Fericire vs Nefericire
„Nefericirea este pretutindenea, dar si fericirea, de asemenea.” – Voltaire
Fericirea este starea de multumire a sufletului, definitã ca sens si scop al vietii; nefericirea sau nenorocirea este starea de suferintã. Fericirea trebuie înteleasã ca o rãsplatã a unei activitãti, fãcutã cu un scop nobil si având un caracter virtuos. Domnul nostru Iisus Hristos a vãzut nenorocirile oamenilor si posibilitãtile înãltãrii lor si a rostit o predicã pe Muntele Fericirilor, care îsi pãstreazã puterea în zilele noastre. Cuvintele au fost rostite nu numai pentru aceia care cred, ci pentru întreaga omenire. I-a numit fericiti pe toti aceia care primesc lumina în viata lor, adicã sãvârsesc fapte bune si drepte.
Fericirea nu constã în satisfactie, în joc sau în glumã. Ar fi de neconceput ca viata noastrã sã fie un joc, o glumã, iar osteneala si suferinta vietii sã aibã ca scop numai jocul. Avem nevoie de recreatie, de joc, fiindcã nu putem lucra în continuu, dar recreatia nu poate fi un scop si nu trebuie sã devinã obisnuintã. De aceea, viata fericitã pare a fi o viatã conformã virtutii, însemnând o viatã de muncã serioasã. În „Banchetul si alte dialoguri” – se spune cã Platon a vãzut pe cineva jucând zaruri si l-a certat. Persoana dezvinovãtindu-se, i-a spus cã joacã pe nimica toatã. Platon i-a replicat: „Dar obisnuinta nu-i o nimica toatã”.
Eu cred cã fericirea umblã ca un înger printre noi, alegându-si un timp si un spatiu în care sã-si poatã întinde aripile pentru a se odihni. Intrã sub aripile sale numai cei ce se strãduiesc. Si mai cred cã numai cel care a simtit o mare nefericire poate cãuta persuasiv si poate aprecia mai mult cãldura aripilor fericirii, intensitatea adevãratã a clipelor. Fericirea nu poate fi atinsã fãrã iubire si avem nevoie de fericire!
Vietile ne sunt diferite, dar ele pot fi oarecum etajate – vieti simple, mai putin simple, mai complexe etc., cu grade corespunzãtoare de fericire. Pentru un om simplu viata se rezumã doar la câteva pretentii. Dacã omul stã în expectativã asteptând sã i le ofere viata, va fi nefericit. Dacã va lupta pentru acele pretentii si dacã le va obtine, va fi fericit. Omul a cãrui viatã este mai complexã, are pretentii mai mari; dacã luptã pentru ele si le obtine, va fi fericit, iar dacã ele solicitã eforturi care depãsesc putinta omului, nu va putea atinge fericirea si se va considera, la rându-i, un om nefericit. Scriitorul si filozoful indian Rabindranath Tagore (1861-1941) spunea, cu privire la aceasta, cã „este foarte simplu sã fii fericit, dar este foarte greu sã fii simplu”.
În crosul nostru dupã fericire avem nevoie de curaj. În exces, pânã la uitarea de sine, curajul poate duce la nefiintã, spunea filozoful german Arthur Schopenhauer. Deci, în viatã, pe lângã curaj, avem nevoie si de prudentã, iar „o prudentã exageratã înseamnã lasitate”.
Scriitorul, filozoful român Emil Cioran, despre care jurnalistul elvetian Francois Bondy spunea cã a fost de o „sinceritate si luciditate frapantã”, considera cã „viata este suportabilã numai pentru cã nu mergem pânã la capãt”. Gândea cã prin moarte suntem absolviti de alte fete ale nefericirii si murim sperând în fericire… Mi-a plãcut comentariul gânditorului Constantin Noica pe care l-a fãcut personajului din Zorba grecul, un film despre inadaptare umanã, despre semnificatiile vietii: „Zorba stie sã se desprindã încântãtor de toate, dar nu stie în ce sã se prindã, asa cum nu stie cã sunt lucruri mai mari, care-l cuprind. Va cãdea frânt de obosealã, la capãtul dansului. Si va exclama: «voiam sã uit ceva!» În timp ce lumea aceasta nu e de uitat, ci e de luat în brate”. Este o lectie pentru cei descurajati.
