei dela Constantinopol.
La sfarsitul secolului IX a avut loc invazia ungurilor. Dupa lupte indelungate cu populatia romaneasca locala, ei au incheiat cucerirea Transilvania catre sfarsitul secolului XI, inceputul secolului XII. Aceste evenimente tragice pentru romanii din Transilvania sunt mentionate in citeva cronici bizantine si germane ca si in cronica rusa a lui Nestor si de asemeni in cronicile unguresti in special in acea faimoasa Gesta Hungarorum care mentioneaza si numele voivozilor si kneazilor transivaneni care s-au luptat cu ungurii precum si locurile unde s-au dat aceste lupte (7).
Ungurii au fost crestinati in anul 1000 in biserica romano catolica sub regele Stefan considerat sfint in Ungaria. La putin timp dupa crestinare, are loc infiintarea primei episcopii romano-catolice din Ardeal la Alba Iulia.
Deoarece ungurii nu aveau incredere in romani pe care ii subjugasera cu forta si pentruca populatia maghiara era foste redusa in Transilvania, ei au simtit nevoia unor grupuri de oameni care sa asigure apararea frontierelor. Astfel pentru granita de rasarit a Transilvaniei ungurii plaseaza colonisti secui in 1224 care sunt si ei din aceasi familie fino-ugrica si vorbesc maghiara. Iar pentru apararea granitei de sud au fost adusi colonisti germani la initiativa regelui Geza II (1141-1162) (8) In consecinta in Transilvania la sfirsitul secolului XIII existau 3 grupuri nationale recunoscute oficial: ungurii, sasii si secuii, care in secolele care au urmat au oprimat si persecutat populatia romanesaca autohtona, majoritara in Ardeal, persecutie care a durat pina dupa Primul Razboi Mondial in 1918.
Marea Schisma
In anul 1054 are loc Marea Schisma, adica despartirea Bisericii Occidentului Roman de Biserica Rasaritului dela Constantinopol si de celelalte biserici de rit grec, armean sau de alte rituri orientale. Trebue sa recunoastem ca printre motivele care au dus la ruptura, au fost si ambitii personale dar si gresite calcule politice. E interesant de mentionat evenimentele care au dus de fapt la ruptura dintre cele doua bisericii si care in 1054 a avut loc din cauza disputei dintre trimisul papei cardinalul Humbertus la Constantinopol si Patriarhul Cerularius. In acel timp Patriarhul era nemultumit de intelegerea care avusese loc intre papa si imparatul bizantin Constantin IX si dorea sa elimine orice influenta catolica asupra bisericii ortodoxe si de asemenea nu vroia sa se considere subordonat papei. El nu mai vroia sa considere primatul papei, urmasul lui Petru recunoscut pana atunci drept capul bisericii crestine. Aceasta cu atat mai mult cu cat si imparatul care se baza mult pe sprijinul bisericii, prefera sa conlucreze mai usor cu patriarhul dela Constantinopol care era aproape, decat cu papa care era departe la Roma. In afara de acesta, imparatii bizantini mai erau profund nemultumiti de papa pentruca incepand cu Carol cel Mare au incoronat pe imparatii asa numitului “Sfantul Imperiu Roman”considerand ca numai imparatii dela Constantinopol ar fi avut dreptul legitim la acest titlu.
In acel an 1054 de trista amintire, printe primele masuri menite sa arate cine dicteaza in biserica la Constantinopol, a fost ordinul Patriarhului Cerularius de a inchide cele patru biserici de rit latin din Constantinopol pentruca foloseau pentru euharistie, azima (painea nedospita) in loc de paine dospita. Ba mai mult el a interzis si altor biserici din rasarit, sa mai foloseasca azima pentru euharistie. De fapt disputa a inceput cind trimisul papei a cerut patriarhului sa un inchida bisericile de rit latin din Constantinopole si sa permita Bisericii Armeane sa continue sa foloseasca painea nedospita la euharistie asa cum de fapt era traditia armenilor si care cerusera ajutorul papei ca sa-l induplece pe patriarh sa nu-i forteze sa-si schimbe traditia in legatura cu euharistia. La refuzul continuu al patriarhului, trimisul papei cardinalul Humbertus l-a excomunicat pe patriarh, iar acesta l-a excomunicat pe papa. Cu siguranta ca ruptura care n-a adus decit daune ambelor biserici, putea sa fie evitata, cu toate ca in realitate erau mai multe puncte de discordie dar care erau de fapt minore si puteau fi rezolvate prin discutii si negocieri purtate cu sinceritate si cu buna credinta. Doua secole mai tarziu, ura ortodoxilor impotriva catolicilor a crescut si mai mult pentruca in afara de vechile dispute teritoriale si dogmatice de data aceasta ea a fost provocata de Venetieni si de Cruciatii celei de a patra cruciate care in loc sa se lupte cu musulmanii si sa elibereze Palestina de sub stapinirea acestora au intors armele impotriva Constantinopolului detronand pe imparatul bizantin legitim si punand pe tronul Bizntului pe contele Baldwin de Flandra ( 9). Dar nu numai atat, ei au masacrat o multime de bizantini si au provocat un adevarat razboi civil astfel incat fiecare provincie avea un pretendent la tron. Cruciatii au jefuit multe din operele de mare valoare ale Constantinopolului. O parte dintre acestea impodobesc si azi Venetia.
Papa a condamnat cu toata asprimea actiunile cruciatiolor celei de a patra cruciate, desolidarizindu-se total de actiunile lor, dar raul se intamplase si cu urmari foarte grave. Intr-adevar desmembrarea si jefuirea imperiului bizantin a avut un efect daunator asupra evolutiei acestui imperiu care atacat fiind din toate partile avea sa decada si de aceea nu s-a mai putut redresa ca sa faca fata atacurilor repetate ale turcilor care in cele din urma l-au subjugat.
E adevarat ca ulterior au existat mai multe incercari de reconciliere. Astfel in urma primului conciliu dela Lion Papa Innocent IV si imparatul Bizantin Ioan III au convenit sa tina un concilui la Constaninopol care sa analizeze conditiile de reconciliere intre cele doua biserici. Din nefericre ambii au decedat inainte ca sa poata fi organizat conciliul si incercarile lor n-au dus la nici un rezultat concret. Totusi negocierile au continuat dupa ce cruciatii latini au fost alungati din Constaninopol. Dar ele au fost din nou intrerupte si au sistat complet atunci cind papa Martin IV prin anii 1280 a oferit suport regelui Napolelui sa invadeze Bizantul acesta fiind unul din pretendentii la tronul imperiului bizantin. Se vede de aici ca problemele care au existat intre cele doua biserici sunt de fapt de natura politica si mai putin de natura religioasa sau de dogma.
Conciliul Unificarii- Ferrara-Florenta
Mai tirziu prin secolul al 15-lea au fost initiate alte negocieri si in urma intelegerii dintre papa Eugeniu IV si imparatul Ioan VIII Paleologul la 9 Aprilie 1437 a fost inaugurat Conciliul dela Ferrara care apoi s-a mutat la Florenta In timpul desbaterilor insa Patriarhul Iosif al Constantinopolului care era bolnav a decedat cu putin inainte de incheerea lucrarilor conciliului la 10 Iunie 1439 cu toate acestea lucrarile au continuat ajungindu-se in cele din urma la reconcilierea dintre cele doua biserici.
Cele 4 puncte doctrinare care separau cele doua biserici au fost rezolvate astfel:
1. Filioque adica considerarea ca Spiritul Sfint purcede si dela tatal si dela fiul. Acest punct a fost printre cele mai indelung desbatute si abea la 8 Iunie 1439 dupa mai bine de doi ani de debateri s-a ajuns la acceptarea lui filioque fara insa ca ortodocsi sa fie obligati sa-l exprime.
2. Folosirea painii dospite si nedospite la Euharistie a fost urmatorul punct discutat in sectie separata. Si de data aceasta s-au purtat discutii indelungate asupra sinbolismului legat de Euharistie atit in Vest cit si in Est. La 5 Iulie Bessarion mitropolitul Nicei a anuntat concluzia desbaterilor unde s-au acceptat ambele forme –painea dospita si nedospita – ca putind fi folosite si ca de fapt transsubstantialitatea are loc prin la pronuntarea cuvintelor lui Cristos dela Cina cea de Taina asa cum aratase si Sf Ioan Chrisostomul.
3. Doctrina purgatoriului, cel de al 3-lea punct de discutie in sesiune separata a fost acceptat mai usor deoarece logic vorbind daca n-ar exista purgatoriul rugaciunile pentru morti care se oficiaza in Biserica Rasariteana ca si in cea din Apus, nu ar avea prea mare sens.
Intr.-adevar daca cel decedat e condamnat la iad aceasta condamnare e pentru vecie si nimeni nu-l mai poate scapa de acolo. Iar pentru cei care ar fi mers in rai rugaciunea nu ar fi fost de prea mare necesitate. Purgatorul fiind considerat drept o etapa intermediara unde sufletele celor decedati cu pacate mai putin grele sunt trimise sa se curete de pacate inainte de a fi primite in Imparatia lui Dumnezeu si de aceea pentru aceste suflete, rugaciunile care se fac ar avea sens si se considera ca ar fi de un mare ajutor.
4 Cum era si de asteptat primatul papei episcopul Romei a fost cel mai controversat si mai dificil dintre toate punctele de diferanta dintre cele doua biserici. Si acest punct a necesitat indelungi discutii dar in cele din urma s-a ajuns la o solutie de compromis considerind pe papa drept Pastorul Suprem si Invatatorul Crestinatatii dar recunoscind privelegiile si drepturile Patriarhului Rasaritean ca raminind neschimbate.
Odata cu ajungerea la un acord intre reprezentantii Bisericii Rasaritului si Apusului si asupra ultimului din cele 4 puncte doctrinare cotroversate la 5 Iulie 1439 s-a trcut la formularea textului care sa exprime acordul doctrinar si unirea celor celor doua biserici. Textul reprezentind Declaratia de Unire dintre intre Biserica Romano-Catolica si cea Ortodoxa a fost semnat de cei prezenti in acceasi zi.
Apoi a doua zi 6 Iulie 1439 papa impreuna cu clerul latin si grec a celebrat in catedrala din Florenta liturghia impacarii si cu aceasta unirea dintre Biserica Ortodoxa si cea Catolica a devenit fapt implinit. E de mentionat ca printre cei care au semnat actul de unire a fost si Mitropolitul Damian al Moldo-Vlahilor. De asemenea au semnat actul de unire si episcopii si mitropolitii reprezentanti ai rusilor si ai ucrainienilor Singuriul dintre cei 35 reprezentanti ai ortodocsilor care nu a semnat a fost arhiepiscopul Markos Eugenicos al Efesului. Desigur ca rezultatul Conciliului dela Ferrara-Florenta a fost mult analizat si discutat.de-alungul anilor Pentru cei care vor sa urmareasca analizele facute recomand doua carti una scrisa de prof Joseph Gill intitulata The Council of Florence, Cambridge Univ. Press 1959 care incearca sa fie oarecum obiectiva si considera Conciliul dela Floresta ca un efort pozitiv. Cealalta carte scrisa de catre un reprezentant al Bisericii Rasaritene e foarte critica la adresa conciliulu si a unirii fiind scrisa de Ivan N. Ostroumoff (tradusa din ruseste) si intitulata The history of the Council of Florence si e publicata de catre Holy Transfiguration Monastery, Boston 1971.
Desi unirea n-a durat deoarece sora imparatului si calugarii bizantini n-au acceptat-o dupa cum n-au acceptat-o la scurta vreme nici rusii mai ales dupa caderea Constantinopolului. Imparatia Bizantului sau Imperiul Roman de Rasarit a fost cucerit de turci la 29 Mai 1453 cand Constantinopolul a fost luat de turci dupa un lung asediu. La acest asediu a participat si un ungur care a construit un tun de batae lunga cu care turcii au putut produce brese in zidul de aparare al orasului prin care au patruns in oras si astfel au putut sa-l cucereasca. Odata cu distrugerea inperiului bizantin a cazut si intelegerea de unire dintre Biserica Ortodoxa si Biserica Romei incheiata cu 14 ani mai inainte. Cei mai inversunati adversari ai uniunii au fost rusii, care s-au vazut ca fiind singurii mostenitori ai Bizantului si considerind Moscova ca fiind a treia Roma (Russell Fraser Thr Three Romes Harcourt Brace Jivanovich, Pub. NY, 1985). Totusi actele Consiliului dela Florenta au o mare insemnatate si azi. Ele stau la baza bisericilor catolice de rit grecesc cum este si Biserica Greco-Catolica Romana.
