Un roman in pregatire - Tatamare ºi principiul stãrilor comunicante
Semnul
Se lãsase întunericul. Povestile lui Tatamare erau si ele pe sfârsite, undeva cãtre vest se întuneca pe cer o dungã sângerie.
- Asa cã i-am spus lui Rafailã... Când s-o coace! Când s-o coace ele, mã, neicã. Acuma e verzi, de! N-are de unde...
Râse linistit si se ridicã anevoie de la masa învelitã în plastic la care ne strângeam seara, în dreptul prispei. Un zâmbet îi rãmãsese în ochii obosisi si semãna, cred, cu dunga sângerie de deasupra salcâmilor.
- Nu e prost nici Rafailã, nu e, continuase Tatamare cu un gest larg al mâinii, de parcã împãcat cu toate câte le orânduise în sine îngãduia tuturor pusinã minte, de acum încolo, ca sã nu se-ntindã dincolo de bãtãturã o lume de prosti. Îl mai las si eu sã mã batã, fac scoalã cu el, da’ parcã ai cu cin’ te pune? Mã, lumea asta e mare, mã, da universitate de tabinet ca pe Colentina n-ai tu bani de RATÃ si esti si cam plãpând, cam gãlbejit asa, mã Rafailã, din ce neam o fi fost si ai tãi ãia care s-a aflat în treabã cu tine de te-a plãmãdit asa, sãran, cã te-as lua cu mine la Bucuresti, pe la cursuri...
Ajunsese în dreptul prispei tot boscorodindu-l pe acel Rafailã care de undeva dintr-o locuinsã de chirpici mai joasã trebuie cã-l asculta si el în mintea lui si-i da dreptate înclinând din capul sãu mare, cu ochii dilatasi de uimire, nemaigândind altceva de teamã sã nu-i treacã prin cap, tocmai atunci, vreo prostie...
Bãtrânul intrã în hol si aprinse lumina. Ochii Rodicãi, verzi, ca de de pãpusã, licãreau de o nerãbdare ascunsã. O plictisise mosul cu vorba lui tãrãgãnatã si grea ca un car cu fân la care caii n-au nici o grabã. Nu era nici ea prea departe de Rafailã acela, gândea Cãtãlin cu un soi de rãutate. Îsi adusese rochiile cele mai bune, fardurile, câteva sãpunuri fine, valiza ei umpluse casa bãtrâneascã cu parfumuri pariziene.
- Frumoasã fatã, mã taicã, hotãrâse Tatamare trãgând liniile pentru tabinet. Nu prea e ea de locu’ ãsta. Acelasi gest larg al mâinii ca un fel de pãrere de rãu cã nimeni nu e perfect. Era limpede cã nu putea sã-i placã Rodica desi o primise în curte cu mult interes ca pe un automobil de lux în satul în care doar tractoarele mai ridicau din când în când sãrâna groasã de douã palme si finã ca fãina de grâu.
- Voi nu vã spãlasi pe chicere, taicã?, întrebã bãtrânul mijindu-si ochii prin întuneric. Hai?
- Când ne-om culca, rãspunse Cãtãlin strãduindu-se sã asocieze „chicerele” cu cele douã lujere de floare pe care ea se cãlãtorise la sarã, diafanã, usoarã ca o mireasmã.
- Asa, taicã, fãcu bãtrânul împãcat. Spãlasi-vãsi. Cã asa e la sarã!
Închise usa cu putere dând încet drumul la clansã si trãgând cu urechea la pãcãnitul ei surd, apoi se mai auzi cãscând si gemând în patul tare cu miros de coceni pe care dormea în fiecare varã de când rãmãsese singur.
- S-a culcat?, sopti Rodica. Aratã-mi grãdina...
Cãtãlin îsi luã lanterna din rucsac si tãie cu ea o cãrare dreaptã prin întuneric. Lângã bucãtãria de varã luminã locul unde odinioarã era câinele. Rodica îl prinse de bras.
- De ce te-ai oprit?
- Acolo sinea bãtrânul câinele...
- Câinele?, se sperie ea.
- Da, câinele. Pe noi nu ne lãtra niciodatã. În schimb pe alsii... Pe alsii era în stare sã-i mãnânce.
O simsea nerãbdãtoare sã-si primeascã porsia de complimente si hotãrâ cã semãna cu câinele. Nervoasã, pândind, asteptând satisfacsia iminentã.
- Tatamare obisnuia sã stea de vorbã cu el. Era ca un membru al familiei. Sin minte cã odatã chiar m-a întrebat, zice: „Mã, taicã, oare câinii ãstia o fi si ei oameni? Tu ce crezi?”