Filozoful englez Thomas Hobbes (1588-1679) a vorbit despre conditiile naturale ale oamenilor, referindu-se la fericire – nefericire, precum si despre treapta ei cea mai de jos - mizeria. Remarca lui era cã natura a fãcut oamenii, în ansamblu desigur, egali cu privire la facultãtile corpului si ale mintii. Exemplifica prin faptul cã un om slab poate învinge sau poate chiar sã omoare pe cel puternic, fie printr-o uneltire secretã, fie printr-o unire cu altii care sunt în acelasi pericol ca si el. În ceea ce priveste facultãtile mintale considera cã existã o dibãcie a cuvintelor – dar si a faptelor, cred! - pe care putini oameni o au si o folosesc si cu care pot fi ademeniti ceilalti. Oricum, el pornea de la aceastã egalitate a oamenilor care poate determina egalitatea în atingerea telurilor noastre. Prin urmare, dacã doi oameni doresc acelasi lucru, de care nu se pot bucura amândoi, devin dusmani, unul încearcã sã distrugã pe celãlalt sau sã-l subjuge. Neîncrederea unuia fatã de celãlalt creste si pune în actiune forta sau înselãciunea pentru a stãpâni cât poate, pânã apare o altã fortã care îl pune pe acesta în primejdie. Si asa mai departe.
În natura omului gãsim trei cauze principale de conflict: mai întâi concurenta, în al doilea rând neîncrederea, în al treilea rând, gloria. Prima face pe om sã dea nãvalã pentru câstig, a doua pentru sigurantã, a treia, pentru reputatie. Fizicianul francez Jean Augustin Fresnel (1788-1827) constata, ne spune Petre Tutea, prezenta legii efortului minim în procesele naturale, deci a unei ordini rationale universale, Nietsche fiind de altã pãrere si anume cã „totul este haos…”, în sensul „lipsei ordinei, armoniei, întelepciunii si frumusetii”. Nietzsche, cel care dorea o lume fãrã nici o sanctiune divinã, un om superior, cu „vointã de putere”. Îi era teamã probabil de pedeapsã, simtea cã nu o va putea suporta, fiind prea slab, toatã viata fiind un om bolnav.
N-ar trebui sã uitãm, însã, cã mai presus de toate lucrurile se aflã Divinitatea si legea ei este legea Binelui, cã am fost creati pentru a fi fericiti si pentru a lupta la înlãturarea dezordinii, haosul ivit, prostiei si urâtului.
Despre violentã am mai scris. Unii spun cã este rãutatea geneticã care trebuie stãpânitã prin vointã si prin educatie. Dar, se pare cã în acest secol în care am intrat, oamenii grãbiti, obsedati de prea rapida trecere a timpului, nu mai vor sã tinã cont nici de vointã – cea care poate regla comportamentul verbal sau fizic -, nici de echilibrul necesar, nici de calm, pentru a se comporta demn, sã ajungã la liniste si sã cunoascã fericirea. Fericirea este ca trupul unei zeite, unii crezând cã nu poate fi cuprins. Dar îl putem atinge si ca sã-l putem atinge, trebuie sã vrem sã ajungem la ea, nu s-o distrugem, ci s-o venerãm.
Observãm cum o stare de conflict permanent, de agresivitate s-a instalat în lume. Si nu de acum, ci mai demult, dar parcã amplificatã astãzi si practicatã fãrã limite, ca si cum ar fi un drept dobândit al libertãtii. Se doreste parcã a se urma diplomatia lui Machiavelli, admitând folosirea oricãror mijloace în viata noastrã, în politicã, pentru atingerea scopului propus, precum viclesugul, minciuna, lipsa de scrupule, sforãria, trãdarea, coruperea etc. Dar parcã iscusinta ne-a determinat sã mai adãugãm si alte mijloace, tot machiavelice, gândurile noastre legate de rãu, urã, orgoliu, care duc toate la nefericirea omului. Si istoria îsi scrie în acest mod paginile… Cine face istoria? Oamenii mari – conducãtorii - sau masele de oameni care acordã încredere unor personalitãti pentru a le expune interesele? Eseistul, filozoful român Petre Tutea afirma cã „masele pot fi înselate în istorie”. Dar, zic, mare pãcat pentru cei care sãvârsesc o astfel fãrãdelege!
Violenta se poate amplifica precum undele unei pietre aruncate în apã, în familie, în societate si poate duce chiar la rãzboi. Am cunoscut acest aspect al violentei în anii nu foarte îndepãrtati ai confruntãrilor ºi atrocitãþilor mondiale din secolul trecut, cât ºi în ideologiile regimurilor extremiste totalitare care au promovat cu fervoare lupta omului contra omului ºi implicit contra lui Dumnezeu. În asemenea conditii nu existã loc pentru sârguintã, timp pentru a ne concentra asupra unui scop nobil, ci este o continuã teamã si pericol de moarte. Notiunile de dreptate si nedreptate, justitie si injustitie nu-si gãsesc locurile si forme potrivite, sunt complet distorsionate.