Ardealul si locuitorii lui
Revenind la situatia din Ardeal dupa cucerirea lui de catre unguri, aflam din cronica notarului anonim al regelui ungur Bela IV Geasta Hungarorum, o intreaga descriere a luptelor purtate de unguri cu voevozii romani ai micilor principate din Tara Ardealului. Cronicarul anonim scrie ca existau trei provincii Dacia Porolissensis condusa de Menumorut, Dacia Apulensis condusa de Gelu si Dacia Malvensis al carei conducator era Glad. Acestia au fost infrinti de unguri . Mai aflam ca Arpad conducatorul ungurilor l-a casatorit pe fiul sau Zulta cu fiica lui Menumorut ca sa asigure si prin aceasta stapinirea regiunii cucerite (10).
Despre romanii din Transilvania mai vorbesc si alte cronici cum ar fi Chronicum Hungaricum a lui Simonis de Geza precum si in alte documente ale regilor unguri in care se vorbeste despre Transilvania. Problema continuitatii romanilor in Dacia dupa retragera ordonata de imparatul Aureleian a fost mult discutata dar de fapt concluziile celor care au cautat s-o solutioneze au fost prea mult determinate de interese politice si mai putin de adevarul istoric. Astfel istoricii unguri si austrieci in frunte cu Hunfalvy si Roesler sustin ca romanii au imigrat in Transilvania dupa cucerirea ei de catre unguri, in ciuda faptului ca insusi cronicile unguresti vorbesc despre romanii cu care navalitorii unguri au avut de luptat. Acesti istorici nu au de fapt documente care sa sprijine teoriile lor, ei folosesc doar anumite consideratii lingvistice aratand asemanari lexicale intre anumite cuvinte din limba romana cu unele cuvite din limba albaneza. Aceste speculatii insa nu au prea mare baza intrucat un se cunoaste nici limba daca nici traca veche ca astfel se poata descoperi originea cuvitelor din romana si albaneza si legatura lor cu lexicul dac si trac. Evident ca motivatia istoricilor mentionati nu poate fi separata de anumite interese politice care incearca sa prezinte pe unguri drept ocupantii Transilvaniei intr.-un moment cand era golita de locuitorii romani, desi cronicarii lor scrisesera cu total altceva prin descrierea luptelor purtate in Ardeal de catre ungurii navalitori cu populatia bastinasa. Romanii care nu au documente scrise ramase din acele timpuri tulburi, folosesc documentele strainilor pentru a demonstra continuitatea. In secolul IV episcopul gotilor Wulfila care pastoreste peste gotii din Dacia traduce biblia in limba gotica si completeaza vocabularul gotic mai putin elaborat imprumutand cuvinte din latina locuitorilor Daciei in afara de aceasta, exista si alte argumente lingvistice in sprijinul continuitatii ( 11).
In biblioteca Vaticanului exista mai multe documente legate de romani locuitorii teritoriului din Nordul Dunarii, asa cum a demonstrat profesorul Ion Dumitriu-Snagov care a facut un important studiu al acestor documente publicat sub titlul Monumenta Romaniae Vaticana in 1996 la Bucuresti intr-o frumoasa editie bilingva romana si italiana. Printre multiplele documente de tot felul cercetate de el, se gaseste si o copie dupa o scrisoare a Sf.Vasile cel Mare din anul 374 despre martiriul Sf, Sava Gotul preot misionar in Dacia ucis la Buzau. Mai sunt prezentate in carte si alte documente legate de alti sfinti ai biseriii crestine, carea au avut legaturi cu populatia din Dacia. Exista de asemeni date arheologice care atesta prezenta crestinilor in Transilvania din secolul IV si in secolele urmatoare. In Dobrogea avem cunostiinta de existenta mai multor preoti si calugari dar si sfinti si martiri in secolele IV,V si VI. Unul dintre acestia este Sf. Dionisiu Exiguul (cel Mic) (12) care a stabilit data nasterii Mantuitorului Isus Cristos dela care au inceput sa se numere anii calendaristici (AD). Tot in Dobrogea preotul Ieronim a tradus un rezumat ( Breviar ) in secolul VIII AD o descriere a lumii dupa Cosmografía lui Eticus Istrianul filozof din secolul 4 care a trait la Istria. In acelasi secol IV Priscus, trimisul imparatului bizantin la Atila, cosemneaza ca ajungand in calatoria sa prin partile din Nordul Dunarii el a putut sa vorbeasca cu oamenii din acea regiune care vorbeau un fel de latina pe care el a denumit-o “Ausonic”.care avea sintaxa si morfologia latina dar avea si cuvinte noi care proveneau din alte limbi. (13) Dupa anul 900 stirile despre romanii din stanga Dunarii sunt legate de existente Imperiului Romano-Bulgar care dainue pana in secolul 13 cand e disolvat de catre cruciatii din Imperial Latin de Rasarit.In 1228 aflam dintr-o scrisoare a papei Grigore al IX-lea despre episcopatul catolic dela Milcov unde papa numeste episcop pe calugarul Teodoric. Dupa anul 1000 odata cu crestinarea ungurilor numarul documentelor dela Vatican in legatura cu provinciile romanesti si in special legate de Transilvania devin mai numeroase. Lucrarile istoricilor romani de dupa primal razboi mundial au adus noi contributii la problema continuitatii populatiei romane pe teritoriul vechii Dacii, lamurind destul de convingator aceasta problema ceea ce a determinat pe multi istorici straini printre care Seton-Watson, sa adere la concluziile romanilor (14)
Printre studiile importante ale istoricilor romani as mentiona un studiu foarte interesant si lamuritor prezintat de prof G. I. Bratianu in lucrarea sa “ An Enigma and a Miracle of History: The Romanian People”, Editura Enciclopedica Bucuresti 1996..Din nefericire asasinarea Prof. G.I. Bratianu in inchisoarea dela Sighet in 1953 a fost o mare si grava pierdere pentru istoriografia romana. In cartea amintita, prof. Bratianu pleaca dela ipoteza ca Roesler are dreptate si ca romanii ar fi imigrat din Sudul Dunarii adica fie de pe teritoriul Bulgariei,, fie de pe teritoriul Yugoslaviei. Studiind documentele istoriei Bulgariei constata ca istoricii de acolo pretind ca nu au existat romani in Bulgaria in evul mediu si ca in timpul regatului bulgar din secolul XI valahii traiau in regiunile aflate in Nordul Dunarii si deci ei nu aveau cum sa vina in Transilvania dela Bulgari. Acelasi lucru il constata autorul ca se intimpla si din partea Yugoslava unde de asemeni se afirma ca nu existau romani in secolul X in Yugoslavia si ca romanii traiau in Transilvania si Valahia. Istoricii Yugoslavi pretind ca la mijlocul secolului 7 slavii cucerisera intreaga regiune pina la Marea Adriatica. Asa dar nici de acolo nu puteau venii romanii. Concluzia logica este ca ei au locuit intotdeauna pe teritoriul pe care il ocupa si azi. Printre alte dovezi ale continuitatii sunt si bisericile cum este biserica din Densus (Hateg) care dateaza din seclele X-XI .si care a ajuns pina in vremurile noastre. Desigur ca au existat si multe biserici de lemn care insa n-au rezistat pina la noi, desi in Maramures exista biserici de lemn din secolul XIII. In secolele XIV si XV situatia romanilor din Transilvania se inrautateste simtitor si in anul 1437 are loc o mare rascoala taraneasca, inabusita cu mare cruzime de catre unguri. Urmarea ei a fost proclamatia a ceea ce s-a numit Unio trio Nationum adica recunoasterea in Transilvania numai a celor trei natiuni : ungurii sasii si secuii. Romanii desi erau autohtoni si majoritari fiind considerati doar tolerati. Tot atunci s-au pus bazele celei mai crude serbii din cite cunoaste Europa asa cum aveau sa afirme multi dintre vizitatorii occidentali care au trecut prin Transilvania. Romanii nu erau considerati in nici un fel, majoritatea lor erau doar serbi cu toate ca ei alcatuiau populatia cea mai numeroasa. Din cauza coditiilor extrem de grele de viata in anii ce urmeaza au loc si alte racoale taranesti dintre care cea mai importanta este cea din 1515. Toate sunt insa reprimate cu multa cruzime. Desigur ca ele au avut o mare importanta pe plan national slabind mult capacitatea de aparae a tarii, asa cum s-a vazut ulterior. Astfel ungurii sunt batuti de turci si in urma luptei dela Mohaci din 1526 turcii transforma Ungaria in pasalic turcesc.
Reforma Religioasa si Transilvania
In secolul XVI pe taram religios apar de asemenea mari schimbari in Ardeal,, Sasii si Ungurii au adoptat reforma religioasa care primeste confirmarea Dietei Transilvaniei tinuta la Turda in Iunie 1557. La acea data episcopul; catolic Paul Bortemisza fusese alungat din tara de peste un an. Reforma religioasa a avut un foarte mare ecou in toata Transilvania si ca urmare biserica Catolica ce fusese dominanta pina la reforma, dupa reforma a fost aproape complet desfiintata, pierzind nenumarate biserici si aproape toate manastirile si scolile care au fost preluate de catre reformati. La dieta din 1559 tinuta la Oradea, Ungurii se despart de luteranism si adopta calvinismul cu toate ca la inceput nu sunt acceptati, dar pina la urma sunt recunoscuti de dieta dela Turda din 1564. Actiunile impotriva catolicilor se intetesc preotii si calugarii sunt alungati de aproape peste tot si in special din marile orase, Dieta care are loc la Sibiu in 1566 chiar cere ca toti cei care nu vor sa paraseasca “invataturile papiste” sa fie expulzati. Ceva mai tirziu o parte dintre Unguri parasesc calvinismul si adopta unitarismul care e si mai radical, negind divinitatea lui Cristos si a Sfintului Spirit. Din nou o alta dieta tinuta la Turda in 1568 recunoaste si aceasta confesiune in mod oficial. Tot atunci incep si actiunile reformatilor de atrageee a Romanilor la noile confesiuni. Printe primele actiuni in aceasta directie, a fost publicarea in limba romana a catechismului si a altor carti de invatatura religioasa reformata. Astfel in 1544 Sasii din Sibiu tiparesc in romaneste Catechismul Romanesc care are la baza Micul Catechism al lui Luther. O alta incercare de a determina pe Romani sa adopte Reforma o fac si Sasii din Brasov care si ei tiparesc un catechism precum si alte carti religioase (15). De aici inainte Romanii vor avea de infruntat inca multe incercari si presiuni referitoare la adoptarea Reformei dintre care cele care vin din partea Ungurilor Calvini au fost cele mai puternice. Sasii Luterani si Calvinii Unguri tiparesc pentru Romani carti bisericesti. si cer Romanilor sa distruga icoanele, sa nu se mai roage la Sf. Fecioara si la sfinti, sa nu mai tina posturile si sa nu mai faca rugaciuni pentru morti, lucruri cu totul aberante pentru ortodocsi. E de amintit ca unii preoti ortodocsi care facusera pregatirea pentru preotie la Sarbi, acestia faceau slujba religioasa in limba slavona. Tot in vederea impingerii Romanilor spre reforma, dieta din 1566 dela Sibiu pune Biserica Romanilor sub jurisdictia episcopului superintendent George al calvinilor ramanand de atunci inainte pentru multa vreme sub aceeasta jurisdictie. Printre cerintele importante impuse de Dieta Transilvaniei a fost si cerinta ca slujbele sa se faca in limba romana, si de aceea li s-au tiparit Romanilor in limba lor, carti ca Molitvenicul si Tilcul Evangheliilor si mai tirziu Psaltirea si Liturghierul acestea fiind insa cenzurate si oarecum simplificate ca sa se apropie de simplitatea liturghiei reformate. Ultimele doua carti pomenite mai sus, sunt faimoasele carti tiparite de Diaconul Coressi.
