Poienita cu salcami
Era o varã plutitoare. Ba cu timp cu soare cald, dogoritor cu strãlucire diamantinã, ba acoperit cu nori triumfãtori peste câmpia și dealurile pârjolite de cãldurã. Doar prin pãdurile adunate în pâlcuri mutilate de o dorințã sãlbaticã și primitivã de a câștiga cât mai multe terenuri agricole, ori prin crângurile cu salcâmi subțiri aglomerați, plini de ramuri spinoase, mai gãseai câte un loc umbrit pentru a-ți trage rãsuflarea. Sau undeva prin vale, pe luncã, unde se adunau toate animalele sã se îndestuleze cu iarba cea de toate zilele, adãpostindu-se pe sub câte un lãstãriș scãpat ca prin minune de sãlbãticia razelor dogoritoare. Ceva mai aproape de apa Cãlmãțuiului mai aveai norocul sã prinzi câte o boare rãcoroasã pentru a rezista mai bine cãldurii care se revãrsa cãtre câmpie în valuri de pe dealurile dimprejur. Cum veneai dinspre sat, coborând cãtre o micã pantã la poalele dealului, mãcinat de ploile care tãiau nemilos straturile de iarbã neputincioase sã facã fațã șuvoaielor sau prelingerilor ușoare și adânci dupã topirea zãpezilor mai cãtre primãvarã, în fațã apãreau mai multe rânduri de pomi, cu pajiști ierboase de un verde crud, plãcut vederii. Puțin mai lateral, un susur de pârâiaș care cobora de la baza dealului dinspre miazãnoapte, trimitea o muzicã îmbietoare, menitã sã te îndemne la reverie și continua drumul printre malurile ierboase din luncã pânã când se pierdea în apele Cãlmãțuiului împreunã cu care mergea mai departe spre Dunãre dupã ce mai întâi își trãgea pentru o vreme sufletul în lacul Suhaia. Din vale, de pe izlaz, când aruncai privirea spre satul care se profila cu casele sale sãrãcãcioase, dar îngrijite cãtre colina dinspre apus, ochii se fixau pe pâlcul de salcâmi care parcã sprijineau bolta cereascã ce se lãsa asemenea unei imense cupole sã cadã pe pãmânt la linia orizontului. În mijlocul salcâmilor strãjuitã de ei se desfãta o poienițã înierbatã unde se adunau copiii sã mai batã mingea ori sã joace o țurcã, sau alte jocuri numite pe aici „potca” și „purceaua”, inventate de localnici și perpetuate de generații. Jos în vale, Calmãțuiul se plimba leneș în unduiri prin luncã, adunând pârâiașele care se încropeau din apele bãltite prin mlaștini de la câte un izvor ieșit de sub pâlcurile de iarbã.
Aici veneau mai toți copiii sãtenilor cu vitele la pãscut, mai ales cei care dețineau oi, boi, cai sau vaci de lapte și umpleau lunca toatã ziua, cu o micã pauzã în timpul prânzului. Era vremea rãzboiului și când cerul era senin pe deasupra se vedeau cum zboarã avioanele de luptã americane atât de numeroase cã pãreau asemenea stolurilor de porumbei în deplasarea lor cãtre obiectivele petrolifere de pe Valea Prahovei. Se apropia seara și majoritatea copiilor care vedeau de animale luaserã drumul cãtre casã. Mai zãboveau pe acolo Gicã Meca, un bãiețel de vreo treisprezece ani care pãzea oile familiei și Ștefan Bãrbulescu cu vreun an sau doi mai mare ca vârstã, care vedea de turma de oi ce aprținea lui Ciocoiu, un om mai cu dare de mânã din sat. Cei doi copii erau despãrțiți de un șanț croit pentru a colecta apele care altfel ar fi bãltit pe tot locul, dirijându-le cât de cât ordonat cãtre râul Calmãțui. Încã stãteau de vorbã și aproape cã se pregãteau și ei sã mâne animalele spre casele lor, când Ștefan scrutând cu privirea din locul unde era de dincolo de șanț vãzu vârful unui obiect metalic ce sclipea aproape de mal, printre smocurile de țipirig care creșteau în mãnunchiuri pe terenul mâlos din jur.
