Ce -ti doresc eu tie, nordamericana -rumaneasca glie !
Nici n-am inceput sa sorcovesc urarile din traista, c-am si simtit pe umar buna-vointa colegial-amicala: “hei, domnu nea Stelica, de cand Nord America e glie rumaneasca?
Apai, drag prieten si draga prietena, uitati voi ca “omul sfinteste locul”?
Daca am venit aici, in Canada sau mai la vale, in America zgarie-norilor, daca am venit cu pamantul tarii noastre natale pe talpi, cu limba, cu istoria, cu cultura, cu religia si datinile ei in suflet, patratul gradinii in care ne-am intemeiat casa noua, strada pe care calcam sunt, bre, deopotriva, glie Americana si romaneasca !
Dar sa lasam deoparte vorbele mari si, pentru a se isca de la sine cele urari, sa argumentam simplu dedublata afirmatie. Asta primavara, intr-un sir de mini-blocuri cochete, de pe traseul plimbarilor mele de seara, am aflat la o fereastra, la etajul intai, tricolorul romanesc.
“Un alt romanas mi-a venit in cartier!”, mi-am zis. “ Dar, io-te, neica, omul a intrecut italo-ibericii de pe-aci, care isi scot steagurile la vedere numai cand castiga echipa lor de fotbal !”, am mai zis. Ma credeti, nu ma credeti, stiti cum l-am scos pe romanas in balcon, sa-i vad fata ? M-am oprit si am cantat, cum m-am priceput :
“Desteapta-te romane/ din somnul cel de moarte,/ La care te-adancira/ Tiranii de barbari!/ Acum ori niciodata,/ Sa aratam in lume/ Ca-n aste maini mai curge/ Un sange de roman !” Au iesit pe balcon si el, si sotia dansului, si feciorasii lor, un baiat de vreo sase anisori, altul de vreo patru. O familie tanara si frumoasa ! Ne-am privit de departe, ne-am salutat. Nu ne-am cunoscut niciodata direct, nu mi-a spus numele, dar le vad tot timpul steagul la fereastra si imi ajunge sa-i consider cei mai cunoscuti conationali din cartierul meu ! Si pentru ca veni vorba de steag si de stegari, cum l-as putea uita pe inginerul timisorean Mihai Borza. Doamne, mult bine a facut omul acesta, pe unde a trecut si a lucrat, si acolo, in tara, dar mai ales aici, in comunitatea noastra din Toronto! Specializat in ingineria de masini, de mare competenta, cu cuvant greu la locul de munca, pe unde a fost dansul, s-a si creat o oaza romaneasca. Cand a izbucnit revolutia decembrista in Timisoara, chiar de a doua zi, acolo, in fabrica de roboti a lui Langen Olandezul, si-a adunat conationalii la ‘birouri’, unde avea intins un tricolor lung si lat, ca sa ne pozam simbolic, in fata patronilor, sub culorile sangelui, a graului, a cerului senin, datatoare de viata si sperante. Cand revolutia s-a intins si la Bucuresti, cu acelasi steag, facut sul, ne-a adunat din nou, ne-a luat in piata primariei, sa-l desfasuram, fara sa-si ascunda acea nepotolita grija ardeleneasca :
- Hai, fratilor, sa nu ne-o ia inainte maghiarii, n-ati auzit c-au si inceput sa tipe, acolo, intre ei: “Ardealul e al nostru !”
Am tipat si noi, aici, in Toronto, cat ne-au tinut plamanii, nelasand maghiarii locali sa ne-o ia inainte: “Jos Ceausescu, Timisoara-Bucuresti, Timisoara-Bucuresti !” Pe atunci, oaza noastra de la Langen Olandezul numara 4-5 romani, in zece-doisprezece ani, s-a marit la peste douazeci. Revista “Observatorul”, adeverindu-si si rostul de oglinda a faptelor si valorilor de soi din comunitatile romanesti nord-americane, a popularizat oaza noastra de la Langen, in vreo trei-patru numere la rand.
Un alt fuior de viata,un alt argument pe buza gliei canadezo-romane: caravana turistica a sotilor Elena si Aurel Staicu, spre cele o mie de insule de pe raul Saint Lawrence, dintre Kingston si Montreal, din apropierea localitatii Gananoque. Geografia, misterul, romantismul locurilor si mai ales plimbarea cu vaporul, cu cele doua limbi ale crainicului – engleza si franceza – mereu in urechi, te faceau sa te simti canadian. Drumul, insa, placutele ore din autobuz intre cei patruzeci si cinci de conationali, si la dus, si la-ntors, te rasadeau intr-o dulce vraja a pamantului tau natal, cu sporovaieli de claca, cu cantecele de altadata, de dor si, mai cu foc, de vesela fratietate! Un antren copios, exuberant, de adanca efuziune sufleteasca! Caldura acestui spectacol iradia din bucuria de a te simti intre ai tai. Dar reusita spectacolului se datora priceperii de a-l crea si dirija a celor doi ghizi si organizatori, dna. si dl. Staicu. Patimasul lor drag de drumetie te contamina. Deveneai deopotriva spectator si actor, cu drept de a prelua microfonul, de a spune un banc, o patanie a ta sau a altuia “de hazul lumii”, de a canta solo, ca la Opera sau Estrada!
