Limba noastra-i o comoara ...
Deunăzi îmi pică în mană un articol în care se afirma că asa-zisele limbi-pitice ale planetei - adică cele vorbite de comunităti mai reduse decât 10.000 de persoane - sunt pe cale de disparitie. Dar noi, în calitate, sau mai bine zis în cantitate de români, n-avem probleme că doar suntem peste 23 de milioane. Nu încă, as adăuga eu, dar mai bine-mi înghit limba...
Concret, la fiecare două săptămâni, se stinge din viată una din limbile vorbite pe Pământ. Pentru început doar cele pitice, dar le vine lor rândul si celorlalte. Cel putin asa reiese din calculul statistic. Lingvisti sprinteni aleargă cu casetofoanele prin jungle, tundre, taigale si pampasuri încercând să înregistreze măcar ultimele cuvinte ale câte unui supravietuitor purtător de limbă în curs de disparitie. Să râdem sau să plângem? Avem de-a face cu un efect neasteptat al globalizării. Mor limbile, oameni buni! Ne piere graiul! Ce să mai întoarcem vorba în gura: ni se ia piuitul!
Închid ochii si deja văd ca prin vis cum un pitic lingvistic mic-mic, căruia pe frunte îi e scris „ROMÂN”, fuge mâncând pământul de frică să nu-l prindă acusica monstrul globalizării si să-l înfulece cu silabe cu tot... Bătu-l-ar vina, să-l bată, de monstru ce este el! Nu cumva ne temem de globalizare cam asa cum s-au temut muncitorii din fabrici cand s-au inventat masinile electrice?
Fireste mă sperie gândul că într-o bună zi as putea scrie articolul de fată - prin care comunic părerea mea despre lume către Dumneavoastră, cititoriii mei deloc pitici, capabili să descifrati limba română – iar Dumneavoastră, în loc să-mi trimiteti aprecieri sau înjurături, după cum vă place, v-ati dovedi incapabili să-l întelegeti, din simplul motiv că nu stăpâniti acest idiom rar. Din păcate, dacă e să judecăm pe linia studiului mentionat anterior, atunci - o tu, destin implacabil - mai devreme sau mai târziu ne va sosi si nouă sorocul. Pardon, nu nouă ci limbii noastre; dar ce mai contează, de bine ce se spune că ne definim ca oameni prin limba maternă?!
Păi să nu mă enervez? Usurel! Cum Doamne iartă-mă să accept că asa, netam-nesam, de prietenosi si ospitalieri ce suntem noi românii, în loc să ne perpetuăm întru eternitate, să fim eliminati pe motiv că suntem suficient de flexibili pentru a fi tăiati de la cuvânt. Din câte putin de lapon, japonez si arab, cu un român pus ca mot se naste omul nou, individul uni-lingvistic?! De parcă n-am avea si noi un cuvânt de spus în tot calculul ăsta!
Hai să calculăm repejor, până nu ne piticim si noi limbistic (pardon, am vrut să spun lingvistic): dacă pe lume se vorbesc între 6.000 si 10.000 de limbi iar ele au dobândit prostul obicei de a sucomba cu regularitate la fiecare două săptamâni, înseamnă că mor două limbi pe lună, 24 pe an, 240 în zece ani, 2400 într-un secol, extrapolat sunt 24.000 într-un mileniu. Si nu orice mileniu, ci mileniul trei, cel pe care abia l-am început si de care suntem asa de mândri pentru că avem multe planuri cu el. Cum 24.000 de limbi nu există pe Terra nici măcar dacă numărăm cu mare bunăvointă dialectele locale la grămadă, reiese că în scenariul cel mai optimist, undeva după anul 300 al mileniului prezent se vor termina limbile si vom rămâne cu una; vom vorbi cu totii fluent dialectul mandarin recunoscut drept limbă oficiala în China, Taivan si în multe alte state asiatice. Din simplul motiv că e limba cea mai răspandita pe Pământ. E adevărat, asta n-am spus-o eu ci o afirmă studii serioase!
Vă sperie perspectiva asta sau, mai rău, vă lasă cumva indiferenti? Sunt multi cei care vor zice că putin le pasă ce limbă se va vorbi în anul 2400 pe Terra, câtă vreme nu vor mai apuca ei însisi vremurile acelea. Conform mottoului: „după mine, potopul”. Dar mai e chiar asa de mult până atunci? Dacă e să ne luăm după progresul medicinei, fiecare dintre noi va putea trăi până la o sută de ani. Copiii nepotilor nostri vor putea fi fără probleme martori oculari ai secolului al patrulea. Să sustinem în continuare că nu ne pasă, sau să începem acum să ne punem întrebări?
Chiar asa să fie? Să se ajungă până acolo încât pasărea născută într-o limbă să nu mai aibă sansa de a muri pe limba ei? Asa de repede să se miste totul, încât să încapă într-o viată de om? Să te nasti cu nas vulturesc tip caucazian si să mori în piele galbenă si cu ochii migdalati? Darwin s-ar cruci de asa razantă evolutie!
