Marin Sorescu ar fi implint in februarie 70 de ani
Stirile e despre moartea mea
Sunt exagerate...
(Marin Sorescu)
În anul în care abia fusese sãrbãtorit pentru cifra rotundã de 60 de ani (1996), Marin Sorescu „s-a dus sã moarã putin”, dacã ar fi sã-i preluãm si noi cuvintele cu care el însusi scria despre cel pe care avea sã-l numeascã, cu ostentativ orgoliu, „vãrul Shakespeare”. Un mare artist, ni se sugera astfel, se înrudeste numai cu cei mari, iar prin ceea ce scrie accede la nemurire. El rãmâne si viata sa continuã prin valoarea operei sale, valoare de care, ca orice creator absolut, nu putea sã nu fie constient. „Nimic nu e vesnic. Nici un sacrificiu. (…) Dar dacã viata ta prelungeste mãcar cu o clipã durabilitatea unei creatii, meritã sã-l faci”, afirma scriitorul în volumul de criticã publicat sub titlul Teoria sferelor de influentã (Editura „Mihai Eminescu”, Bucuresti, 1969, pp. 19-20).
Indiferent de genul asumat (liricã, teatru, roman, eseu, criticã literarã), prin tot ceea ce a scris, Marin Sorescu si-a pus pecetea inconfundabilã a unui stil personal, punând „întrebãri” si cãutând sã dezvãluie Lumea prin propria sensibilitate si întelegere.
„Gânditor”, Marin Sorescu a mers pe drumul vietii, un „drum” care (pentru a-l parafraza pe poet) „este cel mai greu cu putintã”, scriind si gustând din „apa vie” pe care el „a stiut” sã o transforme în poezie:
„Aceeasi apã ce palpitã-n piept,
Pentru unii e moartã, pentru altii e vie” (Apã vie, apã moartã).
Viata în sine a fiecãrui om este ca o permanentã „fugã” si de aceea poetul îsi dorise sã „se aprindã” întru poezie, sã tâsneascã ca „un mic izvor de adãpat aripa”. Primind din cer (intermediarul dintre cei care au trecut si cei care vor veni), „picãtura necesarã” de suflet, poetul se vedea un continuator al creatiei, un „izvor” care ajutã „zborul” poetic al celor care vor veni.
Aceasta si-a dorit din momentul în care, „vãzând luminã pe pãmânt”, el s-a nãscut pentru a chestiona lumea si a-i descifra misterul.
Aceastã „nastere” poeticã s-a produs în 1965, o datã cu publicarea volumului Singur printre poeti. Va continua numai dupã un an cu Poeme, cel care îi aduce consacrarea si care va constitui o provocare atât pentru sine însusi, cât si pentru confrati. În comentariile pe care le va face apoi frecvent la propria poezie sau la cea a altor poeti (români sau strãini), Marin Sorescu mãrturisea cã, scriind, el aspirã sã-si defineascã esenta lumii. Si, fiind produsul unui „gânditor”, poezia lui Marin Sorescu foloseste metafora si simbolul pentru a filosofa Poetul a chestionat lumea si în Moartea ceasului (1966), si în Tineretea lui Don Quijote (1968), în Suflete bun la toate (1972) sau în ciclurile La lilieci si în Descântoteca (1976), Sãrbãtori itinerante (1978), Fântâni în mare (1982), Ecuatorul si polii (1989), Poezii alese de cenzurã (1991), dar mai ales în teatrul sãu, dintre care amintim Iona, Matca, A treia teapã etc.
Poemele soresciene au fost receptate uneori ca „antipoezie”, tributare manierismului, dar în special ca replici (în consonantã cu cele scrise de Nichita Stãnescu) la formula traditionalã care cantona literatura românã în traditie si, mai grav, în regulile impuse în anii ‘50-’60 de asa-numitul „realism-socialist”. Un fel de „apetit” pentru nonconformism caracteriza tânãra generatie de poeti, atitudine de altfel fireascã pentru aproape fiecare generatie. Cea a anilor saizeci a avut însã si sansa materializãrii în poezie majorã.
Marin Sorescu este unul dintre autorii care au scris o astfel de poezie.
Limbajul sãu, deposedat de „figuri”, conduce la o desolemnizare a stilului. El nu modificã lumea, ci perceptia asupra lumii si asupra modului sãu de a se exprima.
Dincolo de felul în care o spune, poezia sa redefineste universul. Intermediar între acesta si noi, Poetul ni-l dezvãluie dintr-o perspectivã pe care cititorii de pretutindeni constatã cu uimire cã îl simt mai familiar, mai aproape, mai … uman. Chiar si în paginile de criticã literarã, de eseisticã (adevãrate poeme în prozã si acestea, de cele mai multe ori!) stilul este acelasi – un stil oral, voit informal, demonstrând însã un „simt al limbii” cu totul deosebit. Sub aparenta limbajului comun, scriitorul face un fel de „slalom”, legând, firesc, concretul de simbol, prozaicul de … poezie. Poetul are darul de a-i vedea universului înconjurãtor fata mai putin descoperitã sau mai putin vizibilã pentru omul grãbit. Ai senzatia cã ti se oferã o lupã cu care mãresti si esti invitat – parcã în joacã – la „Spectacolul Lumii”.
Un astfel de „spectacol” este fiecare poem, fie cã se numeste Am vãzut luminã pe pãmânt…, Trebuiau sã poarte un nume sau Shakespeare, Scaunele sau Tablouri, Scoica sau Ulise, Cercul sau Piramida mea etc., etc.
