Intre fictiune si realitate
Ne plac, tuturora, povestile. Asa suntem noi construiti ca, de când ne nastem, ne place sa ascultam povesti. Inventate, adevarate, nu conteaza. Povesti sa fie!
Fictiunea provine tocmai din dorinta omului de a asculta povesti. La început, povestitorii improvizau povestile. Cât despre literatura, cinematografie si teatru, ce altceva sunt acestea decât povesti inventate care au dat nastere lumii numite “fictiune”?
În literatura însa exista si una bazata pe fapte autentice, numita literatura “memorialistica”. Ma pasioneaza jurnalele si scrisorile pentru ca mi se pare ca cel care se destainuie în ele este mai autentic decât cel care scrie o poveste inventata, o fictiune.
Interesul pe care-l prezinta cartile de memorii depinde, evident, de faima autorului. Exista memoriile clasice, ale unor “monstri sacri”, ca cele ale lui Tolstoi, Delacroix, Charlie Chaplin, Yehudi Menuhin, André Gide, Simone Signoret si altele, care se citesc cu placere. La Tolstoi m-a fascinat rabdarea cu care acesta îsi nota amanuntele vietii cotidiene si tonul sfatos cu care o facea. De la Delacroix am retinut o învatatura de o mare generozitate sufleteasca, pe care am încercat si eu sa o aplic în viata: ”Poarta-te cu fiecare prieten în parte potrivit temperamentului acestuia încearcând sa-ti ignori, pe cât posibil, propriul temperament.” André Gide m-a impresionat cu superba lui limba literara, cu folosirea elocventa a verbelor în franceza la perfectul simplu, cu muzicalitatea scriiturii si cu profunzimea ideilor.
Desigur, la toate aceste personalitati am gasit interesante nu numai ideile, ci si amanuntele privind societatea pe care o frecventau, gusturile lor artistice, micile lor insuccese, înfine, tot ceea ce era legat de cotidianul invizibil în lucrarile artistice care le-au adus faima.
De-alungul vietii m-am delectat însa si cu alt gen de memorii: la Montreal aveam în vecinatate o biblioteca cu traduceri în franceza ale memoriilor detinutilor din lagarele staliniste siberiene. Din ele am aflat despre amplificarea rezistentei fizice a torturatilor datorita fortei lor spirituale. Pe lânga frig, foame si brutalitati corporale, una din torturile greu de îndurat era nedormitul. Detinutii erau obligati sa stea zile întregi în picioare, interzicându-li-se dormitul. Singurul mod de a supravietui acestor torturi era cel de a recita poezii în gând. Oamnii au trait din poezie, au marturisit-o si unii detinuti politici din România.
Tot în epoca “Montreal” am citit si un jurnal al unui tânar bolnav de un cancer terminal. Jurnalul si marturisirile lui nu erau descriptive, cum s-ar putea crede. Nu. El nu vorbea despre “cancerul” lui, ci despre o alta boala care i-ar fi declansat cancerul si anume lipsa iubirii materne. O acuza pe mama lui pentru cancerul care-i lua zilele. Dar cuvintele lui brutale încetau a fi o simpla acuzatie a unui fiu privat de dragostea mamei, ele deveneau cele ale unui razvratit care-si judeca mama cu un resentiment doborâtor. M-am întrebat daca propria ura i-a scurtat viata, sau daca nu cumva invers, boala a fost cea i-a provocat puternicul resentiment contra mamei.
Un alt jurnal, de o mare frumusete si care m-a pus în fatza cancerului terminal care a rapus-o la putina vreme dupa ce si-a încheiat cartea a fost cel al lui Alice Parizeau, prima sotie a lui Jacques Parizeau.
Cum spuneam, epistolele m-au fascinat dintotdeauna la fel de mult ca si memoriile. Cine n-a citit înca “Epistolarul”, ca si “Jurnalul de la Paltinis”, ambele carti acoperind perioada de ucenicie a lui Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu pe lânga filozoful C. Noica la Paltinis, are cu ce se delecta luând cele doua carti! Iar scrisorile dintre Geo Bogza si tânarul M. Blecher, internat în spital cu o boala ce-l va rapi în puterea vârstei si al talentului, sunt cutremuratoare.
Alta corespondenta care m-a cucerit, desi se refera în mare masura la enumerarea cartilor pe care si le trimiteau unul altuia, a fost cea dintre Nicu Steinhardt si Virgil Ierunca. Titlul cartii, “Dumnezeu, în care spui ca nu crezi”, este un citat dintr-o scrisoare a lui Nicu Steinhardt. Despre botezul celui din urma în închisoare aflam din cartea lui Nicu Steinhardt devenita celebra, “Jurnalul Fericirii”.
Jurnalul lui Mihail Sebastian m-a transportat în lumea stiuta de mine din povestirile prietenului sau de o viata, Mircea Septilici. Cartea a avut un mare ecou international. Tot pe nerasuflate am parcurs cele trei volume ale jurnalului Monicai Lovinescu, caci traisem epoca în care, împreuna cu Virgil Ierunca, si el autor al unui jurnal, transmiteau emisiunile radiofonice “Teze si Antiteze la Paris” la “Europa Libera”.
Lista cartilor de memorii sau scrisori pe care le-am citit e bogata. Gabriel Liiceanu, Mircea Cartarescu, Nina Cassian, Gabriela Melinescu, Alice Voinescu, etc.
Nu sunt atrasa de memoriile vedetelor lansate de mass-media ca “literatura de scandal”, dar nu le ocolesc pe cele ale unor personalitati interesante din lumea artistica, politica, stiintifica. Amanunte din viata privata, desi se potrivesc în memorii, fac nota discordanta în articole sau eseuri.
Când, de exemplu, îl vrem pe poetul Mircea Cartarescu, îi citim poeziile, dar pe Cartarescu tata de familie îl vom gasi doar în jurnalele lui.
Ne fascineaza literatura memorialistica pentru ca, fiindu-ne permis sa patrundem în intimitatea marilor personalitati, ni se ofera cheia misterelor care au determinat faptul ca acesti oameni cu care suntem tentati sa ne identificam în viata de zi cu zi au fost, în viata lor profesionala sau artistica, atât de “altfel” decât noi!
|
Veronica Lerner 11/12/2005 |
Contact: |
|
|