Îi pregãtise o halcã mare de amabilitãsi dar se hotãrâ sã înceapã cu ce îi aruncase bãtrânul.
- I-a plãcut de tine. A zis cã esti foarte frumoasã.
Ea nu îi rãspunse nici mãcar printr-un mârâit. În întuneric o bãnui dând din cap ca acel Rafailã, neclintit în credinsa lui cã asa cum merele si perele din grãdina bãtrânului se coceau în fiecare varã negresit se vor coace si cãrsile lui, la vremea lor, si atunci nu va mai avea ce sã le facã.
În preajma ei trãia un sentiment de vinovãsie de parcã totul între ei nu era decât un joc în care el mãsluise cãrsile. „S-au mai copt sentimentele alea?”, îi venea s-o întrebe. „Ai, bre?”
Rafailã avea ceva din plutirea ei, din usurinsa ei de a se misca pe deasupra pãmântului. Intra pe portisa din spate, cam pe la amiazã, stiind întotdeauna când îsi fãcea Tatamare cafeaua si-si aprindea mãrãseasca, dând fumul pe nas si aruncând grãbit o privire nelinistitã prin bãtãturã. Îsi fãcea loc printre coceni, cu pasul legãnat si rar, si pe mãsurã ce se apropia de masa asezatã în bãtaia soarelui, pe fasa lui se tot lãsea un zâmbet. Îl vãzuse venind asa, ca purtat de apã, si-si amintea ochii lui mari, senini, figura lui transpusã, impresia de inocensã si cuminsenie pe care o emana fasa lui nebãrbieritã si subsire, fruntea lui albã, neumbritã de pãlãria datã pe cefã. Cocenii trosneau caraghios sub tãlpile lui si el întindea pusin mâinile înainte pentru a nu-si pierde echilibrul si parcã se pregãtea sã îmbrãsiseze pe cineva, asa-si lungea gâtul lui uscat, brãzdat de cute întunecate. În sfânta lui beatitudine uita sã dea bunã ziua si tot apropiindu-se astepta sã fie observat. Tatamare îl lãsa sã vinã ca si cum nu l-ar fi vãzut. „Trosnesc cocenii”, spunea suflând departe fumul printre buzele suguiate. „Iar vine Rafailã!”. Si sucea chistocul între degete, nemulsumit si în acelasi timp resemnat, cã acel Rafailã venea ca si cum ar fi venit ploaia.
Nu acelasi lucru s-ar fi putut spune despre Rodica. Venirea ei era mai degrabã declansarea unui cataclism si Cãtãlin avea uneori impresia cã luptã ca un sinistrat pentru a nu se lãsa dus în rostogolirea ei turbulentã. De fapt ce anume se rostogolea nu stia nici el prea bine iar acum îsi imagina cã era vorba de o bilã abstractã pentru cã ea îi spusese ceva despre o bilã albã. „Ai câstigat o bilã albã”, spusese, lãsându-l sã înseleagã orice i-ar fi trecut lui prin minte, inclusiv faptul cã se hotãrâse sã devinã femeie.
- Hã!, fãcea Tatamare când Rafailã se oprea sovãind la câsiva pasi de masã. Ia-n te uitã, na!
- Hã, hã!, rãspundea gâtlejul lui Rafailã îmboldit de curaj. Sã trãiesti, leatule!... Am venit sã vãz dacã nu e niste trebi de fãcut p’acilea.
- Pãi ar cam fi, bre Rafailã, spunea bãtrânul, da’ nu le e încã vremea lor!
- Zãu, nea Vasile? Da’ usili alea dã scârsâie? Poate cã sã le tornãm neste gaz.
- Zici cã sã le tornãm?, se mira bãtrânul fãrã tragere de inimã. Ia-n vezi colo în galantar unde e sticlili. Dac-o mai fi niste gaz, arzã-l-ar focu’!
- E, nea Vasile!, striga Rafailã dupã un timp si revenea ca o umbrã cu sticla pusin ascunsã dupã picior, cât sã nu se vadã din ea decât jumãtate.
- Ia fã-te-ncoa cu ea... Nu era acolo si niste cãrsi?
- Alea e la mine, colea-sa, se lumina Rafailã bãtându-se peste buzunarul pantalonului.
Apoi începea jocul. Tatamare aducea o bucatã de hârtie, trãgea douã linii strâmbe, împodobite deasupra cu douã litere mari, ronde, un „V” si un „R” tremurânde.