— Gicã, uite ce e acolo în șanț, o bucatã de fier înfiptã în pãmânt! zise Ștefan și cu puțin
efort trase afarã din mlaștinã obiectul metalic, cam de mãrimea unei „jumãtãți de putinei de bãtut lapte”, dupã cum fãcurã ei socoteala.
Obiectul metalic nu avea pe el nici o inscripție, iar în capãtul mai alungit avea un fel de disc, tot din metal. Fãrã sã știe ce reprezintã obiectul respectiv, Ștefan îl bãgã în traistã și spuse:
— Gicã, hai sã mergem în deal cu oile și sã vedem acolo ce cu bucata asta de fier, se adresã
el colegului sãu.
— Mã, noi avem casa aici în vale, așa cã eu nu iau acu’ drumul tocmai pânã-n deal cã pânã
mã întorc vine seara și trebuie sã duc oile la muls. Se face prea târziu și intru în noapte. O sã mã certe ai mei cã nu m-am întors la timp cu oile de pe luncã.
— Bine mã, treaba ta, eu mã duc sã vãd ce cu fierul ãsta, poate cã pot sã-l desfac. O fi el bun
la ceva, oi vedea! zise Ștefan.
Fiecare o luã spre direcția aleasã pentru ieșirea de pe izlaz, mergând agale cu turmele care din când în când mai zaboveau dupã câte un pâlc de iarbã și cum se oprea una, nici celelalte nu se prea îndemnau la mers. Curând Ștefan își pierdu urmele, intrând pe ulițele cotite ale satului, pe drumul care ducea la deal, iar Gicã mai rãmase puțin sã adape oile înainte de a le mâna spre târla improvizatã de lângã curtea casei parintești.
Ștefan parcurse drumul cu turma cãtre marginea dinspre deal a satului și în cale mai întâlni câțiva copii cãrora le povesti despre obiectul gãsit și planul pe care-l avea în cap sã îl desfacã, iar unii dintrei ei devenind curioși sã vadã despre ce e vorba îl urmarã. Se mai oprea din când în când și scotea bucata aceea de fier din traistã sã le-o arate celor care se arãtau neîncrezãtori în spusele lui, luându-l în derâdere cã se laudã. Ajunserã pe deal, la pâlcul de salcâmi și se oprirã în poienița strãjuitã de aceștia. Acolo mai erau încã vreo câțiva copii care se jucau cu o minge improvizatã din lânã de oaie învelitã într-un ciorap. Își puse mâna pâlnie la gurã, sã poatã fi auzit de toți și strigã cu voce tare:
— Ia uitați-vã bã, uite ce am gãsit eu pe luncã! și scoase din traistã obiectul metalic destul de
greu cu care se luptase pânã acolo urcând dealul.
Cei prezenți în poienițã lãsarã jocul și se apropiarã curioși sã vadã ce fel de obiect era acela din metalul adus de Ștefan tocmai pânã acolo. Dupã ce îl puse pe iarbã, Ștefan începu sa vadã pe unde poate sã-l desfacã în bucãți, dar nu reuși. Cei mai mulți dintre copii plecarã sã-și vadã de jocul lor, nedorind sã mai piardã timpul pe lângã el, din moment ce nu putea sã desfacã metalul acela. Ștefan nu se lãsã pãgubaș, ci continuã sã caute un loc de unde sã poatã deșuruba bucata de metal, care pãrea sã fie alcãtuitã din pãrți componente. Curiozitatea îl împingea sã insiste cu cãutãrile, doar-doar va gãsi secretul demontãrii acestei „jumãtãți de putinei”. Unii dintre copiii care asistau își mai dãdeau și ei cu pãrerea, cam ce ar putea fi în interior și cum sã poatã fi desfãcut mai repede acest tub de metal. Toate încercãrile, ca și sfaturile din jurul sãu rãmaserã fãrã niciun rezultat, așa cã Ștefan era pe punctul de a se lãsa pãgubaș, când deodatã, îi veni o idee, anume sã loveascã discul acela în formã rotundã de la capãtul mai alungit, care nu ceda nicicum și în acest fel sã-l desfacã. Asupra sa avea un ciomag destul de viguros, cu o mãciucã groasã la un capãt, așa cum au îndeobște ciobanii când mânã turmele la pãscut. Și fãrã sã mai stea pe gânduri, poate și supãrat cã nu reușește cu toate încercãrile fãcute mai devreme sã afle ce conține acest cilindru de fier, lovi cu putere discul din capãt. În acel moment, se auzi o bubuiturã de parcã un tunet nãpraznic a cãzut din cer, care zgudui înfricoșãtor întregul sat și se auzi pânã hãt departe!
