LIVIU REBREANU ( noiembrie 1885 – septembrie 1944 )
Aparitia lui Liviu Rebreanu in literatura romana a insemnat un moment de raspantie. In cadrul evolutiei romanului romanesc, se poate vorbi de “momentul Rebreanu”. Romanele lui, indata dupa publicare au produs un impact major asupra iubitorilor literaturii si asupra criticii literare.
“Ne aflam in fata unui scriitor obiectiv, care uimeste prin puterea de a prezenta viata in complexitatea ei sociala si psihologica, prin personaje surprinse in “umila si precara lor realitate”. (Tudor Vianu). Tactul romancierului consta, mai inainte de orice, in a-si alege un personaj un om obisnuit, nu insa sters, neinteresant.
Deschizator de drum, cu o intuitie moderna in sondarea starilor interioare adanci, creator al unor tipuri diverse de roman – monografic, epopeic, psihologic – in linia marilor creatori ai literaturii universale (Balzac, Stendhal, Dostoievski, Wladyslaw Reymont, Flaubert, Tolstoi, Zola), dar si asimilind creator experienta romanului romanesc pana la el, Liviu Rebreau este el insusi un monument al literaturii romane, prin opera caruia am intrat in universalitate. Liviu Rebreanu se raporteaza la Tolstoi prin viziunea panoramatica, la Dostoevski prin suferinta ca rol purificator si intoarcerea la credinta, la Zola prin elemente naturaliste, instinctivitate si elemente obsesive, la Reymont prin descrierea vietii taranimii, la Thomas Mann prin romanul eseistic, la Proust prin memoria involuntara. De aceea, opera lui este tradusa in toate limbile de circulatie europeana.
“Adevaratul, pretiosul modernism – noteaza Liviu Rebreanu la inceputurile activitatii sale literare – inseamna ravna de-a produce valori estetice imbracate in spiritul timpului, dar cu un nivel mai inalt decat al epocii precedente. Adevaratul artist trebuie sa-si insuseasca organic tot ce s-a produs valoros in domeniul sau pana la dansul si sa adauge in plus ceea ce are el. Acest adaus, acest plus este modernismul adevarat care va fi valoros indiferent daca se va infatisa in hlamida romantica, in haina realista sau in dantela simbolista. Nu etichetele sunt hotaratoare in arta, ci valoarea estetica…” (Liviu Rebreanu “Modernismul” 1910).
Asadar, cea mai importanta particularitate a romanelor lui Liviu Rebreanu este deschiderea spre modern. Analiza starilor afective ale personajelor – nelinistea, obsesia, mustrarile de constiinta, precum si studierea instinctelor primare, sondarea adancimilor obscure ale psihologiei colective, cercetarea trairilor omului aflat in fata mortii si alte trasaturi, alaturarea subconstientului de rational si afectiv, prezenta mediul citadin, a personajului intelectual, abolirea cronologiei, a monologului interior, suprapunerea de voci, a elementelor eseistice, fac din L. Rebreanu ctitorul romanului romanesc modern.
Bun cunoscator al framantarilor, durerilor si aspiratiilor taranimii romane, in romnanul “Rascoala” L. Rebreanu se dovedeste un fin analist al personajului colectiv, genial surprins in existenta sa dramatica, de parca ar fi un singur om, un analist al eruptiilor, al invalmaselilor de ganduri, al adancimilor subconstientului. In fata discursului patriotard al prefectului Boierescu: “ Taranii ascultau si-l priveau nemiscati, cu ochi ca de sticla. Sutele de fete cu aceeasi expresie pareau a fi ale aceluiasi cap, cu aceleasi ganduri si simtiri. Un singur si acelasi om in infinite exemplare, ca un produs in mare serie al unei uzine uriase.”
Piatra de hotar la temelia romanului romanesc modern este romanul “Ion“ (1920). El semnifica nu doar consacrarea autorului, ci aproape o revolutie in dezvoltarea prozei noastre. Romanul a primit Premiul Academiei Romane si a fost tradus in numeroase limbi. A fost tradus si de U.N.E.S.C.O. socotindu-l una din marile opere contemporane ale lumii.
Toate romanele lui Liviu Rebreanu demonstreaza o mare vigoare epica, dar si tentatia unor noi experiente tematice si formale:
- fantastica: “Adam si Eva” (1925);
- psihologica: “Padurea spanzuratilor” (1922) si “Ciuleandra” (1927);
- istorica: “Craisorul” (1929);
- social-rurala: “Ion” si “Rascoala” (1932);
- erotica: “Jar” (1934);
- politic-citadina: “Gorila” (1938);
- politista: “Amandoi” (1940);
- precum si discursul de receptie la alegerea ca membru al Academiei Romane: “Lauda taranului roman” (29 mai 1940).
