Cartea, între memorie și sacru
Există oameni care nu vorbesc despre poezie, ci o poartă în inimă. Înainte de a mă întreba ce s-a schimbat în mentalitatea culturală a lumii de astăzi, m-am gândit la cei care, în ciuda tuturor schimbărilor, continuă să țină cuvântul viu. Pentru mine, unul dintre acești oameni este Sebastian Lupu, „Omul Oamenilor”, așa cum îl simt. Nu ca titlu, ci ca trăire. El recită poezie cu o dăruire care depășește scena, ecranul sau înregistrarea. A strâns în vocea sa sute de poezii și mii de înregistrări, ca un apostol blând al cuvântului rostit, care merge din inimă în inimă fără să aștepte nimic în schimb.
L-am descoperit într-un moment în care aveam nevoie să-mi reamintesc de ce poezia contează. Ascultându-l, am simțit că versul nu este doar un text pe hârtie, ci o respirație comună, o legătură vie între oameni care nu se cunosc, dar se recunosc. El nu recită ca să impresioneze, ci ca să slujească. Și, fără să știe, mi-a redeschis o ușă către propriul meu scris și mi-a confirmat că poezia trăiește atâta timp cât există cineva dispus să o rostească din adevăr.
De la această întâlnire pornește și reflecția mea despre carte, lectură și mentalitate culturală. Pentru că atâta vreme cât există oameni care duc poezia mai departe prin voce, gest și prezență, cultura nu este pierdută. Ea doar își caută din nou forma prin care să ajungă la ceilalți.
Trăim într-o vreme paradoxală. Se scrie enorm, se publică mult, există edituri, reviste, cenacluri, platforme, festivaluri, iar scriitorii, în ciuda tuturor semnelor descurajatoare, nu renunță. Și totuși, cartea pare să-și fi pierdut locul de adâncime interioară. Nu dispare, dar se mută pe rafturi decorative, în biblioteci rareori atinse, în moșteniri golite fără remușcare. Nu pentru că oamenii ar fi devenit mai puțin inteligenți, ci pentru că s-a schimbat profund mentalitatea culturală. A spune simplu „nu se mai citește” este insuficient. Mai adevărat este că s-a schimbat raportarea la carte.
Pentru generațiile de dinainte, lectura era o dorință, un ritual, o formă de inițiere. Cartea nu era accesibilă oricând, nu era abundentă, nu era neutră. În comunism, librăriile erau sărace, tirajele mici, unele titluri apăreau cenzurate, altele condiționat. „Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda, cumpărat în trei volume amputate, nu era doar literatură, ci un act de asumare. Interdicția nu ucidea dorința de lectură; dimpotrivă, o intensifica. Cartea avea greutate, iar greutatea aceasta modela cititorul.
În copilăria multora dintre noi, librăria era un spațiu aproape sacru. Nu intrai zgomotos. Așteptai. Priveai. Gesturile erau lente, măsurate. Existau figuri care nu vindeau doar cărți, ci transmiteau un mod de a fi. Librăreasa devenea păstrătoarea unui ritual al tăcerii și al respectului. Astfel de oameni nu sunt nostalgie, ci repere antropologice. Ei făceau din carte un loc al întâlnirii cu sine.
După 1990, libertatea a adus acces, dar a adus și relativizare.
Așa cum reiese din numeroase articole de presă culturală, studii sociologice și mărturii ale ultimelor decenii, după 1990 multe biblioteci au fost risipite, vândute sau desființate, nu din dispreț față de carte, ci din pierderea sensului ei social.
Cartea a devenit un obiect printre altele, iar cititul o activitate opțională, concurată de viteza imaginii și de fragmentarea atenției. Nu am pierdut alfabetizarea, ci sacrul pe care lectura îl cere.
Antropologic vorbind, cititul nu este doar informare. Este un exercițiu de memorie, de empatie, de interiorizare. Prin carte, omul învață să stea cu sine, să asculte, să evolueze. Când acest exercițiu slăbește, se diminuează și capacitatea de a trăi experiența în profunzime. Rainer Maria Rilke spunea, în „Scrisori către un tânăr poet”, că nu este suficient să ai amintiri; ele trebuie să devină în tine sânge, privire, gest, abia atunci putând să se nască primul cuvânt adevărat. Această răbdare a transformării este astăzi cea mai rară.
Pentru cei plecați din țară, ruptura este și mai dureroasă. Exilul nu înseamnă doar schimbarea geografiei, ci și a limbii. Atriția limbii materne este un fenomen real, documentat, care apare ca mecanism de adaptare. Limba începe să se estompeze, nu din alegere, nu din nepăsare, ci din supraviețuire. În acest context, cititul și scrisul nu mai sunt plăceri culturale, ci acte de salvare. Pentru mine, exilul a fost alarma care m-a trezit. Pierderea limbii m-a împins spre poezie, spre carte, ca spre un țărm interior. Scrisul a devenit modul meu de a rămâne acasă.
De aceea, nu cred că scriitorii care continuă să publice, în ciuda cifrelor mici de vânzare, sunt naivi. Ei nu scriu pentru piață, ci pentru memorie. Pentru acel cititor care va veni, poate târziu, poate dintr-o altă generație, și va recunoaște în cuvinte ceva ce nu știa cum să numească. Cultura nu funcționează după ritmul pieței, ci după ritmul adânc al umanului.
Emil Cioran spunea că limba este patria lui. Pentru exilați, cartea devine adesea ultimul teritoriu stabil. Mircea Eliade, Eugen Ionescu, George Enescu, Constantin Brâncuși au dus România în lume nu prin discurs patriotic, ci prin creație. Exilul nu le-a stins identitatea; a transformat-o în formă universală.
Eseul acesta nu este o jelanie. Este o observație rostită calm. O încercare de a înțelege de ce, într-o lume plină de cuvinte, tăcem tot mai des în fața cărții. Și poate o invitație la întoarcere, nu la trecut, ci la profunzime. Pentru că atunci când citim cu adevărat, nu acumulăm pagini, ci ne regăsim pe noi.
Mare mi-a fost surpriza când prietena mea Elena m-a invitat la un club de carte românesc din Toronto. Acolo am descoperit un colț de rai al cărții, un grup de oameni frumoși care se întâlnesc lunar pentru a vorbi despre lectură cu răgaz, profunzime și bucurie. În acel spațiu viu al dialogului, cartea nu era un pretext, ci o prezență. Am fost invitată să îmi prezint volumele de poezie și să recit, iar această întâlnire a fost pentru mine o confirmare că, dincolo de statistici și temeri, există comunități care păstrează focul aprins. Îi menționez cu recunoștință și respect, pentru că astfel de oameni dau sens continuității culturale și mă bucur să știu că drumurile noastre se vor mai întâlni.
Marguerite Duras scria că „a scrie înseamnă a încerca să știm ce am ști dacă am scrie”. Aș adăuga că a citi înseamnă a ne aminti cine suntem. Iar într-o lume care uită repede, aceasta rămâne una dintre cele mai curajoase forme de rezistență.
Carmen Cristina Oltean, Toronto
|
Carmen Cristina Oltean 12/18/2025 |
Contact: |
|
|