Solutia pentru a ne priva de violentã, cred cã poate fi numai întoarcerea fetei cãtre înþelepciune, blândeþe si iubire. Aceste nobile simtiri sunt opuse violentei, prostiei, urii. Refuz sã cred cã sãrãcia poate scuza formele violentei. Obezitatea violentei este alarmantã! Sãrãcia poate motiva nemultumirea, nefericirea, dar nu poate scuza actul violentei. Nu cred, cã bunãstarea conteazã în primul rând, ci stãpânirea de sine, educatia, civilizatia, respectul fatã de tine însuti si fatã de cel de lângã tine. De asemenea, dupã umila mea pãrere, nu este suficientã analiza si recunoasterea acestei boli a societãtii, poate chiar a fiecãruia dintre noi, ci, si luarea de atitudine, atât personalã cât si colectivã. Asa este în viatã! Orice luptã începutã are cruzimea ei. Omul care nu respectã legile si nu tine seamã de bunul simt, nu trebuie pedepsit? Un conducãtor si un regim totalitar care îsi ucide proprii fii, foloseste arme de distrugere în masã, nu trebuie pedepsit? Alegerea pedepsei tine de strategia folositã cu inteligentã. Rãzboaiele mari ale vietii noastre, dar si ale popoarelor, au fost câstigate cu inteligentã si prezentã de spirit în momentele cheie ale luptei. Strategia trebuie sã continã si perspectiva, acea artã de a privi dincolo de luptã, de a intui dacã vei putea atinge scopul pe care l-ai avut în vedere la pornirea luptei.
O victorie împotriva instinctelor, a primitivismului existent încã la unii oameni, un îndemn pentru respectarea regulilor de convietuire socialã, ar fi de dorit si ne-ar face fericiti. Ar trebui sã încercãm sã fim mai buni, lipsiti de orgoliu, mai iubitori unii fatã de ceilalti, constientizând scurtimea si valoarea acestei vieti. Ar trebui… Si totusi, cu toate derapãrile, se pare cã balanta tinde, cu timpul sã se mentinã într-o oarecare stare de echilibru. Un economist britanic si filozof al fericirii a consemnat cã „în medie, oamenii nu sunt mai fericiti în ziua de astãzi decât erau, de exemplu, cu 50 de ani în urmã”. Am putea spune cã, în acest moment, nefericirea îsi aratã din nou chipul, depresia crescând în ultimele decenii, în special în rândul tinerilor. Emotia, satisfactia pe care ar trebui sã o provoace starea de fericire, parcã nu mai este trãitã la intensitatea de odinioarã, ca si cum hotarul dintre fericire si nefericire s-ar fi îngustat.
Unii oameni doresc pacea, le este fricã de moarte, îsi doresc o viatã linistitã si sperã a fi fericiti. Ratiunea le sugereazã elementele favorabile pãcii, oamenii ajungând de multe ori la întelegere. Astfel, negocierile diplomatiei sunt întotdeauna preferabile rãzboiului. Dar, sã amintim spusele filozofului german G.W.F. Hegel, reprezentantul idealismului în filozofia secolului al XIX-lea, despre „siretenia ratiunii” - sofism caracteristic epocii în care trãim acum si care nu trebuie neglijat. Negocierile îndelungate s-au dovedit în nenumãrate rânduri a fi un câstig de timp pentru una dintre pãrti si pierdere pentru alta. Rareori ele au dus la echilibrul mult dorit.
Orice om trebuie sã caute pacea atât timp cât are speranta de a o obtine, dar, când nu o poate obtine, din multe complicate cauze, sã caute sã foloseascã toate avantajele rãzboiului, pentru ca în final, rãzboiul sã-si defineascã utilitatea, sã ducã pasii spre armonie, spre luminã. Rãzboiul este mereu justificat ca mijloc de reinstaurare a pãcii, dar existã riscul ca el sã se poatã prelungi, iar distrugerile pot sã nu mai justifice scopul. Sunt unii care considerã justificarea rãzboiului ca readucãtor al întelegerii si pãcii ca fiind fãtãrnicie, altii – o formã de utopie. Cu alte cuvinte, dreptul de a actiona rãzboinic se poate obtine, dar cât de drept este acel rãzboi, este a cugeta. Rãzboiul ar putea fi justificat în mãsura în care ar evita o catastrofã globalã, fiindcã, violenta atrage o foarte mare violentã, punând în pericol întreaga planetã. Amintesc rãspunsul lui Einstein la întrebarea cum va fi al treilea rãzboi mondial: „Nu stiu cum va fi al treilea rãzboi mondial, dar în al patrulea, sigur, lumea se va lupta cu betele!”Rãspunsul este oarecum cinic, dar poate avea mult adevãr.
Si închei cu înteleptele cuvinte: „dacã ideile sunt chemate sã explice fãrã sã convingã, miturile sunt chemate sã convingã fãrã sã explice”, mitul, considerat de scriitorul, istoric al religiilor Mircea Eliade, fiind „expresia unui mesaj codat cãruia trebuie sã-i gãsim cheia de decodare”.
Raleigh NC,
Vavila Popovici
|
Vavila Popovici 10/10/2024 |
Contact: |
|
|
