Copilul din noi
Ca pe o comoara bine ascunsa in adancul fiintei noastre pastram copilul de odinioara care am fost, indiferent la ce varsta ne aflam. Acesta traieste in noi permanent, iar in anumite imprejurari este atat de prezent, incat e aproape dureros. E o durere dulce la care nu vrem sa renuntam si nici nu putem, chiar daca am vrea, oricat academism sau gravitate am avea, caci nimeni nu poate sa puna zabala cailor naravasi ai trairilor interioare, cai care alearga in sens invers.
Cand suntem rapusi de boala, sau cu sufletul zdrobit, simtim aievea ca o fluturare de gand cum se apropie mama, intinde mana spre noi murmurand duios cuvinte de mangaiere si de imbarbatare care sa ne dea curajul de a lupta. Vedem chipul ingrijorat al tatalui. Vocea care in alte dati era rasunatoare, acum e blanda si calda, iar ochii ii stralucesc de nadejdea starii de mai bine. Retraim clipele de atunci pana la confuzia totala. In lumea amintirilor nu exista moarte. Cei ce au fost, ori nu mai sunt cum au fost, continua sa fie prezenti in gandurile noastre, actionand cu noi in gand, de parca ar mai fi vii, asa cum fusesera odinioara. Reinvie uneori atat de multe amanunte! Simtim caldura camerei, ne simtim ca in patul de atunci asezat intr-o anume parte a camerei, auzim trosnetul lemnelor arzand in soba, zarim printre gene obiecte din odaia de atunci, imagini ca adevarate rezervatii fixate in mintea si sufletul nostru. Acestea nu se sterg niciodata si la ele revenim retraindu-le cel mai ades in taina. Luptam sa nu se risipeasca aceasta comoara cu chipul nostru de copil.
Si cand iesim din aceasta reverie, ne pare rau ca acum suntem atat de mari si ca nu mai este nimeni mai mare ca noi care sa ne aline durerea. Cred ca si atunci cand se implineste vremea trecerii pragului cel mare, ca in copilarie o chemam pe mama sa ne ajute sa il trecem mai usor. Cuvantul MAMA format dintr-o silaba repetatea, il rostim si la inceputul vietii, si la incheierea ei, ramanand totdeauna – copilul mamei.
Altadata, o vorba nastrusnica, un anume gest al vreunui copil, vreo jucarie, ori vreo intamplare ne zvarle fulgerator in lumea copilariei noastre retraind ceva asemanator. Alteori, cu o carte in mana, citind despre vreun copil, ne trezim ca dialogam cu el in gand sau chiar inchidem cartea pentru a privi prin sita genelor cum se desfasoara in voia lor imaginile copilariei noastre in care ne-am cufundat.
Cel mai viu retraim copilaria in zilele sarbatorilor. Ce frumos imbracati si cuminti mergem iarasi la biserica in zilele Sfintelor Pasti, ce frumos ne suna in urechi chemarea clopotelor pentru rugaciune! Cum ne mai leganam in scranciobul de altadata, cum ne certam sau impacam cu prietenii nostri pentru ouale rosii si cate alte dragi aduceri aminte in care ne strecuram pe furis, numai noi stim cand si cum!
Dar Craciunul !… Ah Craciunul ! Ce zile deosebite! Nicicand nu retraim copilaria mai plenar decat in aceste zile. Copiii care am fost se intalnesc cu copiii pe care ii avem. Parinti sau bunici fiind, ii calauzim pe copiii sau nepotii nostri pe linia traditiilor romanesti stand in preajma lor intruchipati aievea in copiii care am fost. Retraim parca iarasi uimiti sosirea lui Mos Craciun, palpairea lumanarilor din bradul frumos impodobit, bucuria primirii darurilor. Copiii se bucura de primirea darurilor, chiar daca au camera plina de jucarii. Noi, insa, traiam in razboi si saracie si o papusa, o masinuta, o broscuta sau o vrabiuta care sa sara dupa ce o invarteai cu cheita de care trebuia sa ai grija sa n-o ratacesti, sau s-o rasucesti prea tare ca sa nu-i rupi arcul, facea tot universul jucariilor noastre. Un dar de la Mos Craciun ne emotiona profund, mai ales cand ne aducea tocmai ceea ce ne dorisem. Cum mai tremuram de emotie ca Mos Craciun, care stia tot ce facusem peste an, nu-mi va aduce nici o jucarie, caci nu mancam intotdeauna tot ce imi dadea mama, ba uitam sa ma spal pe maini, ca sa nu mai vorbesc de vehementul protest de a inghiti untura de peste. De atata incordare, nici nu bagam de seama ca vocea ii seamana cu a tatalui.
Colindele pe care acum ii invatam pe tancii nostri, ne transporta inapoi la glasul parintilor sau invatatorilor nostri. Masa cu mirosul sarmalelor, carnatilor, caltabosului, tremuratul piftiilor, parfumul cozonacilor facuti de mama… le retraim ca atunci cand stateam la masa cu parintii nostri.
Scartaitul zapezii sub picioare cand mergeam la colindat ne suna si acum in urechi. Cu traistuta de gat, infofoliti, cu nasucul si obrajorii inrositi de ger, incalzindu-ne sufland in pumni, cu batul in mana, dupa o asteptare arzatoare, plecam la colindat. Dar celelalte obiceiuri ale sarbatorilor de iarna, cum ne absorbeau cu totul lasand urme in mintea noastra in care ne cufundam cu atata tainuita bucurie. Imaginile se realcatuiesc in duhul unei copilarii fericite si oricat de tari ne sunt baierile inimii, tot evadam in nostalgie.
Chiar daca intre varsta noastra de acum si cea a copilariei s-au asternut multi ani, legatura tainica isi pastreaza stralucirea. Cat de bine ne este ca avem puterea de a ne intoarce la bucuriile esentiale ale vietii cu care am plecat in lume si ca avem capacitatea de a retrai din cand in cand in lumea puritatii si frumusetilor asa cum ai creat Tu, Doamne omenirea la inceputurile ei!
Si te rugam, Doamne, adu copilarie fericita de Craciun tuturor fiilor Tai din intreaga lume, mici sau mari, ca un bun si iubitor Parinte. Protejeaza-i pe cei unde acum este razboi si pe romanii care se lupta cu mari greutati.
Si nu-i uita, Doamne, pe cei carora le datoram aparitia “Observatorului”, pe colaboratotii si cititorii lui.
|
Elena Buica/Pickering 12/5/2005 |
Contact: |
|
|