- Dat!, zicea bãtrânul lingându-si degetele pentru a nu se lipi de suprafasa soioasã, iar Rafailã întorcea capul într-o parte pentru a nu fi bãnuit cã s-ar uita prin cãrsi.
- Le-ai vãzut, hai?, îl încerca Tatamare.
- Ba sã mã batã dumnezeu, se ferea celãlalt. Se întorcea cu totul pe scaun stând bãs într-o atitudine demonstrativã.
Tatamare gãsea întotdeauna ceva de obiectat împotriva lui dumnezeu, cu atât mai mult cu cât stia cã pe Rafailã subiectul nu-l lãsa indiferent.
- Zici cã dumnezeu, hai?
- Zãu, bre.
- Si dacã dumnezeu nu egzistã?
Rafailã ridica deodatã ochii lui mari, blajini.
- Dumnezeu, bre!, preciza ca si cum n-ar fi fost înseles.
Un zâmbet se înfiripa pe obrazul bãtrânului.
- L-ai vãzut tu pe dumnezeu ãsta?
- Pãi ce vorbesti? De unde?!
- Da’ stii tu cã e si te-o bate când te-o prinde...
- Popa zice cã e, îsi dãdea cu pãrerea Rafailã. Acuma eu nu stiu, da’ tosi popii zice cã e, de când îi stiu eu asa zice tosi.
- Te iei si tu dupã ce zice lumea!, i-o trântea bãtrânul cu lehaminte. Adicã lumea asta e împãrsitã în unii care gândeste cu capu’ lor si unii ca tine, bre Rafailã. Unii vorbeste si ceilalsi ascultã de ei, de! Tu, pasã-mi-te, esti dintre ãstia care nu stie sã vorbeascã.
Rodica pãrea a fi si ea dintre aceia pentru care vorbeau alsii. Sau cel pusin asta era impresia lui Cãtãlin care începuse sã simtã tot mai des cã stã de vorbã cu opinia publicã. Chiar si stirea cã devenise fericitul câstigãtor al unei bile albe îi fusese transmisã pe un ton radiofonic.
- Te anuns cã ai câstigat o bilã albã!
- Cum adicã?
- Adicã nu voi mai fi fatã mare...
- Din... vina mea?
- M-a convins cineva, încercase ea sã-i explice.
- Adicã dupã toate strãdaniile mele de a te convinge tu vii asa, hodoronc-tronc, si mã anunsi, nu?
Ea nu se lãsase impresionatã de mulsimea de argumente pe care Cãtãlin le adunase pânã si de prin cãrsi, dupã ce epuizase mai întâi filmele, melodiile la modã sau sloganurile de genul „Facesi dragoste, nu rãzboi!”, ea nu putea fi impresionatã, si atunci nu mai rãmânea decât varianta cã, întocmai ca acel Rafailã, închisese ochii si asteptase un semn de la bunul dumnezeu.
- Pãi, bre Rafailã, atunci tosi ar trebui sã fie buni, mã. Asa ca tine.
- Ar trebui, nea Vasile...
- Si de ce nu e, mã?
- Pentru cã nu tosi crede.
- Pãi eu, dacã as fi dumnezeu, i-as face pe tosi sã creazã si as termina povestea... Sau o fi având fiecare un dumnezeu al lui. Unii mai buni si alsii mai rãi... Dar atunci la ce bun atâta suflare? Oameni si dumnezei. Si dumnezei cu alsi dumnezei, pentru cã dacã e si din ãia rãi trebuie sã fie si cin’ sã-i batã! E coaptã rãu, bre Rafailã, nu vezi?!
- Ba nu e, nea Vasile. De unde? Numai cine nu crede zice cã e, cã n-are credinsã.
Modul în care i se adusese la cunostinsã ceea ce urma sã înfãptuiascã pusese dintr-o datã în luminã un labirint de procese de constiinsã pentru care nu numai cã nu era pregãtit dar nici mãcar nu îi gãsea vreun rost, socotindu-l de-a dreptul dãunãtor. Acceptase simpatia Rodicãi din vanitate. Îi plãcea sã se plimbe cu ea prin oras, sã fie invidiat de colegi si de indivizii ale cãror capete le simsea întorcându-se dupã pãrul ei blond, lung, buclat si strãlucitor. O sãruta prin stasiile de autobuz, o lua în brase la coborâre, fãcea totul dintr-o nestãpânitã plãcere publicitarã. În timp se strãduise totusi sã acumuleze sentimentele care lipseau dar nimic nu se întâmplase si începuse sã-si reproseze cã nu putea renunsa la frumusesea ei zadarnicã.
