Din nou despre româneasca de Bucuresti (Pe marginea unei scrisori deschise
Prin bunăvoința redacției Observatorului, a ajuns la mine, cu ceva vreme în urmă, o scrisoare deschisă semnată de domnul Lucian Mihai din Toronto. Domnia Sa a găsit cu cale să protesteze împotriva tratamentului nedrept la care semnatarul acestor rânduri, un anume Cristian Gaspar (cum, destul de neelegant, se exprimă dl. Mihai), ar fi supus româna de București într-un articol publicat în numărul din decembrie al Observatorului. Mărturisesc că, oarecum amuzat de cele scrise de dl. Mihai, inițial nu aveam de gând să ticluiesc un răspuns la obiecțiile cuprinse în scrisoarea deschisă, pentru că le găsesc exagerate, în bună măsură neîntemeiate și inspirate de o citire destul de superficială a celor scrise de mine despre româneasca de București. De asemenea, îmi vine cam peste mână să polemizez cu dl. Mihai, pe care nu am avut onoarea a-l cunoaște, mai cu seamă că nu am nici o informație despre eventuala sa competență în chestiuni lingvistice (deși, unele greșeli de ortografie din scrisoarea Domniei Sale m-ar putea îndreptăți să o bănuiesc destul de restrânsă). Cum însă redacția Observatorului mi-a solicitat un răspuns, iată, pe scurt, ce ar fi de lămurit pornind de la scrisoarea cu pricina.
Întâi de toate, mă grăbesc să-i dau dreptate d-lui Mihai atunci când laudă obiectivitatea Observatorului și articole[le] originale și de înaltă ținută artistică, abundența și imparțialitatea știrilor de interes general și local, precum și calitatea editorialelor. Într-adevăr, cred și eu că Observatorul de la Toronto poate fi un model de imparțialitate și obiectivitate. De aceea, din februarie 2001, de când am început a scrie pentru această publicație, am făcut-o întotdeauna cu plăcere și cu încredere în politica editorială echidistantă a redacției, care oferă cu generozitate spațiu de exprimare celor mai diverse opinii, așa cum e și firesc.
Articolul meu despre cum vorbesc unii românește la București este o asemenea expresie a unei păreri personale. Îi mulțumesc d-lui Mihai pentru că îmi îngăduie, în scrisoarea deschisă, dreptul la exprimarea unei asemenea păreri: Fiecare persoană are dreptul la o opinie! scrie Domnia Sa. Dar, continuă preopinentul meu, care este scopul și cui îi folosește acest articol?, bănuindu-mă, după cum se vede, de rele intenții numai pentru că am criticat felul cum unii bucureșteni găsesc de cuviință să rostească limba română. Scopul articolului meu era să exprime o părere personală, întemeiată pe cunoștințele de specialitate dobândite în anii de studii în domeniul lingvisticii. Redacția Observatorului, înțelegând acest lucru, mi-a oferit, în virtutea libertății la exprimare, coloanele ziarului. Să înțeleg că dl. Mihai ar fi vrut ca articolul cu pricina să nu apară în ziar doar pentru că Domnia Sa nu este sigur cui folosește exprimarea unei asemenea păreri?
Cât despre cui folosește?, îmi place să cred că unei mai bune cunoașteri și păstrări a limbii române literare. Acesta a fost, dintru bun început, țelul articolelor cu tematică lingvistică pe care le-am publicat în Observator. Cum spuneam și în alte rânduri, mi se pare că nu e chip mai potrivit de a-ți arăta simțămintele patriotice decât cunoașterea, păstrarea, scrierea și rostirea corectă a limbii neamului tău. Se pare însă că dl. Mihai nu este deloc convins de bunele mele intenții, de vreme ce, întrebându-se cui folosește un text ca al meu, insinuează că aș avea și alte motivații, mai întunecate, atunci când scriu dezaprobator despre unele rostiri bucureștene. Această mentalitate a suspiciunii, destul de răspândită, din păcate, în România ultimului deceniu mi se pare puțin constructivă și nu cred că merită să stărui asupra ei. Mai lipsea puțin și mă pomeneam acuzat de legături cu cine știe ce agenturi obscure, interesate în a știrbi prestigiul locuitorilor Capitalei!
