Gănduri mărturisite ; Satul nostru spiritual
Am început a scrie aceste rânduri pe un pat de spital, unde am ajuns de urgență cu pancreatită, datorată unei pietricele pe canalul coledoc, după aproape nouă ani de la scoaterea vezicii biliare. Așa am descoperit că poți avea colici biliare chiar în lipsa vezicii biliare.
De unde și prima lecție de învățat, pentru mine fiind prea târziu, și anume aceea de a nu recurge la o soluție radicală, cum e cea de eliminare a vezicii biliare, decât în ultimă instanță, pentru că problemele nu se rezolvă, ci doar se transformă în altceva, mai complicat și mai dificil de rezolvat. Nu bați un cui mic cu un ciocan mare, că îți dai peste degete.
Am avut și ceva timp de reflectat la modul cum mi-am condus viața, și la posibilele corelații cu alegerile făcute de-a lungul timpului, pe lângă predispozițiile genetice moștenite, în apariția acestor afecțiuni. Noi credem că am ales un drum, o carieră, o viață, dar există și ceva dincolo de noi, care ne-a mânat într-o direcție sau alta. Interesant că lecțiile de învățat în viață au rămas aceleași.
Înainte de a veni în Canada, cu vreo douăzeci și cinci de ani în urmă, un călugăr venit cu treburi pe la universitate, și văzându-mă nemulțumit de toate, mi-a propus să merg vreo două săptămâni la mănăstire, și să văd cum mi se va schimba percepția asupra evenimentelor, și voi vedea altfel lumea și viața.
Nu m-am dus, pentru că eram deja cu ochii pe Canada, aveam dosarul aprobat, și nu voiam să înțeleg nimic altceva, și așa mi-am pecetluit viitorul. Cine știe poate în alte condiții nu ar fi trebuit să-mi scot „fierea” pe bune, și să mai am și pietre pe deasupra fără a avea unde să le depozitez.
Poate să fi fost și alt drum în care nemulțumirile să nu se manifeste până și pe corpul fizic, poate aș fi putut să ignor în totalitate ceea ce mi se părea nedrept pentru mine și pentru societate. Poate nu ar trebui să scriu nici la ziar, pentru că este un fel de prelungire a nemulțumirilor care m-au adus aici, poate ar trebui să las lumea în plata ei, și să-mi văd de viața mea, câtă a mai rămas. „Toate-s praf… Lumea-i cum este … și ca dânsa suntem noi”, vorba lui Eminescu în Epigonii.
Pe de altă parte dacă toți ne-am vedea doar de interesul personal, cum ar mai evolua societatea? Dacă călugării și preoții nu s-ar ruga necontenit pentru supraviețuirea, îndreptarea și pacea acestei lumi, dacă medicii nu și-ar face treaba punându-ne mereu pe picioare, dacă oamenii de știință și inginerii nu ne-ar îmbunătăți continuu viața și dacă profesorii nu ar mai pregăti tinerele generații, cred că ne-am sălbătici curând.
Fără astfel de oameni societatea nu poate progresa, poate nici măcar supraviețui. Există oameni minunați peste tot în jurul nostru, trebuie doar să-i vedem și să nu întoarcem capul, să le spunem și celorlalți despre ei. Și mai avem ceva de schimbat și în noi, începând cu mine, ar trebui să facem mai mult pentru cei în nevoie, în suferință sau în necaz, pentru a fi pregătiți atunci când Dumnezeu ne va cere înapoi darul său suprem, sufletul nostru.
Parcă toate s-au aranjat să fiu aici în acest moment de cumpănă, să scriu aceste rânduri, și să reflectez la toate binefacerile pe care Bunul Dumnezeu mi le- a dăruit, la soția mea care îmi este alături la bine și la greu, la fetele mele astăzi arhitect și respectiv profesor, la nepoții care descoperă viața cu fiecare pas, la prietenii pe care îi am de-o viață și mai ales la „satul nostru spiritual – Sfântul Ilie”, despre care am promis de mult timp că voi scrie și nu am făcut-o.
Comunitatea creștin ortodoxă din jurul Parohiei „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” din Schomberg – Ontario este adevărata noastră familie lărgită din Canada, ne cunoaștem de aproape două decenii, de când purtam Biserica în portbagaj, ne iubim ca frații și ne rugăm la Dumnezeu unul pentru celălalt în momente de restriște.
Doamne ce creștini adevărați am descoperit aici, cu frică de Dumnezeu, gata oricând să-și lase ale lor si să-ți sară în ajutor. Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă ocrotească, să vă dăruiască sănătate și să vă răsplătească înzecit. Preotul este un adevărat misionar, pentru că nevoile spirituale ale românului pribeag sunt diferite de cele ale omului care trăiește pe pământul natal.
Mărturisesc cu mâna pe Biblie, că puterea rugăciunii colective este imensă, cel pentru care se roagă comunitatea simțind o îmbunătățire a situației, cel puțin din punct de vedere psihic, devenind încrezător în rezolvarea favorabilă a problemelor, care este primul pas spre vindecare.
Închei aceste rânduri cu un pasaj din „Cartea de rugăciuni” a Prea Sfințitului Calinic, cuvinte care m-au impresionat profund în această încercare: „Deschizând ochii sufletului meu cu puterea Ta, Dumnezeul meu, se cuvine să-mi deschid ușa inimii mele, și precum m-am sculat din patul în care zăceam ca un mort, așa trebuie să mă scol din patul fărădelegii și al nemulțumirii, în care zac mort eu, leneșul.”
Ioan Cojocariu
Toronto
|
Ioan Cojocariu/ Toronto 4/11/2026 |
Contact: |
|
|