Intrarã în grãdinã ridicând portisa de lemn înfiptã acolo în pãmânt de mâinile pricepute ale lui Rafailã. Noaptea era seninã si caldã si se auzeau prin sat câinii lãtrând.
- Te iubesc, îi sopti de parcã ar fi fãcut o probã de microfon.
Constiincioasã, Rodica i se lipi de bras. Fumul cocenilor arsi, împletindu-se cu miresmele grãdinii, îsi oferea serviciile cu o generozitate suspectã. Cãtãlin se opri, îsi aprinse o sigarã si începu sã fredoneze un cântec fãrã nici o legãturã cu bunãvoinsa usor malisioasã a peisajului rural. „Suzanne takes you down to a place nearby the river...”
Aduse o pãturã de pe prispã si o aruncã pe pãmântul crãpat si tare ca un pat de arest.
- Am fãcut armata împreunã, explica Tatamare, sântem leat. Numai cã eu am avut cai iar acest Rafailã era un pârlit, cum e si acum si cum a fost toatã viasa. Lipit pãmântului, mã... Singura lui avere a fost nevestili. I-a fost fricã sã nu rãmâie singur la bãtrânese, d’aia si-a luat douã. Dacã treci prin cimintir le vezi pozili pe cruce. Si nu spui cã are si el pozã între ele, de posi sã crezi cã-i mort? Ce fãcusi, bre, leatule, ai murit?! Mai vine rudili prin sat, care cu ai lor, morsii, mai adunã frunzili, uscãturli, mai pune câte o floare cum se face si cum se si cade cu morsii. Al lu’ Nenea, nu zici cã mã trezesc cu el la poartã... S-a dus si bietul Rafailã, dumnezeu sã-l ierte... Alde Rafailã?! Ce vorbã-i asta, bre, cum o sã moarã?! I-am vãzut poza, în cimintir, pe cruce, si-i si scris acolo jos sub ea. Nu i-o fi venit omului sã sã desparsã de ele, de! Cum sã lasi tu douã muieri singure în cimintir, printre atâsia morsi? Nu te gândesti cã le-o fi si lor urât? Sau el si-o fi fãcut socoteala cã si la dumnezeu o fi tot coadã ca la coperativã si si-a lãsat rând mai in fasã!
- Ce faci cu pãtura aia?, îl întrebã Rodica dupã ce urmãrise miscãrile lui de la o oarecare distansã.
- O astern, i se rãspunse cu un început de iritare.
- Vrei sã stãm pe ea?
- Da.
Se lãsã pe vine si ridicã cu douã degete un cols al pãturii.
- Sunt furnici, spuse contrariatã.
Un întreg musuroi forfotea încercând sã repare construcsia care le fusese turtitã.
- Rafailã le-o fi plantat aici, spuse Cãtãlin. Pãreau de-ale lui...
Muncitoare si cu frica lui dumnezeu, ciuruind pãmântul într-o existensã zadarnicã. Sunt furnicile lui Rafailã, repetã în chip de scuzã.
Ridicã pãtura si melodia îi reveni în minte, obsedantã. „Suzanne takes you down, to a place nearby the river...” Presimsea ce avea sã urmeze. Îsi presimsea si decepsia si ar fi vrut sã facã orice altceva decât ceea ce trebuia sã facã. Prea era totul calculat la rece, previzibil.
În odãisã era vinul lui Tatamare turnat în damigene si acoperit cu stergare. Un vin cum nu mai vãzuse si nici nu auzise cã ar mai putea sã fie pe undeva. Tatamare îl fãcea din strugurii care atârnau toamna desupra prispei, avusese odinioarã si vie dar el nu bãuse din vinul viei ãleia pentru cã pe atunci, când trãia si Mamaia, care le stia rostul la toate si pentru care si bãtrânul îsi vedea de rosturile lui si ale casei altfel decât acum când în afarã de acel Rafailã rare ori mai gãsea cu cine sã schimbe o vorbã, si nici Rafailã nu se prea îndemna la bãuturã, asa cã pentru cine sã facã si alt fel de vin, pe atunci Cãtãlin nu era decât un copil, cel mai aproape de inima lui dintre neposi pentru cã dumnezeul în care nu mai credea se rãzbunase în felul lui pe necredincios si-i dãruise, dupã cum credea Rafailã, numai fete. De opt ori încercase, de opt ori stricase numele sfinsilor încropindu-le terminasii feminine. Rafailã nu avusese copii cu cele douã neveste si poate de aceea cãlca asa de spãsit pãmântul. „Tu parcã ai fi venit pe lume de probã!”, îl lua Tatamare peste picior.