Dl. Mihai pretinde că, în articolul cu pricina, m-aș fi erijat în arbitrul limbii române corecte. Rău spus și cu totul inexact! Nu am pretenții de a fi arbitrul limbii române corecte pentru că această menire o au, prin tradiție, Academia Română și institutele ei de specialitate. Când am criticat rostiri incorecte precum jioc, șiapte, angajem, am făcut-o ținând seamă că ele sunt condamnate ca neconforme cu norma limbii literare în Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație publicat de Academie și, teoretic, nu ar avea ce căuta la televiziune. Acolo ar trebui să se vorbească românește literar, tocmai pentru că acest mijloc de informare este un mediu foarte eficient în răspândirea atât a unei rostiri corecte, cât și a unor greșeli de exprimare. După logica d-lui Mihai, lingviștii care au alcătuit Îndreptarul cu pricina se fac vinovați, la rândul lor, de a se fi erijat în arbitrii limbii române corecte? Poate n-ar strica să îi denunțăm în public pentru o asemenea îndrăzneală
Dl. Mihai nu se referă, în scrisoarea deschisă trimisă redacției, la nici una din obiecțiile mele strict lingvistice, de unde bănuiesc că nu găsește neîntemeiate criticile mele. În schimb, Domnia Sa, în calitate de bucureștean se arată suprins neplăcut de felul cum am caracterizat, în termeni ceva mai plastici, rostirea multor bucureșteni. Nu e normal, mă avertizează Domnia Sa, ca întreaga populație a Bucureștiului să fie judecată în urma studierea (sic!) gramaticii unor vânzători de ciunga sau ia sămânța neamule!
Așa e! Numai că eu nu am spus nici o clipă că vorbirea descrisă de mine e caracteristică întregii populații a Bucureștilor! Ar fi absurd să spun că absolut toți bucureștenii vorbesc răstit, strepezit, violent românește. Oricine citește cu atenție articolul meu, va băga de seamă că nu fac nici o clipă o astfel de afirmație nedreaptă. Dacă dl. Mihai a priceput altceva, îl îndemn să recitească rândurile cu pricina cu ceva mai multă luare aminte. Domnia Sa ține, de asemenea să mă asigure că nu știu pe nimeni din anturajul meu, aici sau în București, care vorbește în stilul prezentat de autor. Admirabil! Mă bucur să aud asta și îl felicit sincer pe dl. Mihai. Din păcate, eu, unul, știu destulă lume la București care vorbește astfel, mai cu seamă printre cei tineri. Și, spre deosebire de dl. Mihai, care protestează în calitate de bucureștean, eu am putut aprecia fenomenele descrise în calitate de lingvist, pe baza unei pregătiri de specialitate și mi-am formulat părerile în consecință. Mă tem că patriotismul local, oricât de admirabil în alte împrejurări, e nepotrivit în cea de față.
Las la o parte sugestia bășcălioasă de a-mi schimba mediul bucureștean pe care îl frecventez, pentru că o găsesc deplasată. Îl asigur pe dl. Mihai că la Colegiul Noua Europă, Institut de Studii Avansate al cărui bursier sunt, se vorbește o românească impecabilă și normală și, din păcate, cel mai adesea în vădit contrast cu vorba șuie de pe stradă și de la televiziune.
Domnul nu se sfiește a mă ironiza pentru că am citat, în sprijinul spuselor mele, mărturia lui Victor Vlad Delamarina, poet dialectal semi-celebru, pe care îl crede consătean cu autorul acestor rânduri. Mă tem că ironiile Domniei Sale nu-și au locul: părerea d-lui Mihai despre valoarea lui Victor Vlad nu e decât o părere, contrazisă, între alții, de Titu Maiorescu și de I. L. Caragiale. Amândoi au fost buni cunoscători ai operei poetului lugojean (prin voia sorții destul de restrânsă) și au scris cuvinte de laudă despre ea. Ceea ce nu-l împiedică, e drept, pe preopinentul meu să îi contrazică pe amândoi. De asemenea, autorul acestor rânduri nu poate fi consătean cu Victor Vlad, cum scrie dl. Mihai într-o nereușită încercare de a fi ironic, ci doar concitadin al poetului, așa cum scriam eu în articolul incriminat. Îmi vine greu a crede că dl. Mihai nu cunoaște diferența dintre cei doi termeni. Dacă are nevoie totuși de lămuriri suplimentare, țin să-l informez că Victor Vlad s-a născut la Satu Mic, un sat de lângă Lugoj, ce poartă acum numele poetului, și a trăit ani buni la Lugoj, care, orice ar scrie dl. Mihai, era și pe vremea aceea, cum fusese de câteva sute de ani și cum este și azi, un oraș, poate singurul oraș cu adevărat românesc din Banat. Autorul acestor rânduri, lugojan din naștere, nu are nici o legătură cu satul be baștină al poetului.
Firește, ironiile acestea chinuite nu pot afecta în vreun fel mărturia destul de limpede a lui Victor Vlad Delamarina, care acum mai bine de un veac găsea că la București mulți vorbeau românește întocmai ca și astăzi. Adică rău!
Nu am să închei fără a le ura tuturor cititorilor Observatorului și, desigur, d-lui Mihai, să aibă parte de un an nou fericit, cu sănătate bună și împliniri nenumărate.
|
Cristian Gaspar - libanios@yahoo.com 1/6/2003 |
Contact: |
|
|