Mai nou chinezii fac presiuni asupra partenerilor lor de afaceri să renunte la engleză si să învete limba chineză. Nimic de zis, chiar dacă va fi foarte greu de realizat. Dar si de-ar fi să se ajungă acolo, una e limba în care negociem si alta e cea pe care o vorbim acasă. Dacă va fi să uităm vreodată ceva din babilonul lingvistic care ni se învârte prin cap, spre usurarea generală, nu limba natală va fi cea dintâi sacrificată. Aceiasi sau poate alti cercetători lingvisti la fel de capabili au făcut o descoperire stupefiantă: fenomenul lamda.
În paranteză fie spus, dacă vreau să mă dau mare, pot căuta în manualele de matematică de liceu, cum se scrie lamda într-o singură literă grecească. Dar câti dintre cititori vor mai sti cum se citeste? Apare evident că, în cazul limbii grece antice, au trecut mai mult decât cele două săptămâni reglementare... Nu-mi mai amintesc hieroglifa cu pricina si asta mi se întâmplă tocmai din cauză că sufăr de sindromul care-i poartă numele.
Trauma Lamda, asadar, desemnează o formă mai specială de amnezie: persoanele afectate uită limbile vorbite recent dar, în mod suprinzător, vorbesc cu acuratete întâia limbă pe care au învătat-o în copilărie. Cum copilăria mea a înflorit sub soarele concomitent al limbilor ardelenească si săsească, asezonate cu usoare accente maghiare, nu ma miră că întâmpin frecvent probleme când e să caut cuvântul potrivit în română, franceză, germană, engleză sau spaniolă. Trăind în străinătate, dacă întâlnesc întâmplător un român, alunec instantaneu într-un dialect atroce pe care nu tin minte să-l fi vorbit decât eventual la bunici în vacantele de la tară. Desi stiu încă din clipa în care deschid gura că as face mai bine să tac, din lipsă de exercitiu emit instantaneu sunete, cuvinte, fraze si idei ciudate care se revarsă din mine în cascade si despre care n-as fi crezut în ruptul capului că-mi sunt proprii. Mă ia gura pe dinainte si mă ambalez, spun lucruri pe care le tineam doar pentru mine, întreb fără retineri detalii care în tară mi-ar fi fost tabu, articulez regionalisme pe care nici nu stiam că le stăpânesc, cad în limba copiilor, gesticulez exagerat sau destăinui drame ale unei presupuse însingurări care mi-ar da târcoale. Într-un cuvânt, ofer un spectacol uluitor. Toate astea doar ca să mă fac mai interesantă si ca să mentin trează atentia? Dar atunci as sti si eu! De ce, în fata unui om pe care nu l-am văzut în viata mea dar care se întâmplă să-mi înteleagă limba, nu perorez doct în sofisticata limbă academică pe care am stăpânit-o cândva? Să fie chiar asa de importanti primii sapte ani de acasă încât să nu mai pot vorbi decât tărăneste? Sau poate doar am îmbătrânit eu mai repede decât mă asteptam, atinsă de un Alzheimer prematur?
Bănuiala mea e că în asemenea situatii limba nu e altceva decât un robinet care deschide cutia Pandorrei. Odată cu ea se trezesc sentimente amortite, amintiri intime si senzatii cărora le ducem dorul. Asa că să mă scutească oamenii de stiintă care o privesc izolat, ca pe un obiect de studiu si care îndrăznesc să afirme cu toată seriozitatea că limba natală ar fi perfect intersanjabilă cu altele la fel de bune. Nu zic că n-ar fi bune si frumoase si altele, dar dacă nu sună si înăuntru, la nimic nu le-a folosit. Rămân acolo pe post de instrumente de comunicare si atât.
Noroc că trauma lamda afectează numai indivizi si nu si natiuni întregi. Ce ne-am face dacă la nivel de popor nu ne-am mai aminti decât binecunoscutele parole dacice, de tip barză, varză, viezure, brad?! Să ne ferească Zamolxis! Privit din perspectiva asta, nu strică să stăpânesti cât mai bine si limbi străine care te îmbogătesc spiritual si dau culoare fondului pe care îl porti ca bază. Cu conditia sa nu se confunde între ele. Eternul conflict dintre fond si formă, formulat de data asta într-o manieră mai originală: în fond stie fiecare dintre noi pe ce limbă visează sau calculează mental dar viata între străini e si ea o formă de asimilare lingvistică. Până la un punct, ori vrem ori nu vrem. Nu degeaba se zice că ne îmbogătim cu încă o personalitate la fiecare limbă vorbită. Totul e să nu alunecam în paranoia de atâta dedublare si să uităm cu care din ele ne identificăm.
Haideti asadar să nu intrăm în panică. Omenirea are mult prea multă imaginatie încât să se autoreducă în viitor la un singur limbaj de comunicare. O probă a imaginatiei ei debordante e însusi faptul că niste cercetători si-au putut închipui o asa ghidusă teorie. Sau poate ca au vrut doar să ne îndemne în maniera lor seacă să ne păzim limba si s-avem grijă ... să nu ne-o muscăm.
|
Gabriela Calutiu 12/15/2005 |
Contact: |
|
|
