PE TEME DE EDUCATIE ( IX ) - IDEALUL DE VIATĂ
Idealul de viată se leagă de perspectivă si de motivație, asa cum încercam să arătăm anterior. Dictionarele generale, enciclopedice sau filozofice îl prezintă fie ca fel particular de a gândi, de a simți, fie ca model interior pe care fiecare om se străduieste să-l realizeze, fie ca o năzuintă de perfectionare a modului de gândire, simțire si actiune, fie ca scop suprem al activitătii si năzuintelor.
C.Rădulescu Motru vede idealul de viată ca pe o busolă de orientare care conduce la constiința de sine si pe care se sprijină personalitatea (Rostul filozofiei în Caiete de filozofie, nr.1, 1942, p.7), iar Dimitrie Gusti consideră că În nemărginitul ocean al realității, unde toate navigațiile sunt posibile fără orientare, omul are nevoie de un far diriguitor (Opere, vol. III, Editura Academiei, București, 1970, p. 28).
Autorii contemporani, străini și români, raportează idealul nu numai la gândire, afectivitate și acțiune, ci la structura întregii personalități, momentul de referință fiind acela al apariției conștiinței de sine, adică perioada adolescenței înaintate (17 19 ani). În
literatura psihopedagogică europeană, îndeosebi în cea franceză și cea germană, apar ca noțiuni distincte modelul și idealul de viață propriuzis. Conținutul noțiunii de model vizează elementul concret, ceea ce oferă părinții, educatorii, realitatea înconjurătoare, în timp ce idealul, cu un caracter poate mai abstract, este dominat de aspirația tânărului spre a realiza ceva mai mult față de modelele oferite și, totodată, ceva care să poarte amprenta eului său, a conștiinței de sine.
S-ar părea că modelele rămân surse de inspirație care acționează din afara individului, dar, devenite mobiluri interne, ele influențează conduita persoanei și contribuie la conturarea idealului de viață, fapt ce ne îndreptățește să afirmăm că idealul de viață este un important factor motivațional. În treacăt, să ne reamintim că motivația influențează activitatea îndeosebi sub aspectul ei proiectiv, că, alături de înclinații, de aptitudini, este cea mai importantă variabilă a randamentului și a performanței și că este implicată în adaptarea persoanei în diferite împrejurări ale vieții sociale.
Este adevărat că în ultimele decenii au apărut și voci, într-o controversată literatură de specialitate, care pun la îndoială faptul că tineretul de astăzi ar mai căuta modele, ar mai ajunge la motive dinamizatoare sau și-ar mai construi idealuri, societatea contemporană fiind incapabilă de a oferi modele veritabile.
Majoritatea lucrărilor din domeniul psihologiei contemporane a adolescenței leagă, însă, formarea personalității adolescentului de idealul de viață. Hebelogia americană (C.Pearson, K.Carrison, J.Bossard, J.Taylor) atribuie un rol dominant idealului de viață în adaptarea și integrarea socială, în viața afectivă, în dezvoltarea conștiinței de sine, în afirmarea tuturor coordonatelor personalității. Susțineri asemănătoare face și hebelogia franceză. A.Ferre susține, de pildă, că, prin conturarea idealului de viață, tânărul ia poziții în politică, în artă, în filozofie, în religie. R.Hubert, ca și Kriekemans, consideră că, la vârsta adolescenței, toate preocupările tind să se contureze în elaborarea unui ideal, iar M.Debesse face din ideal o sursă de progres moral și spiritual, o forță de șoc în fața avatarurilor, a imperfecțiunilor lumii pe care adolescentul începe să le cunoască și, fără menajamente, să le judece.
Există asemănări fundamentale între adolescenții aparținând diferitelor etnii, diferitelor culturi. Literatura de specialitate se referă la constante și analogii în acest sens. Din punct de vedere intelectual, se dezvoltă gândirea formală, sistemică; la posibilitățile gândirii se adaugă cele ale imaginației creatoare, facilitând o serie de proiecte, de planuri, apropierea adolescenților de preocupările adulților. Apare și se dezvoltă capacitatea de apreciere a valorilor, îndeosebi a celor spirituale. Adolescenții pot face pasiuni pentru unele valori politice, morale, culturale, estetice, dorind cu stăruință să joace un rol important într-unul din aceste domenii. Se dezvoltă capacitatea de autoanaliză care vine în sprijinul conștiinței de sine, proces care înaintează atât în plan intim, cât și în raporturile cu alții, în acest ultim plan intervenind și modelele pe care tinerii și le aleg ei înșiși.
Adolescența este și perioada în care se formează conștiința și conduita morală, judecata morală, în care se pun probleme morale autentice cu multe implicații (atitudinea față de oameni, față de sexul opus, față de problemele sociale, față de sine însuși, față de profesie etc.) Acum se produce maturitatea și stabilitatea afectivă, o adevărată efervescență a afectivității, dezvoltarea sentimentelor superioare intelectuale, morale, estetice.
Sporește sentimentul independenței, al responsabilității, dorința de a însemna ceva în viață. Toate acestea susțin aspirația către ideal.
Nu este vorba, însă, numai de aspirație, ci și de nevoia de ideal explicată prin tendința spre independență, prin necesitatea organizării vieții, prin trecerea de la autoanaliză la comparația cu alții pe fondul depășirii prezentului și orientării spre viitor, al căutării de noi modele, noi identificări pentru a ajunge la propria identitate ca persoană nouă.
În privința nevoii de ideal, trebuie spus că există și traficanți de ideal la care se referă și literatura de specialitate. Aceștia folosesc în interese proprii nevoia de ideal a tinerilor pentru a-i înșela și a le vinde idealuri marfă, de proastă calitate, pervertindu-i, făcându-i să creadă că modelele, în realitate impuse, ar fi alese de ei.
Față de toate cele arătate, se impune orientarea adecvată a acțiunii educative. Adolescenții nu pot fi îndrumați, formați cu eficiență decât cunoscându-le problemele, abordându-i cu mult tact, cu multă răbdare. Părinții trebuie să realizeze o educație de însoțire, asa cum spuneam și cu alt prilej, să fie cu grijă, să fie aproape de copiii lor adolescenți și să-i îndrume cu fermitate și perseverență, dar din expectativă. Scopul final al educației este integrarea socială a tinerei generații, teză nu foarte nouă, dar care, în contemporaneitate, are două note esențiale: 1) nu este o integrare pasivă (fapt care ar însemna conservatorism, adaptarea la idealurile generației adulte), ci o integrare creatoare, activă; 2) integrarea socială nu se rezumă la integrarea profesională, ci presupune și alți factori, alte valori care țin de cunoașterea realităților, a instituțiilor sociale, a liniilor de perspectivă etc.
Deci, nu dezvoltare individuală, subiectivă și adaptare stereotipă la realitatea existentă, ci educație pentru viitor, pentru realitatea care se transformă. Iar dacă orientarea se face către concretism și utilitarism, în pas cu mersul societății către viitor, nu-și au locul nici anarhia, nici dezorientarea, nici delăsarea în atitudinea adolescenților și tinerilor contemporani, după cum lipsa idealului de viață și blazarea sunt la fel de periculoase.
|
Profesor Silvestru Moraru, Toronto 1/5/2003 |
Contact: |
|
|