Sperante neimplinite
Anul 1599 aduse victoria lui Mihai Viteazul care a cucerit Ardealul si cu aceasta s-a ivit o noua speranta pentru Romani. Mihai construeste o noua biserica pentru Mitropolia Ortodoxa Romana dela Alba Iulia chiar in centrul orasului Si intareste jurisdictia mitropoliei muntene asupra bisericii romanesti din Ardeal. Dar bucuria Romanilor din Ardeal nu dureaza mult pentruca in 1601 Mihai Viteazul este asasinat si Romanii aveau sa astepte sub dominatia straina mai bine de trei sute de ani pina cind se vor uni cu Romanii din celelate provincii romanesti.
Problema convertirii Romanilor la Reforma i-a preocupat pe toti principii calvini ai Transilvaniei. Unii au folosit mijloace de constringere altii au fost mai binevoitori dar toti au facut cite ceva in vederea acelui scop de a converti pe Romani. Unul dintre cei mai binevoitori a fost si Gavril Bethlen care asa cum ne spune Zenovie Paclisanu in studiile sale privind Istoria Bisericii Romane Unite (16) diploma din 17 Februarie 1614 a dat preotilor Romani trecuti la Reforma din comitatele Bihor, Crasna, si Socolnicul de Mijloc, privelegii egale cu cele ale preotilor maghiari incluzindu-i in Biserica Calvina Ungureasca. Presiunea calvinilor asupra ortodoxilor se inteteste din nou dupa 1630 cind ajunge principe George Rakoczy I. Aceeasi politica fata de Biserica Romanilor o are si fiul sau George Rakoczy II care ii urmeaza in toamna anului 1648. Acest nou principe infiinteaza episcopia Maramuresului unde in 1650 este numit episcop Savul Popa care insa pleaca dupa un an in Moldova si de aceea principele numeste pe Mihail Molodet,, destituit zece ani mai tarziu.. George Rakoczy II are ambitii mari incercind fara reusita in 1657 sa ocupe cu forta tronul Poloniei. Ceea ce ii aduce mazilirea lui de catre Turci care vin in Transilvania in 1661 sa restabileasca ordinea tulburata de luptele interne pentru domnie. Turcii impun pe Mihail Apafi I ca principe al Transilvaniei. Dar si el ca si predecesorii sai se amesteca in treburile Bisericii Romanesti numind si destituind episcopi si chiar si mai mult decat atat, amestecandu-se pana si in activitatea preotilor si a parohiilor lor. Presiunile calvinistilor sunt cunoscute in intreg orientul ortodox ceea ce il determina pe patriarhul Dositei al Ierusalimului sa critice cu asprime aceste procedee ale calvinistilor in cartea sa Scutul Ortodoxiei. In timpul acesta Turcii isi exercita stapinirea in Ungaria in timp ce Transilvania avea acelasi regim de suzeranitate turceasca la fel ca si Tarile Romane. Astfel turcii hotaresc cine sa fie principele Transilvaniei dela care primesc un tribut annual precum si osti in caz de razboi.
Austria cucereste Ardealul
In 1683 Turcii pornesc o puternica ofensiva impotriva Vienei pe care o asediaza dar nu reusesc s-o cucereasca Intre timp se formeaza o coalitie contra Turcilor in care intra alaturi de Austrieci si Polonejii sub Ioan Sobieski dar si Venetienii. Coalitia reuseste se bata pe Turci care sunt obligati sa se retraga. Dupa biruinta impotriva Turcilor si alungarea lor spre Sud, si dupa ce au cucerit Budapesta, Austriecii au intrat cu trupele in Ardeal tot cu gind sa-l cucereasca si la 26 Octombrie 1686 a fost acceptata la Sibiu o conventie cunoscuta si sub numele de Tratatul Hallerian, prin care Ardealul devine posesiune austriaca asa cum devenise si Ungaria la acel timp. Iar in 1688 in urma victoriilor repetate in luptele contra Turcilor, Reprezentantii Transilvaniei au renuntat la Protectoratul Otoman si au semnat declaratia de supunere si credinta imparatului Austriei (17) Prin Diploma Leopoldina din 1691 imparatul Austriei Leopold I recunoaste autonomia traditionala a Transilvaniei –adica dreptul de a se conduce singura- dar totodata subliniaza si dependenta ei de coroana austriaca, careia trebuia sa-i plateasca tribut si lasa oarecum deschisa si posibilitatea ca Austria sa intervina in treburile Transilvaniei daca asa considera de cuviinta.
Unirea cu Roma
Catolicii care in urma adoptarii reformei pierdusera orice pozitie si privelegii in Transilvania,, au cerut sprijinul imparatului sa aiba episcop, sa poata infinita scoli precum si alte drepturi, care au fost aprobate si sprijinite de imparatul Austriei. Dupa numirea cardinalului Kolonich ca primat al Ungariei,acesta determina pe imparatul Leopold sa dea o alta diploma la 23 Aug. 1692 prin care stabileste scutirea de taxe si drepturile preotilor uniti. La acea vreme rutenii acceptasera unirea cu Roma. Calvinii insa isi mentin in tot acest timp, un control strict asupra Bisericii Ortodoxe Romane. In aceste conditii a catolicii au inceput o actiune de a castiga pe episcopii si preotii ortodocsi pentru o unire cu biserica Romei. Pentru a intelege mai bine starea lucrurilor, este potrivit sa citam analiza facuta de Nicolae Iorga asupra situatiei dela acea vreme, in in cartea sa “Sate si Preoti din Ardeal” aparuta in 1902 (18) “Doua lucruri se puteau face: sa se urmeze vechea legatura cu calvinii sau aceasta sa fie lepadata pentru a face o alianta religioasa cu Noul domn al tarii… Era o desebire de purtare intre catolici si calvini, care trebuia sa magulesca pe fratii nostrii chiar si in afara de marile fagadueli. Calvinii “Craiului” (adica a principelui Transilvaniei) batuse din picior, catolicii imparatului faceau propuneri. Cei dintai amenintau cu temnitele si bataile…, acestialalti faceau sa se zareasca inceputul unei ere de libertate si lumina. Pentru popii nostri…, legea erau posturile, sarbatorile, icoanele, calendarul cel vechiu, limba cu care se deprinsese in slujba, adica limba neamului lor. Inainte de toate acestea trebuiau sa ramana neatinse ’’ Astfel folosind experienta convertirii rutenilor la catolicism, cardinalul Kollonich a pornit o actiune de convertire a clerului ortodox roman oferindu-le printre altele, aceleasi drepturi si pozitii sociale ca si preotilor romano-catolici Trebue avut in vedere ca nu numai romanii dar si preotii lor aveau acelasi statut de iobag fiind si ei obligati sa plateasca tot felul de taxe si sa faca munci pe mosiile nobililor. Ca iobagi si preotii puteau fi batuti si inchisi dupa voia nobililor pe mosia caruia traiau. Din punct de vedere dogmatic, unirea trebuia sa se faca pe baza acceptarii celor 4 puncte asa cum fusesera deja aprobate la Conciliul dela Florenta din 1439 care insa lasa neschimbata organizarea bisericii, slujbele religioase, posturile si sarbatorile asa cum era traditia bisericii inainte de unire. In 1692 a fost ales episcop Teofil (19) acesta, conform conditiei impuse prin hotararea Dietei Transivane din 1643 era sub directa supraveghiere a superintendentului calvin care trebuia sa aprobe orice actiune legata de biserica romaneasca, inclusiv sfiintirea si numirea preotilor. In acest timp calugarul catolic Ladislau Baranyi a luat legatura cu Teofil si cu preotii si protopopii romani aratandu-le drepturile si libertatile conferite de Diploma imparatului Leopold din 23 August 1692) pentru preotii ruteni uniti (20). Desigur ca au avut loc multe discutii intre preotii, protopopii si episcop inainte de a se lua o hotarare asupra unirii cu Roma. Ceea ce parea tuturor fetelor bisericesti mai usor de acceptat, era faptul ca in fond nu se schimba nimic in modul cum se facea slujba si se tineau posturile si sarbatorile. Biserica si acum avea oricum un conducator suprem care era patriarhul dela Constantinopol, in principiu tot atat de departe si de inaccesibil ca si papa dela Roma, iar celelalte puncte doctrinale nu constituiau nici un fel de probleme pentru ei, nici chiar filioque care nu era obligator de a fi inclus in ‘Crez’. Si astfel in urma Sinodului care a avut loc la Alba Iulia in Februarie 1697 s-a hotarat unirea cu Biserica Romei. Pe baza hotararilor unanime ale Sinodului, Episcopul Teofil a trimis cardinalului Kollonich urmatoarea declaratie oficiala de unire (21):
“ Noi Teofil cu mila lui Dumnezeu episcopal bisericii romanesti din Ardeal si din partile Tarii Unguresti lui impreunate si tot clerul aceleiasi biserici, lasam pomenire prin scris aevea aceasta tuturor carora se cuvine cumca in trecuta luna a lui Februarie cand am avut sabor mare la Balgrad cu o inima am asezat ca sa ne intoarcem in sanul sfintei Maicii biserici romano-catolicesti si iarasi sa ne unim cu ea, toate acelea primindu-le si crezandu-le care ea le primeste, le marturiseste si le crede. Si mai intaiu marturisim acelea patru puncte, in care pana acuma ne-am inperechiat:
a) Cunoastem ca Papa dela Roma este cap vazut a toata biserica lui Cristos, care peste toata lumea e latita.
b) Marturisim cumca afara de cer, scaunul celor fericiti si afara de iad temnita celor osanditi, al treilea loc este, in care sufletele celor ce inca un sunt curatite se tin si se curatasc.
c) Cumca panea azima este destula materie a Cinei Domnului si a jertfei Liturghiei, nu ne indoim
d) Creedm cumca Duhul sfant, a treia fata in Tríeme, dela Tatal si dela Fiul purcede. Si primim, marturisim si credem toate celelalte, care sfanta maica biserica romano-catolica primeste si crede”
In continuare urmeaza si cererile catre imparat:
“a) Ca pe preotii si calugarii cei de legea greceasca sa-i faca partasi acelorasi privelegiuri si scutinte, care le au nu
numai preotii romano-catolici ci si Arienii, luteranii si calvinii.
b) Ca in fiecare sat, in care este preot, sa aiba biserica casa preoteasca, ca sa nu caute preotul in casa straina sau in loc strain a locui.
c) Ca toata carma si randuiala preotilor sa fie la episcop si nici decum la mireni, cum a fost pana acuma.”