Cititorii si criticii literari i-au primit si apreciat deopotrivã talentul de a pune – într-o aparentã de simplitate – cele mai profunde probleme. Cãrtile sale, în tiraje considerabile, se epuizau imediat. Se întâmplã încã la fel, ceea ce atestã permanenta creatiei sale. Cu autoritatea pe care i-o conferea scrierea Istoriei literaturii române, George Cãlinescu, în 1964, intuise perfect noua voce liricã ce abia intra pe poarta literaturii. „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate exceptionalã de a surprinde fantasticul lucrurilor umile si latura imensã a temelor comune. Este entuziast si beat de univers, copilãros, sensibil si plin de gânduri pânã la marginea spaimei de ineditul existentei, romantic în acceptia largã a cuvântului”, scria criticul în revista „Contemporanul”– atentie! – în 1964. Am putea afirma, printr-o analogie cã, George Cãlinescu a avut, vis à vis de tânãrul Sorescu, acelasi rol si aceeasi perfectã intuitie pe care le avusese cu ceva timp înainte Titu Maiorescu în descoperirea lui Eminescu. George Cãlinescu nu citise versuri ca „Am vãzut luminã pe pãmânt/ Si m-am nãscut si eu…” sau „Si centrul de foc al incredibilului/ Miezul, sâmburele/ De necrezut al necrezutului/ Este si el un început” (Am atins incredibilul) sau „O carte micã,/ N-am luat cu mine/ Decât o carte subtire/ Asa ca o frunzã/ Asa ca o viatã de om./ M-am gândit c-o sã mã doarã spinarea./ C-o sã mã doarã numele/ Care-o va cãra” (Povarã) si nici metafore ca cele din La lilieci (cercul – „acea spumã de geometrie”) sau din eseurile si cronicile literare. Dar Cãlinescu avea geniul de a vedea peste timp si a sti cu precizie cã „se nãscuse” un mare poet.
Cu fiecare nouã carte, cu fiecare gen abordat, asteptarea cititorului era derutatã. Scriitorul surprindea aproape de fiecare datã de vreme ce stãpânea facultatea magicã de revigorare a registrului artistic.
Cuiele pe care stau întins
îmi intrã-n carne si mã dor.
Sunt un fachir mereu începãtor!, se dezvãluia în vers poetul.
Privind retrospectiv (si perspectiva temporalã ne ajutã întotdeauna sã vedem si sã întelegem mai bine!), vom descoperi deja maturitatea creatiei, aflarea încã de la început a unui stil personal. Se impunea o nouã voce liricã! Poate cã nu prea multi, însã, puteau prevedea cã unul dintre poemele componente ale volumului, Shakespeare, va figura, peste ani, într-o antologie apãrutã în Franta la Editura „Gallimard”, antologie care reunea cele mai frumoase o sutã de poezii ale lumii. Scriitorul abia debuta cu adevãrat, dar scria una dintre cele mai frumoase poezii ale lumii! Putem de aceea afirma cã, oprindu-se prin absurd aici, poetul Marin Sorescu tot ar fi rãmas în literaturã. Dar noi, cititorii am fi fost privati de ceea ce a urmat. O operã variatã (ca modalitate de abordare, dar si ca stil nu de putine ori), însã permanent egalã cu sine în calitate.
Citind (si recitind) poemele soresciene (ca si întreaga sa Operã, iar majuscula nu e întâmplãtor scrisã), mã gândesc cã poate cea mai bunã caracterizare i-a fãcut-o tot un poet – irlandezul Seamus Heaney, laureatul premiului Nobel pentru literaturã pe anul 1995: „Ea (poezia lui Sorescu n.n.) te învatã si te încântã, dar nu în aceastã ordine: încântarea vine mai întâi. În cazul lui Sorescu putem, de fapt, revizui o celebrã apotegmã si spune cã poemele sale încep în încântare, fac o incursiune prin întelepciune si sfârsesc în punctul de pornire, complet revigorate.” O astfel de apreciere din partea unui scriitor strãin nu este izolatã. Numele lui Marin Sorescu a devenit – pe multe meridiane - un fel de emblemã a poeziei. La „concurentã” (nobilã!) cu Nichita Stãnescu.
De aceea poemele sale au fost traduse în multe limbi. Voi cita în continuare „Nota biobibliograficã” întocmitã de Virginia Sorescu: „Marin Sorescu a fost tradus, pânã acum cu un volum sau mai multe, în limbile: englezã, francezã, germanã, spaniolã, italianã, suedezã, greacã, rusã, olandezã, polonã, bulgarã, bengali, maghiarã, sârbã, slovacã, macedoneanã, albanezã. De asemenea, piesele de teatru si grupaje semnificative din versurile lui Marin Sorescu au apãrut traduse în reviste din Italia, Franta, Grecia, Iraq, Suedia, Danemarca, Norvegia, Olanda, Spania, Canada, Mexic, Venezuela, Bulgaria, Ungaria, Yugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, URSS, Australia, India, China etc.”
Parcurgând o astfel de listã de limbi si tãri, cititorul parcurge de fapt Lumea.
El strãbate cu gândul universul concret pe care s-a rãspândit un univers poetic ce poartã nume românesc – Marin Sorescu.
|
Mihaela Albu 2/2/2006 |
Contact: |
|
|