Cu un an inaintea mortii (1 septembrie 1944) a publicat “Amalgam” – expresie a activitatii sale publicistice. Abordand o tematica atat de variata, Liviu Rebreanu si-a pus in valoare diversitatea preocuparilor artistice si a formulelor narative, alaturi de plurivalenta talentului epic.
“Liviu Rebreanu, privit in marea felurime a formulelor de roman, pe care le-a practicat, este scriitor de o vioiciune pe care n-au atins-o niciodata scriitorii reputati prin agerimea de conceptie si realizare. In adevar, literatura romana nu mai cunoaste un alt romancier care sa-si varieze cu atata libertate de spirit formula artistica de la un roman la altul.” (Vladimir Streinu)
Liviu Rebreanu a avut o deosebit de mare putere de munca. Realizarea operei, ca in cazul tuturor marilor creatori de literatura, presupune o deosebit de mare incordare in lungul proces de creatie, o lunga si dramatica inclestare cu cuvantul menit sa duca la infatisarea obiectiva a resorturilor sufletesti si a faptelor ce constituie obiectul transfigurarii artistice. E aproape o munca sisifica in tentativa de a uni exactitatea cuvantului cu taina existentiala. Tudor Vianu care a locuit o vreme in vecinatatea lui Liviu Rebreanu, ne-a lasat marturie despre aceste eforturi. “Ferestrele lui Liviu Rebreanu, zarite printre copacii curtii, ramaneau luminate in tot timpul noptii. Rebreanu scria atunci, a cincea sau a sasea oara romanul “Ion”. Munca incepea odata cu caderea serii si continua pana la rasaritul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun, din cand in cand cu racorirea fruntii infierbantata.” Rebreanu a fost un scriitor cu gestatie grea si indelungata, gandita si realizata in asa fel ca sa infrunte timpul. A facut eforturi imense ca sa scrie si sa rescrie fiecare opera de cate ori a fost nevoie pentru a sluji cu noblete adevarul uman si pe cel artistic. Cu toate acestea, “romanul “Padurea spanzuratilor” care – fara indoiala, a cerut un travaliu indelungat – pare scris dintr-o rasuflare si se impune asemenea unui edificiu cioplit dintr-o singur bloc de piatra. In chipul acesta opera situeaza pe contemplatorul ei in unghiul de privire cel mai inalt si mai cuprinzator asupra destinului omenesc.” (Ion Rotaru).
Rebreanu marturisea: “…pentru mine creatia este mai mult dureroasa decat agreabila”. Dar tocmai de aceea, marile sale romane: “Ion”, “Padurea spanzuratilor” si “Rascoala” sunt situate pe treptele cele mai inalte ale ierarhiei de valori ale literaturii romane, capatand in ansamblul creatiei sale un relief cu totul exceptional, caci numai la marii scriitori ideea si cuvantul potrivit se armonizeaza intr-o sinteza artistica desavarsita. A fost un receptor sever al faptelor de viata, avand gustul nealterat de nici o formula la moda. Rebreanu a urmarit sa creeze opere in care oamenii sa rezulte nu “din analize, ci din fapte”.
Perpessicius nota: “Romancierul cel mai viguros, cel mai captivant ramane, fara tagada, d. Liviu Rebreanu”.
Exista in arta lui Rebreanu o evidenta aspiratie spre echilibru si armonie, sub posibila inraurire a modelului tragicilor greci. Este izbitoare, in acest sens, constructia simetrica a multor romane, incheiate in punctul in care incepusera: “Ion” incepe si se sfarseste cu descrierea drumului prin care se ajunge in satul Pripas si descrierea curtii Teodosiei, unde satul se afla adunat, ca in fiecare zi de duminica, la hora. “Padurea spanzuratilor” povesteste in primul capitol moartea prin spanzuratoare a locotenentului ceh Svoboda, iar ultimul pe aceea a lui Apostol Bologa, eroul cartii. “Rascoala” se incepe si se incheie cu o discutie despre “chestiunea taraneasca”. Aceasta aspiratie spre armonie caracteristica vechilor greci, este in acelasi timp proprie si filozofiei taranului roman, caci pentru el viata este oranduita dupa legile prestabilite ale succesiunii anotimpurilor. Afinitatea cu spiritul vechilor greci il determina pe Liviu Rebreanu sa sfarseasca actiunea in chip tragic, asa cum dicteaza destinul implacabil. Multe din operele sale sunt adevarate simfonii ale destinului in care tragicul este infuzat in toate liniile constructiei, pana la prabusirea finala, iremediabila sfasiere omeneasca. El a avut o profunda intuitie a dramelor umane fundamentale. Aspiratia spre echilibru, monumentalitatea si finalurile tragice situeaza opera lui Rebreanu in randul prozei de prima marime.