In Iunie insa Teofil moare si trebuia ales un alt episcop. Sinodul convocat de urgenta l-a ales ca episcop pe preotul Atanasie Angel fiul preotului din Bobalna (Hunedoara). Acesta ca si predecesorii sai, a mers la Bucuresti pentru a fi sfiintit de episcop chiar de catre patriarhul Dosoftei al Ierusalimului care se gasea in vizita la Bucuresti. Intors in Ardeal, Atanasie convoaca sinodul in Octombrie 1698 care a formulat o noua declaratie de unire subliniind din nou pe de o parte cele patru puncte si pastrarea neschimbata a obiceiurilor, ceremoniilor, sarbatorilor, posturilor asa cum fusesera pana acum, precum si dreptul de a alege episcopul, iar pe de alta parte, cerea asigurarea libertatilor si privelegiilor preotimii cum fusesera mentionate si de catre episcopul Teofil in declaratia sa. La 24 Octombrie 1698 Atanasie trimite imparatului o scrisoare in care ii comunica hotararea sinodului de unire cu Roma si il roaga sa dea si pentru romani o diploma similara cu cea pe care a dat-o pentru ruteni in 1692. Ca urmare si a interventiei Cardinalului Kollonich, imparatul da la 16 Februarie 1699 o diploma pentru Romani ( cunoscuta sub numele de Prima Diploma Leopoldina), prin care recunoaste drepturile preotior uniti de a nu fi considerati iobagi si deci de a fi scutiti de “robote si dajdii iobagesti”. Desigur ca Dieta Transilvaniei a fost nemultumita de hotararile incluse in Diploma imperiala si pe de o parte au incercat sa amane aplicarea ei, iar pe de alta au incercat sa ofere drepturi similare pentru cei care ar imbratisa calvinismul. In timpul acesta, Episcopul Atanasie e chemat la Viena unde are de infruntat si acuzatiile celor care vor sa zadarniceasca unirea dar el reuseste sa iasa biruitor si din aceasta incercare si dupa reinoirea aderentei la Biserica Romei reuseste sa obtina dela imparat cea de a Doua Diploma Leopoldina la 19 Martie 1701 (23) care confirma drepturile preotilor uniti de a fi scutiti de taxe la fel ca si clerul romano-catolic. Printre altele imparatul sustine ideea desvoltarii invatamantului prin infiintarea de scoli si biserici acolo unde exista un numar mare de Romani. Episcopal Atanasie este acela care stabileste ca atat ritul cat si alegerea episcopilor sa se faca dupa “Legea Romaneasca” asa cum s-a facut de veacuri. A existat si o importanta opozitie la unirea cu Roma atat din partea ungurilor care isi pierdeau o parte dintre iobagi dar si din partea Romanilor Ortodocsi sustinuti si de principii Romani din Muntenia. In 1703 imparatul Leopold da episcopului unit Atanasiu o cladire din Alba Iulia care fusese destinata monetariei ca sa organizeze o scoala. Totodata din grija papei si a cardinalului Kollonich tinerii romani sunt primiti si in scolile iezuitilor unde au studiat mai apoi si episcopii Inochentie Micu-Klein si Ioan Bob ca si multi altii si incepand din 1705 li s-au deschis romanilor si colegial grecesc din Roma si facultatile din Viena. Dupa moartea episcopului Atanasie a urmat in scaunul episcopal al unitilor Ioan Giurgiu Pataki (24) un preot bine pregatit, care facuse stralucite studii la Viena dupa care afusese trimis la Roma unde a dobandit o temeinica pregatire teologica, el a pastorit doar 4 ani. Si el ca si Atanasie inaintea lui, a avut de luptat atat cu Dieta cat si cu nobilimea ungara si cu sasii care se opuneau ca preotii uniti sa fie scutiti de taxe.
Episcopul Inochentie Micu Klein
Dupa moartea lui Patachi (29 Oct. 1727) a fost ales Inochentie Micu-Klein. El venea dintr-o familie de oameni liberi si a fost toata viata lui un mare luptator pentru drepturile tuturor romanilor. El prezinta memorii dupa memorii imparatului cerand respectarea prevederilor Diplomelor Leopoldine referitoare la Romani. In plus el mai cere si obtine dela imparat numirea ca sa devina membru al Dietei Transilvane unde romanii un aveau nici un reprezentant. Episcopul petrece mai multa vreme la Viena de unde vine inapoi in Ardeal cu titlul de baron si cu mai multe diplome si hotarari imparatesti. In 1733 conform datelor oficiale, in Transilvania erau 2743 preoti dintre care 2255 erau uniti iar 488 erau ortodocsi. Episcopul Inochentie foloseste aceste date pentru a confirma scutirea de taxe pentru preotii sai, scutire care insa un era confirmata si de dieta, in ciuda proviziilor explicite in acest sens ce erau cuprinse in Diploma II Leopoldina, data de imparat. De aici ininte episcopul Inochentie se va lupta continuu cu dieta si cu imparatul sa obtina respectarea drepturilor promise, dar si sa obtina subventii pentru parohii si episcopie. In 1736 episcopul obtine domeniul dela Blaj care va devenii centrul nu numai al unitilor dar si locul de unde au pornit ideile si scrierile despre originea Romanilor precum si luptele lor pentru recunoasterea oficiala a natiunii lor si a drepturilor lor legitime in Ardeal. Episcopul Inochentie nu se opreste aici, el continua sa scrie memorii in sprijinul Romanilor cerand tot mai insistent aplicarea prevederilor si legilor promise Romanilor. El merge mereu la Viena ca sa-si sustina memoriile si cererile in fata curtii imperiale si chiar direct la imparat iar mai tarziu dupa 1740, la imparateasa Maria-Tereza. El cere continu ca Romanii sa fie acceptati ca natiune cu toate drepturile pe care le aveau si celelate natiuni Episcopul mai prezenta totodata si situatia grea a Romanilor din Transilvania impovarati de munci si dijme si total lipsiti de drepturi. In cei 16 ani de lupta cu Dieta si curtea imperiala Episcopul Inochentie a scris si a prezentat curtii imperiale 24 de memorii (25). Prezentand mereu cererile sale si in Dieta Transilvaniei al carei membru era, el nu a cerut drepturi numai pentru uniti ci pentru toti Romanii fiind primul Roman care a afirmat si a desbatut ideea natiunii Romane din Ardeal ca natiune care este intitulata sa aiba aceleasi drepturi ca si ungurii si sasii fiind atat cea mai veche dar si cea mai numeroasa natiune din Transilvania.
Reactia Ortodocsilor la Unirea cu Roma
Intre timp calugarul ortodox sarb Visarion, a inceput o puternica propaganda impotriva unirii, spunand oamenilor ca botezurile si cununiile facute de catre preotii uniti un sunt valabile si cei care continua sa le accepte vor fi afurisiti. La cererea curtii imperiale facuta episcopului Inochentie de a reprima cu ajutorul armatei actiunile anti-unioniste, acesta a refuzat spunand: “cum vreti sa linistesc spiritele cu mijloace blande sau cu mijloace violente? Daca vreti cu mijloace blande atunci este necesar sa ni se acorde in fapt, drepturile pe care le cerem in temeiul diplomelor. Daca vreti mijloace violente, atunci trebuie sa declar ca mie nu-mi este iertat sa procedez astfel”Actiunile anti-unioniste au inceput sa aiba efect nemultumind curtea dela Viena, ele au dus la caderea episcopului Inochentie deoarece curtea imperiala l-a acuzat ca nu a luat masurile stricte si necesare pentru reprimarea anti-unionistilor Desigur ca aceasta atitudine l-a facut si mai suspect in fata Dietei, dar si a curtii imperiale. (26).Conceptia episcopului Inochentie despre natiune sublinia mai mult caracterul ei etnic decat cel religios. (27). Activitatea si lupta neobosita a episcopului Inochentie pentru drepturile Romanilor a atras ura nobilior din dieta Transilvaniei care au reusit sa determine curtea imperiala sa nu dea curs cererilor episcopului amenintandu-l pe acesta si denuntandu-l drept rebel. De fapt curtea imperiala considera ca de succesul anti-unionistilor este vinovat numai episcopul Inochentie care era mai interesat in revendicari de natura politica decat de treburile religioase ale turmei sale. Hartuit si amenintat cu inchisoarea, episcopal Inochentie fuge la Roma sa ceara ocrotirea papei si ramane la Roma pana la sfarsitul vietii unde a si murit in 1768, fara ca sa poata sa se mai reintoarca acasa. Actiunile anti-unioniste insa au continuat si au reusit in special in tinuturile Brasovului si Sibiului care s-au desprins in mare parte de uniune. In plus propaganda anti-unionista a folosit din plin refugiul la Roma al episcopului Inochentie care a fost prezentat de acestia drept o recunoastere ca unirea “e rea” pentru popor si ca nu va reusi, ceea desigur ca era fals, dar lumea total neinformata dadea crezare vorbelor calugarilor ortodocsi. Inochentie numeste dela Roma pe preotul Petru Aron drept vicar si administrador al episcopiei in absenta lui. Curtea dela Viena curand dupa fuga episcopului Inochentie la Roma a inceput sa investigheze situatia bisericii unite si le-a cerut unitilor sa covoace o adunare a clerului in 1748 urmand ca ei sa si prezinte un raport cat mai detaliat cu toate problemele si aspectele legate de biserica. Pentru pregatirea memoriului sa convocat un Sinod la Sibiu la 15 Mai 1748. In urma desbaterilor sinodului, s-au formulat o serie de observatii dar si de plangeri si doleante ale preotimii si s-a conceput un prim memoriu cu titlul semnificativ “Cleros Romano-Valachicus” fiind scris de Silvestru Calliani, Grigore Maier si Grigore Pop, toti tineri clerici cu studii la Roma. In tot timpul sederii lor la Roma, ei au avut ocazia sa-l intalneasca pe episcopul Inochentie fiind martori la sbuciumul si framantarile lui, iar la intoarcerea lor in tara, au adus cu ei indemnurile si instructiunile episcopului pentru continuarea actiunilor intreprinse de el. Memoriul intocmit de tinerii teologi si menit sa intareasca unirea, obtine aprobarea adunarii dela Sibiu pentru a fi trimis curtii imperiale. In acest memoriu se reitereaza de fapt cererile formulate de episcopul Inochentie incepand cu dezideratul de a se acepta natiunea Romana ca cea de a patra natiune in stat, cu aceleasi drepturi ca celelalte natiuni. In afara de aceasta, sunt si referinte la pozitia episcopului care se cere sa fie facut membru de drept al dietei Transilvaniei astfel ca dela acea pozitie sa poata apara si sustine drepturile clerului si ale poporului. Insa nici de data aceasta revendicarile exprimate in memoriu n-au fost obtinute iar asupra episcopului Inochentie inca in exil, au fost facute presiuni sa demisioneze si in cele din urma el si-a semnat demisia in fata papei la 7 Mai 1751 (28). Pana aici revedicarile cerute n-au fost primite decat intr-o mica masure, totusi ca urmare a Unirii, Romanii au avut acces la invatamantul public catolic care a dus la creerea unei paturi de intelectuali ce aveau sa preia lupta pentru drepturile politice si sociale ale Romanilor din Ardeal. Episcopii Petru Aron (1751-1764), Atanasie Rednic (1764-1772)si Grigore Maior (1772-1782) precum si mai multi calugari ca Silvestru Calliani, Gerontie Cotorea si altii, au continuat lupta pentru drepturile Romanilor si au indemat si ajutat pe multi tineri sa urmeze la scolile catolice. La Blaj au fost organizate scoli pe langa manastirile infiintate de Episcopul Inochentie si Petru Aron.
Scoala Ardeleana si corifeii ei
Munca si stradania continua si neobosita a episcopilor si clerului unit pentru cultivarea si ridicarea Neamului Romanesca inceput sa dea roade. Nicolae Iorga in cartea sa Istoria Romanilor din Ardeal si Ungaria reeditata la Bucuresti in 1989 scrie la pagina 304:
“Acum, daca se uita cineva la organizarea blajeana ea este fara indoiala impunatoare. Nicairi romanii, nici in partile acelea unguresti, dar nici chiar in partile de dincoace de munti, in Principate, n-au izbutit sa intemeeze, in mai bune conditii si cu un program mai vast si mai multilateral, institutii bisericesti, institutii scolare, economice, care sa fie mai strans legate intre ele decat acolo.Este o creatiune romaneasca desavarsita in felul ei, care a rasarit pe pamantul acela strain, langa castelul nelocuit pe care marinimia habsburgica il daruise vladicilor romani, izgoniti din Alba Iulia si fara locuinta si cinste in Fagaras ‘’.