Bãnuiala cã ar fi venit pe lume doar asa, în chip de improvizasie, bãtrânul ar fi putut-o extinde asupra întregului sat, pierdut cum era în pântecul fierbinte al câmpiei pe cele douã margini ale unei surpãturi pe fundul cãreia se scurgea o gârlã fãrã peste, care dispãrea uneori, pe arsisã, în pãmântul brãzdat de crãpãturi adânci. Nimic nu pãrea sã existe acolo cu temeinicie.
Tot cam pe la vremea viei adevãrate Cãtãlin iesea la poartã înainte de apusul soarelui, sã îl vadã vecinii. Asa trebuia, sã te arãsi satului, fie si numai în poarta casei, ca sã nu se creadã cã esti bolnav, cã n-ai mai crescut si de aia te ascunzi, de rusine ori ca sã nu se afle, si atunci tot se gãsea cineva care sã treacã pe acolo ca din întâmplare, vreo babã cu gura fãcutã bos si acoperitã cu palma, uitându-se peste gard si strigându-l pe bãtrân cu o voce pisigãiatã si rea.
- Nea Vasileee! Bre Vasile, n-auzi!
- E tosi sãnãtosi, e tosi bine p-acilea.
Nu iesea cu plãcere ci mai degrabã de gura bãtrânului care îl tot întreba dacã „nu se vede vacili”. Întoarcerea vacilor de la pãscut era singurul moment dramatic al zilei, anunsat de obicei printr-un strigãt panicat: vacaaa! Vine vacaaa! În bãtãturã se crea o agitasie cumplitã, se pãrea cã nu existã pericol mai mare decât acea îngrozitoare venire a vacii acompaniatã de urletul prelung al câinelui. Ulisa se umplea de vaci, niste arãtãri mari, cenusii si lenese, pe fundalul unui urias nor de praf. Oamenii fugeau din calea lor de parcã ar fi dat nemsii în timp ce monstrii mitologici înaintau legãnându-se rar, greoi, si clãtinându-si capetele în bãscãlie. Pãreau si ele împãcate cu surogatul acela de existensã, se prefãceau serioase si pline de importansã pentru a nu strica spectacolul atât de mult asteptat încât dacã printr-o întâmplare ar fi dispãrut toate de pe fasa pãmântului cu siguransã s-ar fi gãsit oameni care sã se îmbrace în vaci si sã umble asa pe ulisa satului, pe la vremea asfinsitului, în grupuri tãcute, prevestitoare de rãu.
Pânã si Rafailã avea vaca lui si adesea se fãlea cã dumnezeu nu-l sinea chiar asa, de rãu, din moment ce îi luase doar nevestele, nu si vaca... O singuã datã în istorie se întâmplase ca o altã trupã sã treacã pe acolo si sã preia pentru scurtã vreme scena spectacolului când, pe drumul dobitoacelor, mãrsãluiserã chiar nemsii ridicând un si mai impunãtor nor de praf. De la ei rãmãsese ca amintire singurul drum practicabil, construit în marginea satului pe o distansã de vreo cinci kilometri, lat cât o autostradã si care nu ducea nicãieri terminându-se brusc în plin câmp. „Pânã aici a ajuns nemsii”, spunea Tatamare când se întâmpla sã dea de capãtul „santierei”. Da’ bine l-a mai fãcut, mã taicã, de parcã l-a adus cu trenurli direct din Germania, cã nici sãrâna nici noroaili nu sã lipeste de el si nici buruienli nu creste p’acilisa.
Rodica avea si ea bunici la sarã, undeva mai la deal, în patria vinului.
- Sã nu ai prea mare încredere în vinul ãsta, îi spuse în timp ce îi umplea cana. Este tot atât de nevinovat ca si tine...
Ea fãcu ochii mari si-l întrebã cã ce voise de fapt sã spunã.
- Mã refeream la bila aceea albã... El nu stie încã sã fie vin cum nici tu nu stii încã anumite lucruri.
- Bine, dar tu ai sã mã învesi, nu-i asa?
Se întinserã pe pãturã, abia avînd loc unul de altul între peretele de lemn al prispei si cel al casei, de pãmânt. Ca într-o barcã lungã si îngustã trasã la sãrm. Deasupra lor, luna. Umbrele pomilor si ale tufelor din grãdinã pãreau spectatorii unei piese în doi asteptând în tãcere lovitura de teatru. O sãrutã pentru cã era inevitabil, rolurile fuseserã deja scrise, chiar dacã Rodica nu era decât dublura fetei din cântec.
|
Marcel Tohatan - Toronto 10/15/2005 |
Contact: |
|
|