Cu un realism dur, in “Padurea spanzuratilor” L. Rebreanu ne infatiseaza moartea deloc eroica a unui roman care nu putea, dintr-o porunca mai presus de fire, sa lupte impotriva fratilor sai : “Crestele muntilor se desenau pe cer ca un ferastrau urias cu dintii tociti. Drept in fata lucea luceafarul, vestitorul rasaritului soarelui. Apostol isi potrivi singur streangul, cu ochii insetati de lumina rasaritului. Pamantul i se smulse de sub picioare. Isi simti trupul atarnand ca o povara. Privirile insa ii zburau nerabdatoare, spre stralucirea cereasca, in vreme ce in urechi i se stingea glasul preotului:
- Primeste, Doamne, sufletul robului Tau Apostol…Apostol…Apostol !...”
In opera lui Rebreanu, omul sta singur fata in fata cu destinul. Rebreanu a simtit ca vocatia sa primordiala in creatie este obiectivarea. Idealul unui asemenea tip de naratiune este impartialitatea, abstragerea totala a celui care povesteste, practic, insa greu de atins. Autorul isi ingaduie sa nu intervina in soarta eroilor sai lasand faptele sa se desfasoare implacabil dupa legea lor de fier. Un ochi impersonal ia in stapanire lumea, de departe catre aproape, din afara catre inauntru. O voce parca straina intamplarilor, da iluzia de existenta care curge de la sine cu amalgamul ei de contradictii, de umanitate, si de violenta, sugerand ca tot ce exista poarta amprenta destinului, independenta de vointa restrictiva a unui observator justitiar. Rebreanu evita cu buna stiinta orice fel de judecata de valoare asupra lumii sale lasand impresia ca se comporta cu raceala unui anatomopatolog, chiar daca, printre randuri, il simtim crispat, gandind la soarta eroilor sai.
Tema iubirii, a razboiului, a intelectualului presupun, in viziunea lui Rebrenu, miscari launtrice ascunzand patos de viata si mari conflicte dramatice, ce se desfasoara decis si in tacere. Nicaieri Rebreanu nu este mai aproape de idealul impersonalitatii ca in paginile de sugestie detasata, nemilos de atenta a miscarilor sufletesti si a tensiunilor relatiilor interumane, in sondajele prin care patrunde in cele mai adanci zone ale fiintei omenesti.
Notarea minutioasa a faptelor verosimile, plasticizarea secventelor narative in cadrul marilor constructii epice, asemanatoare unor ansambluri arhitectonice, obiectivarea actiunii sunt specifice scolii realiste, scoala in care Rebreanu s-a incadrat.
Liviu Rebreanu isi proiecteaza personajele sub semnul unui destin necrutator, in care vocea narativa capata expresivitatea maxima a observatiei minutioase si crude ca in fragmentul extraordinar din “Ion” in care pune fata in fata pe Ana, care traieste limita de sus a umilintei si pe Ion urmarindu-si gandul interiorizat cu o perseverenta inumana:
Ana “se pomeni in casa Glanetasului, fara sa isi dea seama daca a intalnit pe cineva in cale, daca afara e vreme buna sau rea. Si in casa vazu pe Ion stand la masa cu un briceag in mana si crestand o ceapa mare, rosie, iar pe masa vazu o paine de malai abia inceputa, o bucata zdravana de slanina groasa si niste sare pisata intr-un nod de panza…
Fata se aseza nepoftita pe lavita caci genunchii ii tremurau ca piftia, si ramase cu ochii umezi atintiti asupra lui Ion care, linistit, ca si cand n-ar fi zarit-o, taia cu briceagul o muscatura de slanina, o potrivea pe o felie de malai, o vara in gura, tavalea prin sare ceapa crestata si apoi imbuca dintr-insa cu multa pofta. Trecura astfel cateva clipe lungi. Flacaul se rosi inghitind in plin, apoi, zise incet fara sa se intoarca la ea:
- Da` ce-i porunca, Ana? Ce vrei cu mine?
- M-a trimis tata pentru…
Dar nu putu ispravi. Raceala intrebarii ii curma glasul. Ochii i se umplura de lacrimi, se plecara si se oprira pe pantecele umflat care de sughiturile plansului stapanit, se zvarcolea ca o imputare. Ion se uita la dansa si-i cantari burta cu o privire triumfatoare.
- Apoi daca te-a trimis pe tine, rau te-a trimis, zise el, avand un suras de mandrie pe buze si stergandu-si briceagul pe cioareci cu mare bagare de seama. Asa, Anuta,! Asa sa-i spui! Ca cu tine n-am ce sa ma sfatuiesc, dar cu dumnealui om vorbi si ne-om chibzui, de s-o putea, ca oameni suntem…”
Ana este cel mai impresionant personaj al romanului, din perspectiva conditiei sale tragice. Dupa casatorie, batuta si izgonita si de sot si de tata, gandul Anei de a se sinucide a devenit fapta si asistam la o scena magistral realizata de scriitor, care isi plimba obiectivul, cu incetinitorul, urmarind gesturile Anei pregatindu-se sa se spanzure, aceasta alunecare treptata in moarte printre oameni si lucruri care au capatat dimensiuni grotesti:
“Ana insa se grabea ca si cand ar fi asteptat-o cineva acasa. Opincile ei plescaiau pe ulita uscata si soarele o frigea in spinare.
