Carpe diem - Frunzele
Frunzele
Frunzele, frunzele... Ah, ce frumos e primăvara, când copacii își recapătă podoaba lor de verde proaspăt, îmbietor! Ce încântătoare priveliște ni se oferă toamna devreme, când frunzele își schimbă pe nesimțite culoarea în nuanțe de galben, de ruginiu ori roșu aprins. Ce dezamăgitor, ce dezolant când, la vremea ceților și brumei, acestea încep să cadă una câte una, ori mai multe deodată, lăsând arborii goi și resemnați în calea iernii nemiloase...
Peisajul autumnal al despodobirii pomilor îi stârnea lui Eminescu un apăsător sentiment de tristețe: "Vezi, rândunelele se duc,/ Se scutur frunzele de nuc,/ S-așează bruma peste vii - / De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?" Sau: "Târzie toamnă e acum, / Se scutur frunzele pe drum,/ Și lanurile sunt pustii.../ De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?" Chiar poezia noastră populară este pătrunsă adesea de fiorul amărăciunii la troienirea cărărilor de frunzele rătăcitoare ale toamnei:"Pică frunzele pe vale/ Și mi-ascund a mândrei cale,/ De-al ei dor mă ofilesc,/ Nici mănânc, nici hodinesc"...
Așadar... acum, când scriu, e toamnă târzie, specific canadiană, iar vântul nordic, cu spic de ninsoare, zgâlțâie puternic copacii din curte și de pe lângă trotuare, zburătăcind frunzele care s-au îndârjit să rămână încă pe crengile lor. Mult timp în urmă, valuri de frunze anemice au tot căzut la pământ, scorojite de soare sau îmbibate de ploaie. De câteva ori pe săptămână a trebuit să le greblez, să le adun în cutii de plastic sau în saci de hârtie și să le depun la marginea caldarâmului, în calea gunoierilor. Cam la fel făceam și în București, cu deosebirea că, în spirit tradițional, dădeam foc mormanelor de frunze și uscături chiar pe rigolă, umplând împrejurimile - ca toți ceilalți concitadini - de un fum dens și înecăcios, ceea ce pe aici este absolut împotriva firii, ba chiar interzis categoric prin "by-law".
Sincer să fiu, imaginea avalanșei de frunze căzătoare și a copacilor dezgoliți îmi umple sufletul de o profundă deprimare. Dar încerc să mă consolez singur, zicându-mi: Ce să-i faci, acesta este destinul frunzelor, să-și afle sfârșitul toamna, într-o inevitabilă cădere. Dealtfel, toamna este prin excelență anotimpul căderii. Nu fără noimă, ea se mai numește pe aici și "fall", deci cădere. Eu însumi am perceput-o ca atare, atunci când, cu mulți ani în urmă, scriam poezia "Frunză": "Pică frunza din pom.// Galeș și singur/ poetul lung o privește/ și nici măcar cu gândul/ n-o ridică...// Toamna bătrână/ țopăie-n cârjă pe-alei - // E timpul căderii..."
Interesant este faptul că am întâlnit unii copii de imigranți - fete și băieți - purtând numele mic de "Autumn", dar se pare că părinții lor au avut în vedere, la alegerea acestui prenume, partea frumoasă a respectivului anotimp, cu soare blând și splendidă cromatică a peisajului, ci nu pe cea a vestejirii și desprinderii inexorabile a frunzelor, a răbufnirilor oțărâte și umede ale vânturilor dinspre Polul cu ghețuri...
Da, toamna, ca și primăvara, are mai multe fațete. Una este cea plăcută, agreabilă, așa cum o știm noi din plaiurile natale și cum au cântat-o adesea poeți ca Alecsandri, Topârceanu, Coșbuc, Pillat ș.a., ale căror versuri pe această temă poartă aroma strugurilor chihlimbarii, a nucilor împovărați de rod, a gutuilor, a poamelor răscoapte, a tufănelelor din grădină etc. Cealaltă fațetă este aceea a toamnei pluviale, tumultoase, cu șiruri de păsări migratoare, brăzdând văzduhul înnegurat cu țipetele lor sfâșietoare. Între aceste ipostaze se situează și poezia mea "Autumnală", în care am încercat să prind un "clișeu" specific din portretul general al acestui anotimp:"Frunzele cad/ resemnate și terne/ - amintiri din podoabele sfâșiate/ ale unei zâne bătrâne./ Vântul/ - măturător fără simbrie - / le adună cu sârg/ purtând în vârtejuri/ spre gropile fumegânde/ peticele desprinse/ din veșmântul putrezit / al Toamnei..."
Zău, nu e deloc ușor să aduni frunzele la un loc, mai ales când e vânt și unele dintre ele, mai îndărătnice, scapă printre dinții greblei. Dar trebuie să recunoaștem că cele mai multe, cum sunt cele de arțar, tei, măr, plop, stejar, sunt foarte "submisibile", obediente, lăsându-se ușor "agățate", spre deosebire de frunzele mici și scorțoase de frasin ori scoruș care, parcă, se lipesc de pământ și ierburi și nu se lasă duse în ruptul capului. O, ce bine de cei care au prin curți doar brazi sempiterni, cu toate că, în sinea mea, îi compătimesc pentru că aceștia nu cunosc frumosul travaliu al greblării frunzelor!...
Tocmai încheiam acest capitol al activității mele sezoniere când, din ultima grămadă, se desprinse o frunză stacojie de arțar:
- Bună ziua, domnul meu. Nu te mira, sunt o frunză năzdrăvană care, trăind în preajma unei case de români, iată, vorbesc românește (Am tresărit și, la un moment dat, mi-a fost teamă că voi cădea în recidivă, prinzându-mă din nou într-un lung dialog cu această inopinată interlocutoare, fapt pentru care m-am mulțumit să tac chitic și s-o ascult). Da - continuă ea - cu mine bătrânul arțar din grădina voastră și-a săvârșit desfrunzirea.
De, ce să-i faci? Vorba lui Eminescu."Se pare cum că-i altă toamnă,/ Ci-n veci aceleași frunze cad".
Fiind ultima frunză din acest copac, am ținut, acum când intrăm în anotimpul de ninsori și pâcle al iernii, să urez tuturor prietenilor și colegilor tăi, colaboratori și cititori fideli ai revistei "Observatorul", să vă bucurați din plin de Sfintele Sărbători ale Crăciunului și Anului Nou și să ne revedem cu toții, sănătoși și voioși, în anul care vine, aici, pe pământul primitor al frunzei de arțar!...
|
Ion Segarceanu/North York 12/3/2005 |
Contact: |
|
|
