Niciodatã bãtrânii noºtri nu rãmân singuri.
Se spune cã atunci când un bãtrân moare, e ca ºi când o bibliotecã ar arde.
V-aþi întrebat vreodatã ce e în mintea unui bãtrân? Nu, nu vã gândiþi la bunicii voºtri, n-o sã-i vedeþi niciodatã altfel decât sfãtoºi, bucuroºi sã vã vadã. Gândiþi-vã la cei pe care îi vedem trecând printre noi, cu pasul greoi, legãnat, cumpãnind parcã vremurile prin care-au fost ºi înþelegerea rosturilor lor.
Merg încet prin mulþimea grãbitã, unii încã zvelþi, alþii gârboviþi, ducându-ºi, însã, cu toþii demnitatea adunatã toatã într-o fãrâmã de om acum.
Uneori îi înghiontim alergând, alteori ne lovim de-a dreptul în încetineala lor ºi le aruncãm priviri mustrãtoare, nervoºi cã ne-ncurcã.
Dar ei trec cu încãpãþânare mai departe, îºi fac cu greu drum prin graba noastrã zilnicã - ºi privesc drept înainte, parcã urmãrindu - ºi consecvenþi crezul de-o viaþã, destinul asumat, parcã urmãrindu-ºi, cu încrâncenare, un vis entuziast din tinereþea lor luptãtoare.
Ii vedem pe "bãtrânii noºtri" la biserici, nemiºcaþi ºi rugãtori, îi vedem prin mulþime, prin aglomeraþia strãzii, pe sub cerurile sumbre ale oraºelor de acolo sau de aici, cuminþi, nebãgaþi în seamã, ducându-ºi cu ei amintirile unor lupte de-o viaþã.
Pânã-n ultima zi a trecerii lor printre noi, nu vor renunþa sã mai scrie câte-o carte, sã picteze, sã meargã la un concert, sã ne mai povesteascã nouã, celor ce vrem sã-i ascultãm, întâmplãri de demult ºi sã-i înþelegem.
Cât de uitaþi se simt mulþi dintre ei!
Cât de pãrãsiþi sunt ei în preocupãrile noastre !
Si cât de vãduviþi, de secãtuiþi trebuie sã fim noi, dragii lor, de pierderea comuniunii permanente cu ei !
Ar trebui, câteodatã, când suntem nãpãdiþi de durere, de griji, când suntem descumpãniþi, sã ne furiºãm în preajma lor doar pentru a le privi chipul. Sã le sorbim din inimi frumuseþea bucuriei lor la vederea noastrã.
Ar fi de ajuns.
Nici nu ar trebui neapãrat sã mai spunem ceva. Pentru cã, în iubire, nu întotdeauna e loc de cuvinte. Oare de ce ne este dat ca, aproape mereu, sã ne mãrturisim iubirea atunci când e deja târziu, când cel de lângã noi s-a mutat dincolo, în cealaltã calitate a fiinþei ?
In adolescenþa noastrã, mulþi dintre bãtrânii de astãzi au însemnat exemple de curaj, demne figuri ale urbei în care am trãit, personalitãþi care impun respect ºi apreciere.
Acum afiºeazã resemnare, o undã de tristeþe.
Poate nu am fost ºi nu suntem, de fiecare datã, de acord cu ei, poate ni se par uneori cam naivi, poate senili alteori, poate-i considerãm, în sinea noastrã, triºti cavaleri ai unei cauze pierdute.
Poate, inconºtient, ne înfurie faptul cã ei sunt mãrturia vie a ceea ce noi vom deveni, cãci, inexorabil, timpul nu iartã ºi noi suntem bãtrânii de mâine.
Pe de altã parte, cu cât viaþa ne depãrteazã de ei, ne amintim tot mai mult fapte, întâmplãri care-i fac speciali ºi iubiþi, care-i fac aºa cum sunt, înþelegând cã noi suntem o torþã menitã sã ducã mai departe flacãra iubirii lor.
Dacã noi uitãm sã le sãrutam mâinile obosite de truda cãutãrii lor, obrajii sidefaþi în aºteptare, Dumnezeu îi cheamã la El sã le restaureze iubirea fracturatã de nepãsare.
De aceea, cu atât mai mult, trebuie sã le respectãm "bãtrânilor noºtri" îndârjirea de-a exista - ºi sã le recunoaºtem voinþa cu care-ºi duc misiunea pânã la capãt, ca sã ne lase nouã moºtenire idealurile lor .
|
Dumitru Puiu Popescu 11/24/2024 |
Contact: |
|
|