Tinerii intorsi dela scolile si universitatile straine au continuat sa sustina ideile Episcopului Inochentie Micu-Klein si sa gaseasca bazele si isvoarele istorice ale originii Romanilor. Studiind la Cluj, Viena, Roma si in alte locuri ei au invatat nu numai latina dar si alte limbi straine care astfel le-a deschis posibilitatea de a cunoaste ideile iluministe care circulau in Europa acelor timpuri. Pe de alta parte cunoasterea temeinica a limbii latine le-a permis sa descopere asemanarile cu limba romana iar studiul istoriei antice i-a condus la concluzia ca Poporul Roman este urmasul colonistilor Romani adusi in Dacia cucerita de legiunile imparatului Traian. Intelectualii care se formeaza in perioada 1770-1825 asa cum remarca si Keith Higgins (29)ei sunt tot mai mult influentati de ideile si filosofia iluminista, se oberva la ei de asemeni si o tendinta de indepartare de problemele teologice si de laicizarea conceptiilor si atitudinilor de viata ale acestor intelectuali. Se formeaza intr-adevar o adevarata scoala de istorici si scriitori care e cunoscuta sub numele de Scoala Ardeleana. Unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai acestei Scoli a fost Samuel Micu, care si-a facut studiile si doctoratul la Viena. El a fost un scriitor prolific descriind poporul roman ca fiind urmasul colonistilor romani adusi in Dacia dupa cucerirea ei de catre Traian in ‘De originibus daco-romanorum’ pe care o extinde apoi in ‘Historia daco-romanorum sive valachorum’. El a mai scris si un Dictionar al Limbii Romane, a tradus din scrierile parintilor bisericii, a scris si manuale pentru scolile Blajului precum si alte scrieri printre care si niste studii folclorice. Gheorghe Sincai a fost un alt important reprezentant al Scolii Ardelene cu studii la Roma unde a obtinut un doctorat in teologie si filosofie. El s-a preocupat intens de desvoltarea invatamantului. Printre lucrarile sale cea mai importante este “Cronica Romanilor si a altor Neamuri” un valoros studiu istoric, impreuna cu Samuel Micu el este autorul studiului de gramatica romaneasca ‘Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae’.Un alt reprezentant al Scolii Ardelene a fost Petru Mayor si el si-a facut studiile si doctoratul in teologie si filosofie la Roma dupa care a studiat dreptul canonic la Viena revenid la Blaj ca profesor de logica si metafísica. In 1804 Petru Mayor este sumit corector la presa universitatii din Budapesta, post pe care il avusese Sincai inaintea lui. Aici el publica in 1812 “Istoria pentru inceputul Romanilor in Dachiia”. Budai-Deleanu este un alt reprezentant important al aceluiasi grup cunoscut drept “Corifeii Scolii Ardelene”. El desi a scris mult, nu a publicat prea mult in timpul vietii. Si el a fost interesat de lingvistica si istorie dar si de literatura. Reprezentantii Scolii Ardelene au fost oameni culti de nivel european dupa cum remarca multi istorici si comentatori printre care si Francisc Pacurariu (30). Miscarea pornita de episcopal Inochentie Micu-Klein incepea sa dea roade si sa insufleteasca tot mai mult pe intelectualii romani iesiti din scolile de tot feleul la care aveau acum acces.
Ortodocsii Sarbi ataca din nou Unirea cu Roma
Prin anul 1759 un alt calugar ortodox , calugarul Sofronie a inceput o a doua miscare anti-unionista folosind aceleasi tactici ca si calugarul Visarion cu 15 ani mai inainte si anume predicand in bisericile si adunarile ortodocsilor contra greco-catolicilor, (unitilor) si spunand oamenilor ca botezurile, cununiile, deslegarile si orice serviciu religios facut de preotii uniti nu au valoare si constitue un pacat. Cu zelul lui fanatic, el a pornit o mare miscare sustinut fiind de mitropolitul ortodox sarb dela Carlovitz care l-a dirijat in mod direct. Actiunea lui a inceput sa aiba succes, si in multe locuri preotii uniti au fost batuti si isgoniti de popor din biserici si chiar si din sate. In 1760 Sofronie a organizat o mare adunare religioasa ortodoxa la Zlatna unde s-a formulat o petitie cu doleantele ortodoxe scrise cu multe declaratii de loialitate fata de imparateasa Maria Tereza. S-a facut si o petitie catre Dieta Transilvaniei fara sa ceara alte revendicari decat sa li se numeasca un episcop ortodox care sa fie sfiintit de catre mitropolitul dela Carlovitz. Curtea dela Viena intotdeauna prudenta cu cererile supusilor sai, a trimis petitia dietei ca sa examineze cererile ortodocsilor care de data aceasta aveau doar un vadit aspect religios. Si desi calugarul vorbea adesea de natiune el intelegea prin aceasta comunitatea religioasa ortodoxa. Aici se vede marea deosebire intre ideile episcopului Inochentie, care urmarea revendicari in special politice si sociale, afara de cele religioase, pentru toti romanii din Ardeal, considerand natiunea ca fiind caracterizata prin etnie -si revendicarile calugarului Sofronie care urmareau doar ridicarea ortodoxiei la rangul de religie acceptata avand conducatorul si regulele ei proprii, fara ca sa ceara altceva, dar care in acelasi timp creia o scindare a romanilor din Ardeal prin actiunile contra unitilor pe care le-a produs. Intr-adevar in toate localitatile romanesti s-a produs o mare framantare si sbucium care a durat din 1750 pana in 1761 si care aproape a dus la rascoale din cauza opozitiei de natura religioasa creiata de ortodocsi impotriva romanilor uniti (greco-catolici). Cel care a regizat din umbra aceasta actiune, a fost mitropolitul sarb Paul Nenacovici dela Carlovitz dupa cum arata Paclisanu(31). Mitropolitul de fapt urmarea aceeasi politica initiata de inaintasii sai inca din 1690 cand ii sustinusera pe austrieci in lupta lor de cucerire de teritorii, ca urmare a infrangerii turcilor, si acceptasera sa depinda de curtea imperiala careia i-au cerut in schimb sa le acorde jurisdictia asupra tuturor bisericilor ortodoxe din imperiu. Acum venise momentul sa capete si jurisdictia asupra bisericii ortodoxe romane si de aceea atat calugarul Sofronie cat si ceilalti agitatori care strabateau satele, lucrau la indemnul mitropolitului sarb Nenadovici indemnand si spunand oamenilor sa alunge pe preotii uniti care strica legea si a caror slujbe sunt o blasfemie condamnata de ‘biserica cea adevatata’. Mitropolitul trimite si o scrisoare comunitatilor romanesti, prin care le spune sa ceara episcop sarbesc si sa spuna ca nu vor preoti si episcopi uniti. Urmarea a fost ca din nou o multime de preoti uniti au fost scosi afara din biserici si chiar din sate, multi au fost maltratati si batjocoriti creindu-se mari tensiuni in tot Ardealul. Multe sate care revin la ortodoxie incepusera chiar sa-i atace pe cei care inca pastrau unirea. De aceea curtea dela Viena trimite in 1761 pe generalul Buccow sa instaleze ca episcop pentru biserica ortodoxa romana pe episcopul sarb al Budapestei Dionisie Novacovici care insa nu depindea de mitropolia dela Carlovitz. Lui Buccow i se cere totodata sa restabileasca pacea dintre cele doua biserici romanesti din Ardeal. Agitatiile insa au mai durat catva timp dar in cele din urma cei care s-au desfacut de unire si care erau destul de multi, au ramas pana la urma cu ortodocsi. Totusi, in Ardeal in 1761 erau 2238 preoti uniti si 1380 preoti ortodocsi. (32). Cauzele desfacerii multor comunitati romanesti dela unire au fost analizate si de episcopia unita dar si de guvernatorul Haller al Ardealului care la cererea curtii dela Viena a trebuit sa intocmeasca un raport. Toata biserica romanaeasca din Ardeal inainte de unire era sub jurisdictia calvina controlata de principii Transilvaniei care erau calvini. Si asa cum spune guvernatorul, situatia odata cu inglobarea Transilvaniei in Austro-Ungaria prin unire biserica romanesca depindea acum o parte de catolici si alta de calvini. Dar si acum ca si inainte de unire in ambele biserici romanesti vechea lege romaneasca a ramas nestirbita. Adica atat posturile cat si sarbatorile se tineau la acelesi dati in ambele biserici iar liturghia si slujbele religioase se faceau toate in acelsi fel si chiar si odajdiile erau neschimbate ca de altfel si interiorul bisericilor. Ceea ce i-a determinat insa pe cei care s-au despartit de unire spune guvernatorul, a fost numai predicile mincinoase ca slujbele unitilor nu sunt valabile in fata lui Dumnezeu si ca ei strica vechea lege romaneasa. Intr-adevar separarea de unire s-a facut numai acolo unde calugarul Sofronie si trimisii mitropolitului sarb au reusit sa conviga poporul sa-i alunge pe uniti. De aici s-a ajuns la concluzia ca episcopia dela Blaj nu s-a preocupat destul ca sa explice in ce consta unirea si ca prin unire se pastra vechea lege asa cum fusese ea inainte de unire. Confruntarile insa nu s-au incheiat decat dupa mai multi ani totusi au devenit tot mai rare. Episcopul Petru Aron convoaca un mare sinod la 10 iulie 1763 indemnad pe preoti si protopopi sa prezinte toate maltratarile si distrugerile suferite in perioada desbinarii. Astfel s-au pus in evidenta cutremuratoarea imagine a urii, distrugerilor si suferintelor indurate de uniti din partea fratilor lor ortodocsi. In urma raportului primit dela guvernatorul Transilvaniei asupra situatiei bisericii unite, curtea dela Viena a criticat aspru pe conducatorii bisericii unite si in special pe episcop ca se ocupa mai mult de revendicarile politice, sociale si economice ale unitilor decat de problemele lor spirituale si explicarea conditiilor si intelesului unirii cu Roma. Ca urmare episcopul Petru Aron a inceput o serie de vizitatii apostolice pe la toate localitatile unde erau uniti ca sa discute cu poporul si sa raspunda la orice intrebare in legatura cu biserica unita, pentruca astfel sa restabileasca adevarul asupra unirii. Spre sfarsitul lunii Ianuarie 1764 pe cand era la Capnic episcopul se imbolnaveste si e transportat la Baia Mare unde moare la 31 Ianuarie 1765.
Scolile Blajului si alte scoli
De numele episcopului Petru Aron se leaga deschiderea scolilor din Blaj. Organizarea invatamantului a fost una din preocuparile constante ale episcopului, care a creat astfel trei categorii de scoli: intai o scoala generala pentru toti, apoi o scoala pentru invatarea limbilor si a stiintelor si a treia scoala pentru pregatirea preotilor (33). Dar nu numai atat, el s-a preocupat si de intreinerea elevilor si studentilor care ajunsesera prin 1756 la peste 300. Pentru nevoile scolilor a dat multa atentie tipografiei si a avut grija ca scolile sa fie dotate cu carti si de aceea a cerut si incurajat profesorii si instructorii sa scrie si sa traduca manualele scolare necesare, dar si alte carti. S-a preocupat si de trimiterea studentilor si teologilor la Roma si la Viena pentru studii superioare de filosofie si teologie, ridicand simtitor si calitatea profesorilor dela Blaj. Petru Aron a contribuit si la organizarea scolilor din satele romanesti ai Ardealui, si la desvoltarea manastirilor din dioceza sa. Dupa moartea lui Petru Aron, vicarul general al episcopiei Atanasie Rednic a preluat coducerea episcopiei pana la alegerea unui nou episcop. Printre canditati a fost si fostul episcop Inochentie Micu Klein -care era tot la Roma-,dar si Atanasie Rednic, ca si altii, Maria Tereza insa, a ales pe Atanasie Rednic la 27 Sepptembrie 1764, desi preotimea l-a cerut pe Inochentie cu toate ca primisera o circulara de la Viena sa nu-l includa pe Inochentie pe lista candidatilor. Imparateasa si nobili unguri insa nici nu i-au mai permis fostului episcop sa viziteze Ardealul si nicidecum sa reocupe scaunul de episcop. Episcopul Rednic, era un calugar auster si fara suport din partea preotimei care i-a cerut sa renunte la pozitia de episcop in favoarea lui Inochentie ceea ce el aacceptat insa curtea dela Viena nici n-a vrut sa auda considerandu-l pe Inochentie un rebel si deci total inacceptabil. Papa l-a confirmat pe Rednic si el s-a straduit sa se impace cu preotii si sa intareasca unirea. Pentru aceasta cere sprijin si dela guvernatorul Ardealului caruia ii aminteste de drepturile si privelegiile preotimii si ale bisericii unite asa cum au fost incluse in diplomele imperiale. Rednic a facut apoi o lunga vizita prin dioceza sa ca discute cu preotii si poporul cu scopul de a intari unirea si biserica unita. In timpul pastoriei lui, Imparateasa Maria Tereza a dat in 1769 Decretul de toleranta prin care recunoaste existenta legala a Bisericii Ortodoxe Romane pe care o scoate de sub jurisdictia calvinilor si ii numeste un episcop sarb pe Dionisie Novacovici sa o conduca. Episcopul unit Atanasie Rednic s-a mai straduit si sa stabileasca cerintele de educatie si aptitudini pentru preoti astfel incat sa ridice atat nivelul lor de cunostiinte generale ca si cele referitoare la preotie. Si el ca si inaintasul sau, s-a stins la o varsta destul de tanara la 13 Mai 1772 la 52 de ani. A urmat din nou alegera de episcop si de data aceasta preotii uniti adunati in sinod la 26 August 1772 au ales pe Grigore Maior, cel mai fidel invatacel si sprijinitor a episcopului Inochentie Micu Klein care si el ca si mentorul lui era in surghiun. Avand insa sprijinul imparatului Iosif II alegerea lui a putut fi acceptata desi la momentul alegerii sale Grigore Maior un mai era un om tanar, trecuse de 58 ani. El era un om cult, prietenos si cu multa intelegere si bunavointa pentru preoti si popor, pentru care s-a sbatut continuu sa-i ajute si sa obtina inlesniri si drepturi dela imparat si dela guvernatorul Ardealului. La Blaj episcopul a reorganizat si largit scolile si seminarul diecezan si a obtinut mai multe burse pentru studii la Roma dar Iosif II opreste pentru un timp plecarea studentilor la Roma, in schimb creste numarul studentilor trimisi pentru studii la Viena. Inca mai inainte cu cativa ani curtea imperiala a cerut ca in toate scolile de toate gradele sa se introduca limba germana vrind sa faca germana limba oficiala a statului. In Ardeal erau acum destul de multi intelectuali romani cu studii superioare a caror activitate avea sa se fac simtita prin creerea de noi scoli superioare si in alte localitati afara de Blaj, prin ridicarea nivelului invatamantului dar si prin publicarea de carti si manuale de buna calitate. La Blaj a mai fost infiintata si o scoala normala pentru pregatirea invatatorilor de care era mare nevoie intrucat se infiintasera peste tot numeroase scoli satesti. In stradaniile lui in apararea preotilor episcopul Grigore Maior a ajuns in conflict cu nobili din Ardeal din care cauza a fost obligat sa demisioneze la 14 Aprilie 1782 iar la mai putin de trei ani dupa aceasta s-a si stins din viata.