Gicã abia ajunsese cu oile acasã și încuiase poarta stânii, când în urechi îi țiui acel tunet îngrozitor și fãrã sã mai stea pe gãnduri sui în fugã dealul, la locul unde știa din spusele de mai devreme ale lui Ștefan cã ar vrea sã desfacã obiectul gãsit. În fața ochilor sãi vãzu o priveliște înfricoșãtoare. Jos era o adânciturã fãcutã în pãmânt, iar deasupra, prin salcâmi, atârnau bucãți de picioare, de mâini, de organe și de trunchiuri umane sfârtecate! Lumea deja se adunase la fața locului și era o jale de nedescris. Câteva mame erau cãzute la pãmânt, se jeleau și plângeau cu hohote sfâșiate de durere, unele leșinau din când în când, iar ca sã le aducã în fire o femeie mai în vârstã se apropia de ele și le dãdea pe la nas cu o bucãțicã de cârpã înmuiatã în oțet, își mai reveneau pentru o clipã, dar cãdeau din nou în leșin de cum vedeau grozãvia din jur, mai încolo câțiva barbați stãteau în genunchi și se uitau fãrã vlagã, cu privirea rãtãcitã, ba la bucãțile de corp uman, ba la gaura lãsatã de suflul exploziei.
Tot mai multã lume se aduna la locul tragediei pentru cã vestea s-a rãspândit cu repeziciune, mai ales cã zgomotul exploziei a pus în alertã tot satul. Și pe mãsurã ce ajungeau tot mai mulți sãteni se auzeau țipetele sfâșietoare de durere ale celor care nu-și mai gãseau copiii, strigãtul de durere fiind multiplicat în ecouri repetate tocmai pânã în vale, reflectat de dealurile din jur.
Obiectul metalic aducãtor de moarte era un proiectil rãmas neexplodat, iar discul metalic din capãt pe care l-a lovit din curiozitate Ștefan, în necunoștiințã de cauzã, era chiar focosul care a declanșat explozia. Au cãzut victime tragediei Ștefan, Alecu lu’ Ionicã Gâscanu, bãiatul lui Dumitru Voinea și bãiatul lui Ion Potârlã. Patru copii, patru suflete candide, nevinovate, care au avut nenorocul de a se afla la momentul și în locul acela malefic s-au ridicat pentru totdeauna și foarte devreme de pe pãmânt, adãugându-se la numãrul îngerilor din cer! Patru familii au rãmas pentru totdeauna cu o mare și neconsolatã durere în inimi. Pentru mult timp Gicã Meca nu își putea scoate din minte cumplitul eveniment și înãlța ruga lui de copil la Dumnezeu pentru prietenul sãu Ștefan și pentru ceilalți copii cãzuți victimã exploziei, cu care pânã mai ieri se juca în poienița umbritã de salcâmi din coama dealului.
Nu s-a aflat proveniența acelui proiectil și nimeni nu a rãspuns pentru cumplita tragedie.
Se știa doar cã pe acolo fusese un regiment în cantonament, militarii fiind gãzduiți prin case pe la oamenii din sat…
|
Autor: Ion Bunescu 1/26/2025 |
Contact: |
|
|
