Gânduri mărturiste : Ciocu’ mic și joc de glezne
Expresia argotică „Ciocu’ mic și joc de glezne” este semnalată pe Dexonline ca având origine militară și înseamnă „executați ordinul fără comentarii”. Expresii similare sunt și „ciocu’ mic și pasu’ mare” sau ”ciocu’ mic și mergi pe burtă” (Nina Croitoru-Bobârniche, Dicționar de argou, 2003), având înțelesul de a vorbi mai puțin și a te îndepărta în grabă.
Formula „Joc de gleznă” însă, desemnează un exercițiu de încălzire pentru o activitate sportivă cum ar fi antrenamentul pentru un joc de fotbal. În sfera sportivă expresia în discuție mai are și sensul de „a fi în așteptare, a se pregăti pentru o acțiune”. Metaforic „așteptarea” poate fi și în plan psihologic, cum ar fi așteptarea de a fi integrat într-o echipă („Joc de gleznă” – Rodica Zafiu, Dilema Veche nr. 638 din 12-18 mai 2016).
Expresia de mai sus este folosită, de obicei în mod peiorativ, în comentarii jurnalistice, și se referă la acțiunile unui individ sau partid, care induce în eroare opinia publică, sau dorește a crea o reacție în legătură cu un eveniment important cum ar fi alegerile. De unde și ideea acestui articol, pentru că ne tot jucăm, de vreun an, de-a alegerile.
„Ciocu’ mic și joc de glezne” li s-a transmis și celor care au comentat negativ în legătură cu anularea precedentelor alegeri prezidențiale, cât și celor care s-au implicat în susținerea unor candidați. A apărut conceptul de „conținut ilegal”, care poate fi interzis de autorități, pe bază de denunț. Asistăm la introducerea unor noi metode de limitare a libertății de exprimare.
Cenzura a fost una dintre metodele de păstrare a puterii în regimurile totalitare, cum a fost comunismul. La cenzură se poate ajunge în mod natural atunci când în fruntea instituțiilor coercitive ajung indivizi obedienți, numiți pe criterii politice sau de „cumetrie”, și când promovarea pe criterii de competență a dispărut.
Într-un fel cenzura actuală este mai „păcătoasă” decât cea de pe timpul comunismului, când manuscrisele puteau fi păstrate și publicate la o dată ulterioară, de autor sau de urmașii acestuia, puteau fi scoase legal sau ilegal din țară și publicate în străinătate (cum s-a întâmplat cu mari scriitori ca Alexandr Soljenițîn sau cu Mihail Bulgakov), sau măcar citite în mod clandestin în grupuri restrânse.
Când însă „rețeaua socială” îți șterge postările sau contul pentru totdeauna, nici manuscrise nu mai vezi, nici drepturi de autor, nici like-uri sau bezele, că parcă de asta îți pierdeai timpul pe acolo. Cenzura pe rețelele sociale te desființează, așa că „vrei nu vrei bei Grigore agheazmă”.
Libertatea de exprimare este îngrădită tot mai mult și în statele așa zise „democratice”, ceea ce nu a reușit ideologia comunistă să exporte prin „revoluția mondială”, au reușit rețelele sociale bazate pe algoritmi și modele de om nou „progresist”. Omul nou comunist repeta sloganele partidului fără a și le asuma și a deveni conștient de efectul acestora asupra societății, ceea ce „boții” fac astăzi mult mai eficient. Progresismul nici nu ar fi fost posibil fără rețelele sociale.
Atunci când nu-ți mai poți exprima opinia, când începi a te autocenzura, și a-ți cosmetiza discursul, pentru a nu-i deranja pe cei apropiați care au păreri diferite, mesajul apare distorsionat, și cei care te cunosc încep a se întreba: „Ce l-a apucat că nu-și mai termină ideile?”. Și uite așa ne îndreptăm spre un soi de „progres-cultism”, cum ar putea fi numit.
Suntem ca într-un roman de prost gust de pe timpul colectivizării când activistul frumușel, cu ochi sclipitori, lupta cu chiaburul care „sugea sângele poporului”, popor care spre sfârșitul romanului era salvat și convins să intre în „colectivă”. Știm la ce a dus acea aventură, la vreo 40 de ani de „ciocu’ mic și joc de glezne”.
Comunismul a putut fi dezmembrat și pentru că devenise „național”, cel multinațional se prăbușise mai de mult, progresismul este însă globalist, și nu va putea fi dovedit decât prin fărâmițare la nivel național. O schimbare este însă necesară la toate nivelurile, de la cooperativa „ochiul și timpanul”, trecând prin parlament, guvern, președinție, și până la apărătorii constituției.
Datoria statului a ajuns atât de mare că nimeni nu ne mai împrumută cu dobânzi rezonabile, s-a vândut tot ce se putea și nu s-a construit mare lucru, s-a trăit mai mult din împrumuturi și din banii celor plecați la muncă în străinătate. Această perioadă s-a încheiat, nu vrem să știm deocamdată ce va urma, dar vorba lui Mihai Eminescu din Scrisoare a III-a: „Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război”.
Suntem mai departe de democrație decât eram cu vreo două decenii în urmă, democrația „originală” a devenit una nefuncțională. Avem un talent deosebit în a împinge în față oameni care polarizează societatea, poate din dorința de a o trezi, de a o face să-și aleagă drumul în cunoștință de cauză. Este timpul unor alegeri bazate pe conștiință, pe valorile neamului și pe Credința în Dumnezeu.
Să uităm de „ciocu’ mic și joc de glezne”, mesaj transmis astăzi pe toate canalele, și să avem încredere că Dumnezeu nu va lăsa Gradina Maicii Sale pe mâna unui „grădinar” nepriceput. Să ne amintim și vorbele cântecului „Doamne, ocrotește-i pe români”, că iarăși nu știu ce fac, și apoi se miră cât de rău au ajuns.
Ioan Cojocariu
Mai 2025, Toronto, Ontario, Canada
|
Ioan Cojocariu 5/22/2025 |
Contact: |
|
|