Iosif II care ca si Maria Tereza vroia sa controleze un numai biserica unita ci si biserica ortodoxa romana numeste ca episcop in aceasta biserica pe calugarul sarb Ghedeon Nichitici si pune biserica ortodoxa romana in 1873 sub jurisdictia mirtopoliei ortodoxe sarbe dela Carlovitz dar nu ii confera privelegiile si drepturile pe care le aveau sarbii In toamna anului 1784 din cauza mizeiei insuportabile in care traiau iobagii, a isbucnit marea revolta a lui Horea, Closca si Crisan inabusita in sange cu o cruzime ne mai intalnita. Unul din efectele revoltei lui Horea a fost si o apropiere intre conducatorii bisericii unite si cei ai bisericii ortodoxe romane care in cele din urma a dus la actiuni comune in sprijinul natiunii romane dominate si oprimate din Ardeal. Astfel dupa alegerea episcopului unit Ioan Bob in 1783 s-a intocmit o petitie catre imparat sa permita organizarea unui sinod comun al celor doua biserici care sa discute problemele romanilor din Ardeal. Imparatul insa a refuzat sa aprobe cererea. Atunci Petru Maior si protopopul unit Ioan Para, au formulat o alta petitie in care au inclus clauze si cerinte concrete dar care n-a mai fost trimisa la Viena insa a fost inglobata ulterior in acea faimoasa petitie cunoscuta sub numele de “Suples LibellusValachorum”. Aceasta petitie considerata drept cel mai important act politic romanesc dela sfarsitul secolului XVII, a fost trimisa Dietei. Iar dupa moartea lui Iosif II, a fost prezentata imparatului Leopold II de catre o delegatie condusa de episcopul unit Ioan Bob si episcopul Gherasim Adamovici sarb de origine, al bisericii ortodoxe romane. In petitie se cerea recunoasterea natiunii romane cu aceleasi drepturi ca si ungurii ,sasii si secuii, drepturi speciale pentru preotii celor doua biserici la fel ca ale preotilor de alte confesiuni, dreptul intelectualilor romani de a ocupa functii in stat, adica in mare parte reiterarea vechilor cereri ale episcopului Inochentie precum si altele noi. Pe langa aceasta petitie Episcopul Ioan Bob a inaintat si un memoriu separat cu cererile sale pentru biserica unita care se desvoltase si avea nevoie de subventii pentru intretinerea numarului mare de scoli, biserici si manastiri nou infiintate. Ca si multimea celelorlate petitii trimese de catre toti episcopii dinainte, nici aceste petitii nu au fost aprobata decat intr-o foarte mica masura. Leopold II moare in 1792 si romanii pregatesc o alta versiune a petitiei Supplex Libellus Valachorum II pe care o prezinta noului imparat Francisc II dar din nou nu este aprobata de imparat. In Maramures biserica unita care era condusa de episcopi ruteni, obtine un episcop roman in persoana lui Ignatie Darabant un puternic sustinator al cauzei romanilor. In anii care au urmat au fost incheiate o multime de scrieri istorice si filologice ale corifeilor Scolii Ardelene care au ridicat si mai mult moralul intelectualilor romani si au intarit convingerea si curajul de a lupta pentru dreptatea cauzei romanilor din Ardeal. Sunt de mentionat in special “Istoria, lucrurile si intamplarile romanilor” de Samuil Micu, “Hronicul romanilor si a mai multor neamuri” de Gheorghe Sincai, “Istoria pentru inceputul romanilor in Dachiia”si “Istoria Besearicei Romanilor” de Petru Maior apoi “Lexicon romanescu-latinescu-ungurescu-nemtescu” de Samuil Micu Klein si Petru Maior si multe altele.
Evenimentele internationale cum au fost Revolutia Franceza si razboaiele napoleoniene si apoi Congrsul dela Viena au blocat pentru cativa zeci de ani activitatile politice ale romanilor din Ardeal. Secolul XVII a ramas in istorie ca secolul in care a inceput lupta, initiata de biserica unita prin episcopul Inochentie Micu Klein si continuata de episcopii, calugarii si preotii care l-au urmat, de afirmare poporului roman si de ridicare a lui pe toate planurile incepand cu educatia, constiinta nationala si obtinerea de drepturi. Prin anii 1835-40 a aparut la orizont o noua generatie de intelectuali romani bine educata atat la scolile Blajului cat si la Roma si la Viena si mai bine pregatita sa se preocupe de problemele si drepturilor romanilor. Acestia sunt organizatorii si participantii la revolutia din 1848: Timotei Cipariu, Avram Iancu, Simion Barnutiu, August Treboniu Laurian, Ioan Rusu, George Baritiu, Aron Pumnul, Alexandru Papiu-Ilarian, Ion Ratiu memorandistul de mai tarziu si multi altii. Dintre acestia multi n-au mai luat calea preotiei devanind profesori medici, avocati, notari si chiar functionari la stat. In 1838 George Baritiu scoate primul ziar romanesc Gazeta de Transilvania care a facilitat mult informarea si educarea romanilor din Ardeal. Pana acum conducatorii romanilor din Ardeal erau episcopii si preotii, cu aceasta noua generatie de intelectuali conducerea intregii comunitatii romanesti incepe sa treaca in mana laicilor.In acelasi timp actiunile care se intitiate sunt sprijinite atat de episcopul unit cat si de cel ortodox care adesea colaboreaza si chiar merg impreuna la imparat ca sa sustina cauzele romanilor.
Revolutia din 1848 incepe la Blaj
Dupa moartea episcopului Ioan Bob in 1830, a fost ales Ioan Lemeni, ca sa conduca biserica unita. Si el impreuna cu episcopul ortodox Vasile Moga prezinta petitii facand aceleasi cerei de recunoastere a natiunii romane ca a 4-a natiune din stat asa cum cerusera si inaintasii lor si tot fara rezultat. In 1847 Timotei Cipariu a scos la Blaj publicatia Organul Luminarii care folosea alfabetul latin, publica informatii asupra diferitelor probleme romanesti, dar continea si articole despre alte probleme ca istorie, lingvistica sau literatura si de asemeni comentarii despre evenimentele politice din tara si din strainatate. Ideile iluministe ca si cele ale Revolutiei Franceze au contribuit mult la orientarea intelectualitatii spre problemele sociale, politice si economice cu care era confruntata populatia romana din Transilvania.Ca si in alte parti ale Europei, ei si-au insusit noile idei iluministe menite sa inspire pe romani sa se elibereze de sub dominatia strainilor care un numai ca ii exploatau, dar urmareau sa-i si desnationalizeze.Ideile liberale exprimate de liberalii unguri desigur ca i-au influentat si pe romani, care au crezut ca vor putea ajunge la o intelegere cu acestia ca sa li se recunoasca acelesi drepturi ca si celorlalte grupuri etnice din Ardeal. Insa n-au gasit nici un fel de intelegere la conducatorii revolutionarilor unguri in frunte cu Kossuth. In Februarie 1848 a isbucnit revolutia la Paris si la scurta vreme focul revolutiei s-a aprins in aproape toate statele euopene. La Budapesta, revolutionarii au cerut abolirea monarhiei independenta pentru Ungaria si unirea ei cu Transilvania sub lozinca “unire sau moarte” Romanii ca si sasii si-au exprimat cu toata putrea dezacordul pentru inglobarea Transivaniei in Ungaria si intelegand ca nu pot ajunge la intelegre cu ungurii, au organizat Marea Adunare dela Blaj la 3/15 Mai 1848, cu toata interdictia atat a curtii dela Viena, cat si a guvernatorului Ardealului. Organizatorii adunarii au fost unitii dar ei au invitat si pe ortodocsi astfel ca adunarea a fost prezidata de cei doi episcopi unit si ortodox. Barnutiu care era de fapt initiatorul adunarii a formulat o declaratie care cuprindea 16 puncte cuprinzand vechiule deziderate incluse in Supplex Libellum Valachorum, insa cerand si altele cum a fost desfiintarea iobagiei fara a plati nobililor pentru rascumparara din acea stare de sclavaj si se opunea categoric impotriva inglobarii Transilvaniei in Ungaria. Trebue mentionat ca unul dintre cele 16 puncte se referea la unirea bisericilor romanesti intr-o singura biserica unita cu Roma. Unire care s-ar fi putut infaptui intrucat episcopului Saguna i s-a oferi ca el sa fie conducatorul bisericii cu rang de mitropolit, insa el un a acceptat. Pentru realizarea dezideratelor aprobate de catre Marea Adunare dela Blaj, s-a facut o petitie catre imparat. Dar cand delegatia romana a ajuns la imparat acesta semnase deja decretul de unire intre Ungaria si Transilvania si a refuzat sa dea curs petitiei romanilor, care acum erau inclusi in Ungaria. Totusi romanii au prezentat o noua petitie prin care propuneau un fel de federalizare a tarii in care sa nu mai existe dominarea unui popor asupra altuia, ci tara sa fie formata din provincii organizate pe baza etnica. Ei chiar au propus imparatului ca el sa fie “Ducele Romanilor” si sa se constitue un Ducat separat din Ardeal care sa cuprinda pe toti Romanii. Era singura cale pentru romani de a obtine un fel de autodeterminare. Nici aceasta propunere n-a fost acceptata dar li s-a recomandat romanilor sa se adreseze dietei imperiale si dietelor provinciale pentru a negocia cu ele. Inaltii functionari dela curte le-au spus totusi ca vor face tot ce se poate pentru romani, considerand ca se pot folosi de ei contra ungurilor, dar fara ca de fapt sa le promita ceva concret. Romanii au discutat si cu ungurii la Budapesta dar nici de acolo n-au obtinut ce au cerut. ( E intersant de mentionat o remarca a lui Kossuth citata de Seton-Watsom op. cit. p 208: “pentru Romani nu am decat gloante si tunuri”) In Transilvania unde se formase Comitetul Permanent Roman acesta a incercat sa obtina pentru romani dreptul la autodeterminare si la folosirea limbii romane dela guverntor si dieta, insa nici aici n-au obtinut ce au cerut, in schimb li s-a ordonat sa se autodisove nefiind recunoscuti de guvernator. Intr-adevar tensiunile create in Transilvania prin unirea ei cu Ungaria si abolirea monarhiei ca si ignorarea totala a cererilor romanilor, au dus in cele din urma la declansarea unui razboi civil. Generalul Puchner trimis de imparat sa-i aduca pe unguri la ordine si-a dat seama ca are nevoie de romani ca sa-si indeplineasca sarcina. De aceea le-a promis ca toate cererile lor vor fi satisfacute daca vor lupta alaturi de austrieci contra ungurilor. Totusi nu le-a dat arme si nici bani cum le promisese si in cele din urma cu toate luptele si jertfele romanilor ( dupa unele date romanii au pierdut in lupte cateva zeci de mii de oameni), imparatul nu le-a aprobat cererile. A urmat perioada de restaurare a vechiului regim in care romanii au inteles ca un pot astepta intelegere si ajutor dela nimeni, decat dela ei insisi, aceasta i-a orientat spre o mai buna organizare si coeziune in randurile lor.