Cand intra in ograda, portita scartai atat de jalnic ca-i zgarie inima. Ion cioplea o oiste, cu manecile suflecate, hacaind de cate ori izbea cu toporul; se opri o clipa, se uita dupa ea si lucirea ochilor i se potoli vazand-o, parca s-ar fi intrerupt din vededenia celeilalte. Ana insa trecu pe langa el fara a intoarce capul. Usa tinzii era deschisa neagra: pe pragul de sus se prelingea o perdea de fum albastru. In casa pe pat se odihnea Glanetasu, cu fata-n tavan, cu gura cascata, horcaind. La vatra, Zenobia sufla in foc cu ochii rosii, umflati, zarindu-si nora o lua indata la ocari, dar neincetand de a scormoni taciunii si de a sufla:
- Ai inceput sa forfotesti toata ziulica prin sat, tu nevasta…fuuuu…fff…fff…si colea-s toate balta…ff…Parc-ai fi din tigani, nu din oameni de omenie…Vad ca nu mai ai…fffuuufff…nici pic de rusine…fff…nici obraz…”
Sugestia de cosmar este realizata prin stridenta fiecarui amanunt, resimtit ca un atentat la firesc, cazut in animalitatea pura, o exhibitie absurda a realitatii prin definitie agresiva.
Chiar de la inceputul creatiei sale, Rebreanu a optat pentru un stil sobru, chiar aspru, obiectiv, antiliric si anticalofil, chiar inainte de teoria lui Camil Petrescu. Respectul pentru adevar i-a impus scriitorului o exprimare din care lipsesc “floricelele de stil”, podoabe considerate inutile. A respins exprimarea frumoasa ca scop in sine, caci “stralucirile stilistice, cel putin in operele de creatie, se fac intotdeauna in detrimentul preciziei si al miscarii de viata”. “Este mult mai usor de a scrie “frumos” decat a exprima exact”. De aceea el spune ca prefera “stilul bolovanos , dar care sa exprime adevarul.”, in loc de a scrie “frumos”, “slefuit” si “neprecis”.
“Pentru mine arta – zic arta si ma gandesc la literatura - inseamna creatie de oameni si viata. Astfel, arta, intocmai ca si creatia divina, devine cea mai minunata taina. Creand oameni vii, cu viata proprie, scriitorul se apropie de misterul eternitatii. Nu frumosul, o nascocire omeneasca, intereseaza in arta, ci pulsatia vietii. Cand ai reusit sa inchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai realizat o opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase din lume.” (Cred 1924)
George Calinescu, in “Istoria literaturii romane…” remarca: “Frazele, considerate singure, sunt incolore, ca apa de mare tinuta in palma; citind cateva sute de pagini, au tonalitatea neagra-verde si urletul marii”.
Cu un simt al limbii desavarsit, Rebreanu foloseste adeseori exprimarea eliptica, intrebari si raspunsuri monosilabice care vorbesc de la sine, puncte de suspesie, exclamatii si interogatii care inchid in ele un tumult de simtire omeneasca, dureroasa, suferinda, cu ganduri si intentii nerostite. Un “de…” sau cate un “ori…” mustesc de subintelesuri: “Bati coasa, Trifoane, ori…” “Apoi daca trebuie, de…” Dialogul viguros surprinde adancimea starilor sufletesti in constructii scurte.
“- Decat asa trai, tot mai buna o fi moartea!
Glasul lui incuraja altele, cand ici, cand colo.
- Mai bine omorati-ne, sa scapati de noi!
- Ori ca mori de foame, ori ca mori de altceva, tot moarte se cheama!
- Barem daca muncim de ne zdrobim oasele, s-avem cu ce sa ne tinem zilele !
- Nici asa nu-i drept, ca unii sa plesneasca de prea satui, iar altora sa li se usuce matele de nemancare…” (Rascoala)
Simplitatea, claritatea, solemnitatea stilului slujesc intentia scriitorului de obiectivare totala, de sinceritate si adevar in opera literara, conturand realismul sau rascolitor.
Prin modernitatea creatiei sale, Liviu Rebreanu si-a asigurat pozitia de titan al realismului romanesc, contribuind incontestabil la universalizarea literaturii romane prin nenumaratele traduceri.
|
Elena Buica, Pickering 11/3/2005 |
Contact: |
|
|