O fireasca curiozitate de a ne cunoaste tara adoptiva, o insufletita, de neuitat escapada turistica romaneasca, pe care, iata, “Observatorul”, pretuindu-le, le popularizeaza si le recomanda conationalilor nostri! Inca un bob zabava pana la urarile promise atat comunitatilor romanesti din Nord America, cat si revistei “Observatorul”, care le oglindeste. Caci argumentatia gliei celor doua mume care ne-au nascut si renascut, dintr-un strop de sange, dintr-un pai de grau, dintr-un ciob de cer si dintr-o frunza de artar, nu poate fi lipsita de cel mai binational eveniment al anului, din comunitatea noastra torontoniana ! Sa ne amintim, deci, si de spectacolul de toamna din Dundas Square, cu must si mititei, cu artizanat romanesc, cu muzica si dansuri populare, cu muzica usoara si culta, de asemenea, cu o tombola pentru strangerea de fonduri destinate sinistratilor romani de la Carpati.
Nu numai comunitatea romaneasca din Toronto s-a pregatit sa fascineze ochii Canadei cu un amplu si variat program artistic, si-au mai dat concursul, prin formatii si prin sponsorari, comunitatile romanesti din Ottawa, din Montreal, din Kitchener, din Quebec si chiar din New York. Au fost prezenti si solisti din Romania. Se cade sa multumim inca odata parintelui paroh al bisericii Sfantul Gheorghe din Toronto, Ioan Bunea, si comitetului sau parochial, pentru faima ce ne-a adus-o, prin organizarea acestui larg si frumos festival romanesc! In deschiderea maratonului spectacular, din acea insorita zi de septembrie, dl consul general al Romaniei in Toronto, Nicanor Teculescu, din partea domniei sale si, implicit, din partea tarii noastre natale, ne-a indemnat ca, macar in inimile noastre, Dundas Square sa fie amintita, gandita, numita Piata Romanilor ! Legand acest indemn de la inceputul sarbatorii de atunci, cu Hora Unirii incinsa la sfarsitul ei, larga cat piata, in care s-au prins, alaturi de romani, canadieni de toate natiile, iata cum se isca de la sine una din urarile promise :
UNIRE, FRATILOR, UNIRE, SI FIE SA AVEM SI NOI, AICI, IN TORONTO, O PIATA ROMANEASCA !
Cum din aceasta urare privind o posibila piata-areopag romaneasca, un posibil Centru Cultural romanesc, deocamdata virtuale, de nu le-am tine prea mult doar in inimi (!), ca de sub closca de aur a tezaurului nostru dacic, isi mai scot capetele, iata, atatia pui, atatea dorinte de aur :
- Fie ca business-ul romanesc din Nord America sa nu ramana doar societati inscrise pe hartie, pentru niste cotizatii ce ajung, cum zice Musatescu, numai pentru lemne si chirie ! Sa nasca mari patroni romani, cu mari unitati productive, cu multe locuri de munca pentru emigrantii de un neam, care ne suprapopuleaza comunitatile !
- Fie ca Arta si Cultura noastra, de la frumoasa, bogata traditie populara in cantec si dans, pana la o orchestra simfonica, la o trupa de balet, la un teatru semi-profesionist (deocamdata biet dragon cu trei capete ce se tareste prin subsoluri ) SA AIBE O SALA, O SCENA A LOR !!
- In centrul “Pietii Romanilor”, fie sa isi gaseasca locul, iarna si vara, orasele ale copiilor nostri, cu carusele, cu brad de iarna, cu Mos Craciun, cu plugusor,
cu “ Ta-ta-ta caprita ta” etc-ra !!!
Visuri, visuri si dorinte aprinse !
De aceea, in finalul urarilor mele, mai cu spor si realistic, urez conationalilor din Nord America, condeierilor revistei “Observatorul”, redactorilor si directorului ei :
SARBATORI FERICITE, cu sarmale, cu mamaliguta, cu friptura si carnati, cu tuiculita fiarta si vinisor cu scortisoara,… cu sanatate, cu implinirea tuturor dorintelor, precum si a “NEW YEAR’S REZOLUTIONS” !… ca sa nu uitam de dubla noastra identitate, romano-canadiana.
|