Lupta pentru Unirea Ardealului cu Romania
In 1855 au fost infiintate inca doua episcopii unite la Lugoj si Gherla pe langa cea dela Oradea, iar episcopia Blajului a fost ridicata la rang de Mitropolie care nu mai depindea acum de primatul Ungariei. Acesta fusese unul din dezideratele romanilor inclus in declaratia dela Marea Adunare dela Blaj din 1848.
Prin 1860 situatia romanilor parea ca incepe sa se indrepte cand din nou soarta sa intors contra lor pentruca ungurii au reusit sa se impace cu imparatul si sa-l convinga sa semneze din nou actul de unire al Transilvaniei cu Ungaria act ce fusese anulat in urma Revolutiei din 1848. Romanii au protestat energic pentru mentinerea independentei Transilvaniei prin Pronunciamentul dela Blaj,ceea ce a declansat o mare actiune de pedepsire a semnatarilor petitiei carora li s-au inscenat procesedin partea administratiei ungare, de tradare si subminare ale intereselor tarii. De aici inainte lupta pentru drepturile romanilor a fost preluata de intelectuali laici cei care luptasera in revolutia din 1848 si care in 1881 au organizat Partidul National Roman cel care a reusit sa duca lupta pe baze parlamentare dar si cu proteste cum a fost Memorandul din 1892 si in cele din urma au reusit sa conduca poporul ca sa realizeze Unirea Transilvaniei cu Romania la 1 Decembrie 1918. Desigur ca biserica unita a continuat sa aiba un rol important in iluminarea poporului prin creerea de scoli si prin sprijinirea actiunilor politice. La marea adunare dela Alba Iulia din 1918, episcopul unit Iuliu Hossu a citit proclamatia de unire cu Romania fiind unul dintre cei mai infocati luptatori pentru unirea cu Romania. El a fost si primul cardinal roman, cu toate acestea 30 de ani mai tarziu, a fost arestat de comunisti pentruca nu a trecut la ortodocsi asa cum i-au cerut si a murit in detentie. Anii care au urmat dupa formarea Romaniei Mari, au fost anii de reorganizare si reconstructie a tarii ani in care ca si in trecut intre biserica unita si biserica ortodoxa n-au fost deloc conflicte, dimpotriva ambele biserici au continuat sa conlucreze pentru binele poporului. Biserica greco-catolica nu a fost implicata in miscarea legionara asa cum a fost biserica ortodoxa ci a militat pentru intelegere si colaborare intre toti cetatenii tarii.
Diktatul dela Viena si cel de al doilea Razboi Mondial
In anii cand Ardealul de Nord-Est a fost cedat Ungariei prin infamul Diktat dela Viena, preotii si episcopii au ramas in regiunea ocupata de unguri cautand prin toate mijloacele sa apere si sa protejeze un numai pe catolici ci si pe ortodocsi in fata administratiei si armatei unguresti. In aceasta perioada multi preoti si laici romani atat catolici cat si ortodocsi au fost maltratati si ucisi de horthysti si bisericile lor devastate si chiar distruse.In perioada ocupatiei unguresti s-u comis multe masacre si atrocitati de catre armata horthysta
Dupa razboi, biserica greco-catolica ca si cea catolica s-a angajat la refacerea tarii distrusa de razboi atat pe linie spirituala cat si prin ajutorul material obtinut cu sprijinul asociatiilor catolice de binefacere din tara si din strainatate.
Biserica Greco-catolica desfiintata de comunisti cu complicitatea ierarhilor ortodocsi
La putina vreme dupa razboi, odata cu instaurarea guvernului Petru Groza in 1946 a inceput prigoana impotriva bisericii greco-catolice dupa modelul prigoanei comuniste impotriva bisericii greco-catolice ucriniene care sa desfasurat in 1945 fiind desfiintata si conducatorii ei arestati. In Romania actiunea de subminare a bisericii unite (greco-catolice) a fost inceputa de catre inaltii ierarhi ai bisericii ortodoxe care au inceput o campanie prin care cereau revenirea bisericii greco catolice la ortodoxism. Cel mai infocat activist in aceasta directie a fost mitropolitul Nicolae Balan al Sibiului care a declarat ca “nu-si va da odihna oaselor pana nu va vedea pe uniti iarasi ortodocsi” (34) El a fost secondat de Patriarhul Nicodim si de alte fete bisericesti ortodoxe, precum si de o campanie prin presa. In 1947 au fost facute primele arestari de preoti cu scopul de a-i intimida. La 3 Mai cand s-a sarbatorit la Blaj aniversarea a 50 de ani dela Marea Adunare din 3/15 Mai organizata de uniti, Mitropolitul Nicolae Balan a vorbit in fata greco-catolicilor cerandu-le sa revina la biserca ortodoxa. In acelasi an intre 30 Mai si 12 Iunie a avut loc vizita in Romania a Patriarhului Alexei al Rusiei. Cu aceasta ocazie patriarhul Alexei a dat primele impulsuri pentru suprimarea bisericii greco-catolice. In vara anului 1948 s-a facut o noua constitutie dat fiind faptul ca Romania devenise republica dupa abdicarea fortata a regelui Mihai. In acest timp biserica greco-catolica ca si cea romano-catolica au avut o atitudine rezervata dar au descurajat pe enoriasi sa se inscrie in partidul comunist. Biserica catolica s-a declarat inca din secolul XIX impotriva comunismului. In aceasta privinta este semnificativa enciclica papei Leo XIII intitulata Rerum Novarum din 15 Mai 1891, care critica teoriile comuniste si in care sustine dreptul la propritatea privata ca fiind unul din principiile de baza ale societatii deoarece asigura autonomia si independenta individului si sta la baza libertatii individuale. In enciclica se discuta si despre drepturile muncitorilor pentru o viata mai buna ca si dreptul lor de a se asocia pentru a milita pentru drepturile lor. Aceasta enciclica a fost urmata de altele ca Qudragesimo Anno al papei Pius XI in 1931, si apoi de mai multe alte enciclice care reiau in discutie problemele sociale si de drepturile omului cu care era confruntata Europa de dupa cel de al doilea razboi mondial. In toate aceste documente se prezinta clar conceptile sociale ale catolicilor bazate pe libertate si dreptate precum si opozita lor fata de comunism. De aceea comunistii din Romania au cautat sa distruga biserica greco-catolica romana pentru a nu putea influenta poporul sa se opuna comunismului. Primul act oficial contra bisericii greco-catolice a fost denuntarea Concordatului incheiat intre Romania si Vatican in 1927 si ratificat in 1929 prin care se recunostea biserica greco-catolica si romano-catolica cu modul lor de organozare si dependenta lor de Roma in problemele ecleziastice. Denutarea Concordatului s-a facut pe loc fara nici un preaviz de 6 luni cum se prevedea in acte. A urmat Legea invatamantului prin care toate scolile apartinand bisericii au fost preluate de stat si in toate scolile afara de seminariile teologice s-a scos religia din programul de invatamant. Biserica a protestat contra acestei legi care era o actiune de suprimare a libertatii religioase garantata de constitutie dar toate actiunile si memoriile lor au ramas fara rezultat. Prin legea 177 din 1948 Legea Cultelor s-a hotarat reducerea numarului episcopiilor greco-catolice la doua din cele 6 inclusiv
vicariatul dela Bucuresti si totodata ruperea legaturilor cu Roma, in afara de alte cerinte care nu puteau fi acceptate. Pe langa acestea au fost nationalizate tipografiile bisericii si s-a intensificat actiunea de intimidare a preotilor prin arestari si amenintari de tot felul. In acest timp patriarhia a elaborat un plan de suprimare a bisericii greco-catolice dupa modelul suprimarii bisericii unite ucrainiene de catre sovietici. Mai intai prin intimidare si promisiuni au reusit sa obtina ca 36 preoti greco-catolici sa accepte trecerea la ortodoxism ca ei sa fie nucleul care sa constitue elementul de propaganda si un exemplu pentru altii in favoarea trecerii la ortodoxism. Episcopii greco-catolici au rspuns prin circulare si predici dar nu au putut comunica si prin presa care era ca si tipografiile controlata de comunisti. Si ca sa ingradeasca si mai mult pe episcopi, i-au oprit sa paraseasca sediile episcopale punand paza l in fata sediilor lor. Totusi la 7 Oct. ei au reusit sa se intruneasca pentru a compune o scrisoare de protest catre presedintele republicii si catre primul ministru, impotriva campaniei de denigrare, subminare si intimidare la era supusa biserica greco-catolica din partea autoritatilor de stat, care trebuia sa protejeze pe cetateni respectand drepturile lor constitutionale si nu sa-i maltrateze (la acea perioada erau 250 de preoti greco-catolici arestati). A urmat arestarea episcopilor si a mai multor protopopi, canonici si preoti, apoi ortodocsii impreuna cu politia si jandarmeria au inceput sa ocupe bisericile si manastirile greco-catolice in ciuda opozitiei catolicilor. Au facut acest lucru ca sa poata spune ca toate parohiile greco-catolice au trecut prin voia populatiei la ortodocsi ceea ce evident ca nu era adevarat, pentruca toate parohiile si bisericile au fost luate cu forta peste capul preotilor si ai enoriasilor.
A urmat apoi suprimarea oficiala a bisericii grco-catolice prin decretul No.358 din 1 Decembrie 1948, adica la 50 de ani dela Marea Adunare dela Alba-Iulia pentru care greco-catolicii au luptat zeci de ani ca sa infaptuiasca Ardealului cu Romania. Decretul respectiv cuprindea doua articole:
Art. 1 In urma revenirii comunitatilor locale ( parohii ) greco-catolic la cultul ortodox roman si in conformitate cu art. 13 al Decret 177 din 1948, organizatiile centrale si statuare ale acestui cult ca mitropolia, episcopiile,manastirile, ordinele, asociatiunile, precum si orice alte institutii si organizatiuni, oricare ar fi natura sau denumirea lor, inceteaza sa mai existe.
Art.2 Averea mobila si imobila apartinand organizatiunilor si institutiilor aratate la art. 1 din prezentul Decret, cu exceptia expresa a bunurilor fostelor parohii, revine statului roman, care le va lua in primire imediat. O comisiune interparlamentara, compusa din delegati ai Ministerelor: Culte, Finante, Interne, Agricultura, Domenii si Invatamant Public va hotari destinatia acestor averi, putand atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Romane sau diferitelor ei parti componente.
Dat in Bucuresti, la 1 Decembrie 1948
Din partea presedentiei Republicii Populare Romane semneaza C. I. Parhon si Marin Florea Ionescu
Din partea Ministrului Cultelor semneaza Stanciu Stoian
Din partea Ministerului Justitiei semneaza Avram Bunaciu
La momentul emiterii acestui infam decret toti episcopii erau arestati impreuna cu un mare numar de preori si mireni care s-au opus trecerii fortate la ortodocsi. De aici ininte au urmat ani grei de inchisoare prin diferite locuri de detentie inclusiv faimoasa inchisoare dela Sighet pentru toti acestia la care s-au mai adaugat inca multi altii. Patriarhul Justinian si apoi si alti clerici ortodocsi au incercat zadarnic sa-i induplece pe episcopi si pe preotii arestati sa treaca la ortodocsi promitandu-le nu numai eliberarea din inchisoare dar si pozitii in biserica ortodoxa dar cu toate acestea episcopii au preferat mai bine sa moara in detentie, ceea ce s-a si intamplat. In 1969 am avut posibilitatea sa-l vizitez pe I.P. Iuliu Hossu care fusese cardinal de catre papa Paul VI, si i s-a permis sa primeasca vizite la Manastirea Caldarusani unde avea domiciliu fortat. M-a intrebat de unchil meu Dr. Coriolan Sabau care fusese protopop greco-catolic si care de asemeni facuse multi ani de detentie la Aiud acum era acasa in Muntii Apuseni imbatranit si bolnav. Printre altele cardinalul Hossu mi-a spus ca primise o invitate de a participa la serbarea de aniversare a 50 de ani dela Proclamatia de Unire a Transilvaniei cu Romania, Proclamatie pe care el o citise la 1 Dec. 1918. El a raspuns ca asa cum atunci a reprezentat pe romanii greco-catolici va accepta invitatia numai daca biserica greco-catolica va fi repusa in drepturi ceea ce nu s-a intamplat dar nici el nu a participat la acea sarbatorire. Cardinalul Hossu a murit la Caldarusani la 28 Mai 1970 si a fost inmormantat la cimitirul Bellu Catolic fara ca lumea sa stie ca sa nu se faca vreo demonstratie. Cu toata persecutia si desfiintarea oficiala bisericii greco-catolice, aceasta biserica a continuat sa existe in subteran. Majoritatea preotilor n-au trecut la ortodoxie, din cei 1800 de preoti greco-catolici doar 430 au trecut la ortodoxie. Majoritatea a preferat sa lucreze in diferite posturi si au mentinut legatura intre ei dar n-au parasit biserica in care s-au nascut. In inchisoare episcopii stiind ca din cauza varstei si a regimului de detentie ca si a bolii de care sufereau, era foarte posibil sa nu supravietuiasca inchisorii- asa cum s-a si intamplat. De aceea au avut prevederea sa numeasca un numar de noi episcopi din preotii mai tineri care sa duca mai departe lupta pentru repunerea in drepturi a bisericii greco-catolice. Astfel au fost facuti episcopi preotii Iuliu Hartea, Ioan Chertes, Al. Todea, I. Ploscaru, I. Dragomir. Aceasta masura inteleapta a intarit biserica greco-catolica care desi clandestina si-a continuat activitatea de pastorire prin noii episcopi care au iesit din inchisoare dupa 1964.
Refacerea Bisericii Greco-Catolice dupa 1989
In Decembrie 1989 a avut loc sangeroasa rasturnare a dictaturii comuniste in care si-au pierdut viata un mare numar de oameni nevinovati. Printre schimbarile produse dupa caderea comunismului a fost si restabilirea legala a bisericii greco-catolice. Tranzitia ei din clandestinitate in legalitate s-a facut usor si rapid pentruca episcopii erau demult la datorie si de aceea au fost gata sa preia in mod oficial conducerea si reorganizarea bisericii greco-catolice dupa 1989, cand prin Decretul-lege No.9 din 31 Dec. 1989 a fost abrogat Decretul 358 din 1948 si apoi prin Decretul-lege No. 126 din 24 Aprilie 1990 “Biserica Romana Unita cu Roma (Greco-Catolica) este recunoscuta oficial”. Era de asteptat ca odata cu abrogarea Decretului 358 prin care toate bisericile, manastirile, bunurile si proprietatile bisericii au fost luate de catre stat, sa fie date inapoi bisericii greco-catolice. Dar n-a fost asa pentruca desi au fost luate ilegal cu forta de catre biserica ortodoxa aceasta nu a vrut sa le inapoieze adevaratului proprietar biserica martira greco-catolica acum martirizata a doua ora de prigoana si lipsa de onestitate a conducatrilor bisericii ortodoxe care conlucrasera cu comunistii sa distruga biserica unita. Aceiasi ierarhi vroiau sa anihileze din nou pe greco-catolici ponegrindu-i in presa si preferand sa tina multe biserici inchise in care nici nu se mai faceau slujbe inchise sa le inapoieze bisericii greco-catolice careia ii apartineau. Astfel pana la ora actuala in 2003 a biserica greco-catolica a recuprerat dupa cum urmeaza:
156 de biserici si capele din totalul de 2028 cate avea la 1 Dec.1948 cand i-au fost confiscate de catre ortodocsi
Nici o manastire din totalul de 22 cate avea la 1 Dec. 1948 cand i-au fost confiscate de catre ortodocsi
66 de case parohiale din totalul de 1504 cate avea la 1 Dec.1948 cand i-au fost confiscate de catre ortodocsi
Nici o biblioteca din cele 18 biblioteci mari si si cateva zeci mici cate avea la 1 Dec. 1948 cand i-au fost luate
37 edificii scolare din 814 cate avea la 1 Dec. 1948 cand i-au fost nationalizate
39 de alte edificii din totalul de 1546 cate avea la 1Dec. 1948 cand i-au fost nationalizate
1946 ha teren agricol din totalul de 24445 cate avea la 1 Dec, 1948 cand i-au fost nationalizate
87 ha teren forestier din totalul de 31006 ha cate avea la 1 Dec. 1948 cand i-au fost nationalizate
In afara de aceasta au existat bunuri mobile de inventar si numeroase sume de bani la banci si in diverse investitii. Inventarele in care au fost descrise acestea au fost confiscate si pot fi consultate. Dar se stie ca au existat mari sume de bani si multe alte proprietati mobile.O parte din aceste date precum si alte informatii incluse mai sus provin din cartea Prof. Dr. A. Moisin, Mãrturiile prigoanei contra Bisericii Romane Unite cu Roma (Greco-Catolica) între anii 1990-1995, Sibiu, 1995. Datele aduse la zi provin din Memorandumul Greco Catolic din 2002 care poate fi consultat pe internet la:
http://www.greek-catholic.ro/memorandum/memorandum.asp
Contributia Bisericii Greco-Catolice Romane la ridicarea constiintei nationale, la cultura, educatia si creerea Statului Roman care a unit pe toti romanii din toate provinciile romanesti este esentiala si fara precedent. Fara activitatile multiple ale acestei biserici si a membrilor ei,nu ar fi fost posibila creerea Romanie I moderne. E deosebit de dureros sa vezi ca inca sunt multi romani si mai ales fete bisericesti care vor s-o suprime.
Partea cea mai dureroasa este ca o ierarhii unei biserici crestine,ierarhii ortodocsi, care se pretind elevati si de o inlta spiritualitate, dupa ce cu ani in urma s-au aliat cu o grupa de crimunali atei-comunistii- ca sa distruga si sa desfiinteze o alta biserica crestina- biseica greco-catolica luandu-i cu forta bisericile , manastirile si toate proprietatile, acum cand tara s-a eliberat de regimul communist,continua aceeasi atitudine anticrestina si dusmanoasa fata de biserica greco catolica martirizand-o din nou si refuzand sa-i de-a inapoi ceea ce i-a luat pe nedrept. Ortodocsi n-ar fi procedat in felul acesta nici cu musulmanii nici cu evreii dar o fac cu crestini ca ei.
In ultimi ani vedem ca bisericile chiar si cele din diaspora in loc ca sa fie puncte de unire si bunavointa intre oameni au devenit cauze de desbinare. Daca romanii din diaspora nu ajung sa se uneasca si sa conlucreze aceasta se datoreste in mare parte bisericilor care fiin extrem de geloase sa nu piarda enoriasi le interzice acestora sa se intalneasca si sa colaboreze cu cei de alte confesiuni. Pe buna dreptate ne intrebam daca acestea mai cunosc mesajul de dragoste si fratie al lui Cristos care cere nu numai sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti dar sa iubesti si pe straini si chiar si pe dusmanii tai.
Adevarul este ca Romania a scapat de comunism dar nu si de comunisti care continua sa fie la conducerea statului cu aceleasi conceptii si mentalitati ca si pe vremea lui Ceausescu. Aceasta pentruca comunismul a creat generatii de cameleoni politici care au invatat sa supravietuiasca in orice conditii prin coruptie si “relatii” de tot felul, invatand ca a avea principii si onestitate este cel mai mare impediment nu pentru a supravietui si a avansa. La scoala comunista au invatat sa spioneze, sa tradeze, sa insele si sa minta si asta le-a intrat in sange. Legea lor suprema este sa te dai cu cei tari si sa cauti sa ai la mana pe cei din jur pentru a te asigura ca la nevoie ii poti santaja. E trist ca si oamenii bisericii ortodoxe fac parte din aceasta categorie de oameni. Biserica greco-catolica a fost singura institutie care s-a opus pe fata comunismului ateu de aceea a si fost martirizata, e trist insa ca aceasta actiune s-a facut cu complicitatea ierarhilor ortodocsi. Astazi daca nici biserica nu se poarta cu cinste si onestitate ce mai putem astepta dela ceilalti cetateni ai Romaniei.
Referinte si note
(1) Eusebius The history of the church from Christ to Constantine Doeset Press NY1965, p 107
(2) Isvoare privind Historia Romaniei, vol, Ed. Academiei Bucuresti 1064, p. 440
(3) Amanunte despre acesti sfinti pot fi gasite in Sfintii neamului romanesc de Pr. Dr. Cezar Vasiliu,
Editura Stolnicul Cantacuzino, Targoviste 1999 dar in parte si in D. H. Farmer The Oxford dictionary of Saints, Oxford Univ. Press 1082)
(4) The Oxford Dictionary of Christian Faith, Third Ed. E.A. Livinston Editor Oxford Univ.Press 1997 p.967
(5) A.D. Xenopol Historia Romanilor din Dacia Traiana, Ed Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1985,p.341 si urm.)
(6) A. D. Xenopol op. cit.p.345-346
(7) A. D. Xenopol op.cit. P.359-384).
(8) The Transylvanian Saxons, published by The Alliance of Transylvanian Saxons Cleveland Ohio 1982, p. 11
(9) G. Ostrogorsky History of the Byzantine State, Rutgers Univ. Press, New Brunswick,1997, p.423
(10) Stefan Pascu A History of Transilvana, Dorset Press NY 1990, p.45-50
(11) Virgiliu Stefanescu-Draganesti Romanian Continuity in Dacia –Linguistic evidence, Rom. Hist Studies Miami Beach, Florida 1986
(12) The Oxford Dictionary of Christian Faith, Third Ed. E.A. Livinston Editor Oxford Univ.Press 1997 p.486
(13) S. Pascu , A History of Transilvana, Dorset Press NY1990, p.37-41).
(14) R.W. Seton-Watson A history of the Roumanians, Archon Books, UK 1963, p. 11-16)
(15) Z. Paclisanu Historia Bisericii Romane Unite Vol. I, Perspective No.65-68, 1995, p.20 -27
(16)Zenovie Paclisanu Istoria Bisericii Romane Unite partea I, Perspective Nr, prin .65-68 Iulie 1995, p. 42-45
(17) S.Pascu A History of Transylvania, Dorset Press NY 1990 p.130
(18) Comentariul lui Iorga este citat de Z.Paclisanu Istoria Bisericii Romane Unite, Vol.I Perspective, No 65-68, 1994-1995, p. 94
(19) Z. Paclisanu Ist. Bis. Romane Unite, vol.I p.97 si urm.
(20)Z. Paclisanu op.cit. p103
(21) Z. Paclisanu op.cit p101-102)
(22) Keith Hitchins L’idee de nation chez les Roumains de Transylvanie Buc. 1987, p.25-26
(23) K. Hitchins, op.cit.p.36 si urm.
(24) Paclisanu, op.cit.p.181
(25) S. Pascu A History of Transilvania, Dorset Press NY 1990, p.135-137
(26) I. Toth Zoltan Primul secol al nationalismului romanesc ardelean 1697-1792 Ed. Pythagora 2001, p.144)
(27) K. Hitchins , op. cit.p.43 si urm.
(28) I. Toth Zoltan op. cit. p163-69)
(29)Keith Hitchins op. cit. P.100 si urm.
(30)Francisc Pacurariu Romanii si Maghiarii de-a lungul veacurilor Editura Minerva Bucuresti 1988, p.148 si urm.
(31) Zenovie Paclisanu Ist. Bis. Romane Unite vol.II, Perspective Nr.53-60 din 1991-1993 p.30 si urm.
(32)Z. Paclisanu op.cit. p. 40
(33)Z. Paclisanu op.cit p. 47
(34) Al. Ratiu Persecutia Bisericii Romane Unite, Oradea Ed.Imprimeriei de Vest,1994 p.15
|
Prof. Mircea Sabau - Chicago 1/14/2003 |
Contact: |
|
|
